Poezia neatingerilor

vise de scrum florina sanda cojocaru

cronica literara liber sa spunÎntr-o lume literară în care scrisul se îndreaptă vertiginos înspre „industrializarea” sentimentelor, a cuvintelor, Florina Sanda Cojocaru*) rămâne autentică, o poetă ce alege să expună stări prin cuvinte ieşite de mult timp din uz, termeni cărora doar cei trecuţi prin viaţă le știu rostul. „Timpul s-a oprit în trecut” (Să ne iubim), dar emoţiile continuă să înflorească, ideile să nască idei, versurile să se aştearnă pe coli de hârtie, ca o dovadă incontestabilă a faptului că viaţa lasă urme.

Urmând parcă o călătorie ciclică, începând cu primul volum de poezie, Poveste de suflet, în care a elogiat iubirea tomnatică şi continuând cu cel de faţă, în care afectul este invadat de o stare de răceală, de resemnare, de pustiu şi de frig interior („Atâta zbucium în iriși şi-n suflet atâta pustiu.” – Stări în iarnă), Florina Sanda Cojocaru se lasă purtată de armonia vivaldiană, de trecerea sufletului prin anotimpuri, ca prin mai multe vieţi. Se caută pe sine, într-un egocentrism poetic ce defineşte dorinţa de perfectibilitate, dar şi printr-un alteregocentrismflorina sanda cojocaru („îmi eşti tu şi-o parte din mine” – Trecere; „Ne suntem eu şi tu ca părţi dintr-un întreg / […] Cât eu îţi sunt ca parte dintr-un tine” – Cât eu îţi sunt), o oglindire a celuilalt în ea, o fuzionare cu jumătatea ei, androgină, pentru a întregi sufletul într-o manieră complexă.

Autoarea nu se ascunde în spatele literelor, pune punctul pe i, opunându-se deliberat normelor literare actuale, poemele sale fiind, de cele mai multe ori, expansive, explicite, deschizându-şi sufletul preaplin de sensibilitate în faţa interlocutorului. Caracterul declarativ al versurilor sale („Pădure, stai dreaptă! De ce mi te clatini / Când ceruri îngheaţă-n poveste cu mine?” – Şi ninge; „În plictisul banal căutăm ineditul: / Tu îţi cauţi un mal, eu îţi caut zenitul. / Şi mă ninge flămând într-o iarnă nebună / Troienesc iar în gândul ce te ţine de mână” – Alt vis) relevă dorinţa de a se face înţeleasă, de a fi percepută exact cum se arată ea, cu toată transparenţa unui suflet nepătat de meschinării şi neajunsurile vieţii de care toţi ne împiedicăm: „Voaluri-ploi de mireasă îmi acoperă cântul/ Nu mă fac înțeleasă și mă arde cuvântul” (De primăvară). Poeta conştientizează micimea şi incapacitatea omului de rând de a înţelege relaţia profundă, sacră pe care scriitorii o dezvoltă cu poezia, dar nu îşi neagă dreptul la a spera că frumosul, evidenţiat de o gândire şi mâini măiastre, poate schimba trecerea timpului, îi poate clădi o altă faţadă decât cea de goliciune interioară: „Probabil va veni şi pentru mine rândul,/ Dar pân-atunci poetul încă mai visează.” (Vis în iarnă); „Singurǎtǎţi îmbǎtrânesc/ Purtând pe buze poezie.” (Așteptare); „Obosit îmi e cuvântul / Ce a fost, nu mai rămâne” (Dor).

mihai potcoava Mar inflorit la Tartasesti

Mihai Potcoavă, Măr înflorit la Tărtăşeşti

Poemele Florinei Sanda Cojocaru se lasă depănate, fir cu fir, vers cu vers, fie planând deasupra sufletului, într-o poveste atemporală şi aspaţială, fie în Moldova atât de dragă fiinţei sale, în „târgul Nicăieri”, identificându-se cu o provincială, „mult prea visătoare”: „Poeme nescrise, de mână, iubiţi, un târg ce se pierde în timpul uitat.” (În zi de februar’).

Poeta este un om al faptelor, mai mult decât al cuvântului, dar fapta pare să i se sustragă și atunci îi rămâne cuvântul ca un mijloc prin care își poate lua în stăpânire universul, ca o modalitate prin care să-și contureze o lume compensatorie, topica inversă utilizată în majoritatea versurilor reliefând acest aspect: „Făcut-am din cioburi, iubite, o viaţă / Şi încă rămas-au cioburi deoparte” (Port vina); „De verde purta-voi dorinţe de-o vară.” (Trăire de toamnă); „Mă tem că n-am să ştiu de mine a-ţi mai spune / Şi uite, ninge-aiurea din cerurile gri.” (Temeri); „Troienite năluci între dealuri cernite / Un pian într-o casă învechit şi tăcut / Candelabre de bronz, tacâmuri spoite / Şi în braţele-ţi reci o poveste-am s-ascult.” (Amăgire).

Din dorința unui confort cotidian pe care nu-l regăsește, Florina Cojocaru încearcă să se proiecteze pe sine, în afara ei, prin folosirea aproape sufocantă a prepoziției de, într-o încercare tulburătoare de ieșire din sine, din universul ei, în stilul eminescian: „Rugini de gând” (Vină); „Femei despletite, de ceaţă tulpine” (Trăire de toamnă); „Toamne-agonizând de mine” (Dor); „Mi-e toamnă, iubito, mi-e toamnă de tine… / Ba râd, ba mai plâng, netoamnă de mine!” (Pași). Caută salvarea, ar vrea ca acest cenușiu cotidian în care se simte încătușată să fie înlăturat de un cataclism care să curăţe neîmpliniri, ea are nevoie disperată de el şi se refugiază în lumea ei perfectă de cuvânt: „Mă arde pustiul, neiarnă din mine / Şi Arca lui Noe demult s-a pierdut” (Neiarnă din mine).

mihai potcoava tarm

Mihai Potcoavă, Ţărm

Însăși cromatica la care apelează, aproape întotdeauna încadrată într-un perimetru de nuanțe dezolante, din care răzbate uneori albul și verdele, subliniază starea de spirit a poetei. Ambele pot fi considerate, în calitate de simboluri, ca având două valențe, iar Florina îl alege mereu pe cel pozitiv. Dacă albul poate fi perceput fie ca non-culoare, fie ca armonia plenară a tuturor nuanțelor ansamblului de lumină deplină, a tuturor culorilor spectrului luminii, ca emblemă a purității și candorii, a inocenței, Florina Sanda Cojocaru îl leagă de poezia ei, în căutarea frumosului și a unui Eden de a cărui amintire nu se poate dezlipi („Şi iarna mi-e slută, aproape sălcie – / În lutul smerit caut chipuri de îngeri / Adulmec nebun pielea alb-sidefie…” – Cu tine), în ciuda griului, ca stare de incertitudine, de amărăciune apăsătoare („Închisori de cuvinte şi lacrimi amare / Zăpezi cenuşii în suflet la mine…” – Cu tine; „În cerul de plumb făcut-am popasuri/ Şi-mi caut o vină, îţi caut o vină.” – Port vina) și a negrului ca simbol al morții sufletului, a tot ce e pustiit, a neîmplinirilor, eșecurilor, un fel de barieră care consolidează imposibilitatea comunicării cu celălalt. Verdele, în varianta sa pozitivă, foarte rar și în cea negativă, de „venin” („Am s-aștept până la vară, poate-oi înverzi în tine/ Și-am să-ți cresc o iarb-amară cât amar a curs în mine.” – Blestem; „Mi-s zidurile reci şi-un verde mucegai s-a strecurat în suflete cu noi.” – Să povestim!) sugerează starea de pendulare dintre puritate și goliciune, pustiu, revârsându-se în versuri aidoma unei ultime speranță către viață, iubire pe care poeta nu este pregătită să și-o nege: „ Încă îmi caut de iarnă pricină/ Și noaptea din verde te vrea înapoi.” (Durere); „Un verde regal mai moare în mine” (Pași); „Eu sunt femeia verde făcută să iubească/ Eu sunt femeia verde şi cerul mă sărută” (Femeie verde).

Prin limbajul ales se remarcă încercarea sa de a evada din prezent, de abandonare a lui aici și acum, stare prudent și subtil reliefată prin arhaisme și regionalisme: „Gonaci de-ntuneric se aud pe afară… / […] Şi-n drumul stingher, presărat cu hârtoape” (Cu tine); „Mai sunt nebuni ce văd Apocalipse, mai sunt mofluzi în birtul de alături” (Provincială); „Zavistii poartă vorba mai departe / Când mor iubiri plăpânde-n dimineață” (Distanţe); „Şi viaţa şi moartea ne-ngheaţă în palme./ Cu tine, iubite, nu mai ştiu să mă tem…/ Căci trec, hăt, de noi cele sudalme.” (Şi ninge); „Scălâmbe dureri orbesc dimineaţa / Şi tâmpla miroase a dulci-mere coapte…” (Cu tine). Poziționarea adjectivelor înaintea substantivelor, această topică inversă a sufletului vizavi de trup – am putea spune, conturează ideea conform căreia pentru poetă contează mai mult circumstanța decât fapta însăși, mai mult calitatea obiectului decât obiectul în sine și denotă astfel lipsa superficialității, acest viciu al societății contemporane: „Tremurătoare ziuă mă sfătuie-n şoapte” (La moartea bătrânului om de zăpadă); „Îmi tremură gamba-n pântec de viaţă./ Bătrâni cerşetori se luptă pe-o pâine -/ Flămânde visări în trup de paiaţă” (Iubește-mă acum!); „Şi-n despletite vânturi, înspre seară/ Ţi-oi descreţi brumatele trăiri/ Să nu te doară iar o primăvară/ Şi să nu cad bolând de amintiri.” (Am să rămân, iubite!); „Mormântale tăceri şi de ceruri o mare,/ Adormită durere, nicio urmă de ei…/ Pe ţărm nisipiu ploaia-şi face cărare/ Şi mi-e dor, un dor nebun de toţi caii mei!” (Moartea cailor de apă).

mihai potcoava Peisaj cu irisi galbeni

Mihai Potcoavă, Peisaj cu irişi galbeni

Răzbate un fior bacovian în unele poezii ale Florinei Cojocaru, subliniate prin stări de dor, de neliniște, de angoasă, marcate printr-o aglomerare de propoziții scurte, coordonate prin și: „Și ne iubim ca-ntr-o necesitate/ Și ne urâm cum ne-am iubit demult./ Singurătăți ridică-n noi palate/ De-orgolii, suferințe și tumult” (Ne suntem); „Îngheaţă, nebuno, plânsul amar/ Şi fugi hăt-departe în zi de februar’! / Şi taci şi ascultă, şi taci şi învaţă / Şi lasă… Va trece de tine o viaţă” – (Și fugi!); „M-aş cuibări la pieptul tău, femeie, şi-aş scrie versuri fără de sfârşit…/ Ţi-aş săruta de gambă primăvara şi-aş spune poezii încă nescrise, / În braţe eu te-aş pierde înspre seară şi ţi-aş şopti c-amarnic te-am iubit” (Dor și doare); „Și-mi luasem, Doamne, vorbire de muți / Doar tu mai puteai în mine s-asculți.// Plângea în ziuă puiul de cuc/ Și-abia puteam durerea s-o duc. // Făcusem, Doamne, veșminte de vânt/ Și îmi căutam de Tine cuvânt. // Orgolii schimbate-n coroane de spini/ Și flori ce mureau îngropate-n ciulini” (Căutări).

Derivarea termenilor în stilul stănescian („Netoamna mea, o toamnă ce mă uită / Bolnav în cea mai cruntă desfrunzire / Neziua mea o zi închipuită / Născându-se pe buze din iubire.” – Netoamnă), născocirea de cuvinte („Bătrâni întunerici cerşesc ca milogii/ Frânturi de poveste din timp ce e-al tău” – În iarnă; „Se înalţă biserici, plâng rugini dintr-un cer / Mai roiesc întunerici într-un gând efemer” – Scrisoare; „Îmi plouă-amarnic corbi de întunerici, băltinde doruri zac între zăpezi/ Bătrânii-şi poartă umbra prin biserici şi eu mă rog atât, doar să mă vezi” – Şi de ţi-aş spune că mi-e dor de tine…) trădează străduința poetei de a nega realitatea imediată, de a lua limbajul sub propria stăpânire, de a scăpă de sub egida stării de angoasă mutiplicată a întunericului spaimei care o apasă. Dacă realitatea îi scapă, măcar prin limbaj să devină stăpână asupra propriei lumi.

Apetența pentru instrumente cu coarde (vioară, violencel) și clape (pian) este un semn al căutării unei stări de beatitudine, prin muzică încercând să atragă starea de calm, de pace, refuzând stridentul; deși ca formă, limbajul poate fi considerat strident, conținutul ideatic denotă un refuz al disonanțelor. Pendulează între anotimpuri (Vivaldi) mediteraneene (prin raportarea la Ravel se prelungește dorul de calm, de țărmuri neatinse și visate în stil eminescian, o proiecție în vis a poveștii de iubire) și glaciala Rusie prin referințe la Cehov sau Tolstoi: „Un Cehov rătăcit, un Vivaldi, o casă / Și cu tine alături rostul meu de a fi” (De dragoste); „Statui dintr-un antic trecut pe umeri îngheaţă de noapte / Un Tolstoi cam rupt şi bătrân îşi leagă o tristă poveste, / Iar eu încerc să te-ascult, miroase a dulci mere coapte / Şi-n caldul iubirii m-ascund, atât de bine îmi este” (De dragoste); „Îngâni Ravel, eu construiesc altare/ În iarna ce ne arde şi ne doare” (Noaptea noastră).

Iubirea este salvarea pe care o zăreşte, o respiră şi o inspiră la fiecare pas: iubirea de oameni,  de pustiu şi de frumos, de trecut şi de viitor, de un azi pe care nu vrea să-l scape din gând: „Iubirea este şi va fi lumină./ În ierni de noi ce simt aripa morţii/ Iubirea-i primăvara ce-o să vină” (Iubirea).

Florina Sanda Cojocaru nu se stinge „în nopţi de necuvinte”, ci cu fiecare emoţie, poveste, notă muzicală pe care o pune în vers (unele fiindu-i transpuse în melodii de către Trupa Arhaic) dovedeşte că arborele poeziei lăstăreşte, iar ea, ca poetă, este cât se poate de vie.

Raluca Pavel

*) Florina Sanda Cojocaru, Vise de scrum, 2013

„Anotimpuri interioare”, expoziție de pictură David Croitor

anotimpuri interioare

eveniment liber sa spunLuni, 17 iunie 2013, la ora 17.00, la Galeria de Arte Vizuale din Oradea (str. Republicii, nr.15) a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură Anotimpuri interioare a artistului David Croitor din Vatra Dornei. Organizată de Uniunea Artiştilor Plastici din România, Filiala Oradea, expoziţia, prezentată de criticul de artă, conf. univ. dr. Ramona Novicov, va putea fi vizitată până în 28 iunie, de luni până vineri, între orele 10–18.

david croitor toamna la vatra dornei

Toamnă la Vatra Dornei

„Expoziţia de faţă este o incursiune în trecut – mărturiseşte autorul –, o aventură imaginară, o călătorie spre locuri unde poezia există în stare latentă, ascunsă de ochii trecătorului obişnuit. Pictez, în general, peisaje cu case abandonate, cu străzi părasite, cu garduri rupte, dar care păstrează încă semnele unui trecut cândva plin de viaţă. Caut poezia ascunsă în ziduri vechi, încerc să rescriu în culoare, poveşti cotidiene de odinioară sau de de azi.”

David Croitor expune pe simezele Galeriei de Arte Vizuale treizeci de tablouri pictate în ulei pe pânză.

david croitor iarna in ardeal

Iarna în Ardeal 

Leopoldina Bălănuță – Ființă din ființa poeziei nemairostite azi

leopoldina balanuta

„Aştepţi ce de altă tărie ţine, / ce-i unic, puternic din cale-afară, /

trezirea pietrelor, / adâncimi întoarse spre tine.”

Rainer Maria Rilke

Unii Oameni s-au născut spre a fi model celorlalţi. Alţii – copii morţi spiritualiceşte încă de dinainte de a se naşte – spre a fi călăi tuturor. Dacă aş putea sculpta în memoria timpului o imagine anume plămădită din aceeaşi substanţă cu veşnicia, în stare să-i întruchipeze pe cei veniţi pe această lume pentru a fi prin ei înşişi un veritabil exemplu celor din jur, atunci aceasta ar fi compusă din portretele acelor multe Fiinţe pe care le-am iubit de-a lungul parcursului meu existenţial de până acum, de fapt, o umilă încercare întru dezvoltarea unei relaţii pe cât se poate de simetrice între Cuvânt şi Suflet, care să tindă către intenţia iniţială a Creatorului de Verb primordial şi lume, Dumnezeu. Iar în această mulţime destul de încăpătoare de portrete cu pricina, s-ar afla, în mod evident, şi chipul fascinant, de o rară expresivitate artistică al celei care a fost actriţa Leopoldina Bălănuță, o entitate umană cu aparenţă telurică, ajunsă între graniţele înguste ale spaţiului de aici de undeva, de dincolo de lume şi de timp.

poezie leopoldina balanuta magdalena albu

Leopoldina Bălănuță (10 decembrie 1934, Păulești, jud. Vrancea–15 octombrie 1998, București)

Actriţa Leopoldina Bălănuță reprezintă în viziunea mea unul dintre cele mai frumoase poeme lumeşti închinate îngerilor Luminii… Şi aş îndrăzni să realizez în această direcţie o legătură specială între smerenia şi nevoinţa telurică a acestei actriţe-model a teatrului şi filmului românesc şi cea a poetului plin de har şi de patimi nestinse Cezar Ivănescu. Pe amândoi, Cel de Sus a catadicsit să îi lege organic şi destinic cu două lanţuri deosebit de puternice de taina neştiută a ţărânii: suferinţa şi versul… Alcătuită de divinitate dintr-o structură interioară echivalentă cu însăşi personalitatea inefabilă a poeziei Universului, Leopoldina Bălănuță închide în lăuntricitatea sa întreaga comunitate a precuvintelor zămislite din starea de nestare a Fiinţei omeneşti ziditoare de civilizaţie şi cultură, din izvorul nestins de lacrimi zăvorâte pentru totdeauna între cutele adânci ale inimii încercănate ori din şoapta nemărturisită a suferinţei nevoitorului umil al existenţei, Poetul…

ambrosius-benson-marie-madeleine-lisant c 1525

Ambrosius Benson, Maria Magdalena citind, c. 1525

Şi, pentru că îngerii Luminii dumnezeeşti vin să te mângâie pe frunte şi pe mult încercatul tău suflet fără ca tu să îi vezi vreodată, ori de câte ori te doboară chinurile durerii amare, încerc să-mi închipui cum ar susţine Leopoldina un deloc ultim recital poetic din cele Şapte cântece ale morţii semnate de Georg Trakl într-o îngheţată şi albă seară de repetabilă iarnă românească. Spectacolul ar începe, probabil, cu o notă gravă a vocii singulare leopoldine în armonia misterioasă şi tainică a Adagio-ului albinonian, intonând ca un imn închinat durerii următoarele cuvinte ale cunoscutului poet austriac, printre altele, al Toamnei însinguratului:

„Amară zăpadă şi lună.

Un lup roşcat pe care-l sugrumă un înger. Picioarele tale scrâşnesc în umblet ca gheaţa albastră şi, plin de tristeţe şi trufie, un zâmbet îţi împietreşte chipul şi fruntea păleşte în voluptatea gerului;

sau se-nclină-n tăcere peste somnul unui paznic prăbuşit în coliba-i de lemn.

Ger şi fum. O albă cămaşă-nstelată îţi arde umerii împovăraţi şi vulturii Domnului îţi sfâşie inima de metal.”

rainer maria rilkeAm simţit de foarte multe ori nevoia să fi rămas la stadiul celest de duh neînomenit, de spirit care să se fi revărsat tainic în această lume a trăirilor profund inestetice şi, în genere, ignobile prin şoapta sau prin respiraţia de una sau de mai multe secunde ale unei Fiinţe deloc oarecare şi banale, dar completamente lipsite de putinţa de a călca zilnic în picioare tina cu gândul maladiv că acest lucru i se cuvine într-un mod cu totul şi cu totul justificat datorită simplului său statut biologic caracteristic. Din fericire, asemenea soi de Fiinţe, prin sufletul cărora Universul îşi respiră în chip liber şi concret existenţa, nu sunt doar o simplă plăsmuire a raţiunii mele scriitoriceşti, ci ele au ca axă de reprezentare continuă un alt fel de prototip uman comparativ cu toate celelalte, unul fix ca geometrie internă alcătuitoare, evident detaşat de noroiul impur al eterogenităţii lumeşti postmoderne, încărcat până la esenţă cu simplitate şi curat ca inima unui sihastru al pustiei primind în dar, cu o smerenie nemărginită, seva euharistică mântuitoare a bunului şi de viaţă dătătorului Său Dumnezeu incontestabil. Cu alte cuvinte, m-aș fi bucurat a sălăşlui duhovniceşte pentru totdeauna în vibraţia superioară a acelei inimi calde în stare să nască din gestul şi trăirea-i personale veritabilul mit al fericirii reale, o fericire specifică, până la urmă, oricărei formule comunitare din încâlcita şi multimilenara istorie a bietei noastre umanităţi cu iz vădit decadent în ziua de azi.mari actori romani leopoldina balanuta

Pentru foarte mulţi dintre noi, aceste Fiinţe umane scoborâte din Os divin şi capabile întru totul de a lăsa urme adânci în colbul timpului iluzoriu nici măcar nu există. În ceea ce mă priveşte, am crezut dintotdeauna că ele, Entităţile acestea sfinte cu nume aproape nefiresc de Om, locuiesc în permanenţă foarte aproape de noi, de privirea, de raţiunea, de sufletul pe care îl avem, ca o infinită multiplicare a sărutului divinităţii oferit cu blândeţe fiecărui construct al naturii în parte de Dumnezeul întreit ca persoană al Iubirii veşnice. Mărturisesc faptul că după asemenea gen de Fiinţe contopite în mod absolut cu ne-Fiinţa perceptibilă a divinităţii îmi aleargă cu nădejde, dar şi cu disperare, în acelaşi timp, sufletul, pentru că, întâlnindu-le, primesc, de fapt, în palma mea uscată de lut mâna binecuvântată a unicului Creator al Universului (un Univers întors ştiinţific pe toate feţele lui posibile), Dumnezeu. Când mi-a fost dat să întâlnesc pentru prima oară chipul solemn al Leopoldinei Bălănuță, tot ceea ce până atunci semnifica, într-un chip diferit pentru mine, Poezie cu majusculă s-a transformat dintr-o dată în altceva, într-o Fiinţă concretă, cu trup şi destin personal, izvorâtă cu bucurie imensă dintr-o altă Fiinţă, una umană de această dată, dar la fel de concretă şi de serafimică, întocmai unei reluări perpetue, dacă putem spune aşa, a mitului ancestral al Facerii celei dintâi a omenirii…

Louis Janmot Poème de l'âme 5 Souvenir du ciel

Louis Janmot, Poemul sufletului, 5, Amintirea cerului

„Poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul”, scria nu de mult poetul Cezar Ivănescu, un Eminescu recent, nerecunoscut încă, aşa cum merită, al versului autohton şi universal. Apropiată prin credinţă de tăria înaltelor sfere ale divinităţii, actriţa Leopoldina Bălănuță a reuşit, în afara multiplelor sale roluri reprezentative din teatru şi din cinematografie, să înnobileze prin descătuşarea vizibilă şi completă a sufletului său profund acel ceva anume cumplit de greu de prins în mrejele pânzei de păianjen a oricărei rostiri artistice de geniu, anume esenţa însăşi a fibrei poetice a lumii, îngenunchind, cu o putere ieşită din comun, aidoma unui psalm ce alungă definitiv demonii, o mare parte din răul spiritual al Omului prezent (entitate extrem de firavă, din păcate, încărcată însă de prea mult lut şi înconjurată realmente de prea puţin spirit) prin şoapta abia rostită a stihului metamorfozat cu inteligenţă şi delicateţe în silaba increată, parcă, a unei ode divine semnate de un înger cu aripi ţesute din Lumină.

În genere, se spune că psalmul „scoate lacrimă şi din inimă de piatră”, născând „tristeţea cea după Dumnezeu”. Sfântul Vasile cel Mare a explicat cel mai bine acest lucru în lucrarea sa  Tâlcuire duhovnicească la psalmi. Mergând pe firul acestei fireşti analogii, despre Leopoldina Bălănuță se poate afirma incontestabil că, în textura creaţiei sale, această mare personalitate a teatrului românesc şi universal tocmai exact acest lucru s-a şi străduit să nască din propria-i durere şi din patima neţinută în frâu pentru arta dramatică în sine: să scoată la iveală, cu toate puterile sale dăruite de divinitate, semantica precisă a oricărui crâmpei de vers decodificat la nivel analitic-interpretativ cu o minuţie rară, într-o aşa manieră de parcă el, versul cu pricina, ar fi primit pentru prima oară viaţă atunci şi nicidecum cu ceva vreme în urmă din mintea şi din mâinile creatorului său…

terpsichore Francois Boucher Terpsichore, la muse de la poesie lyrique de chorale

François Boucher, Terpsichore

Pentru harul desăvârşit al Leopoldinei, nu s-a conceput în timpul vieţii sale o piesă de teatru care să îi definească în totalitate fiinţa şi care să fi transcens prin forţa mesajului întreaga gamă dramaturgică universală creată până în acel moment de sfârşit de secol XX, când actriţa s-a mutat definitiv, în toamna anului 1998, pe tărâmul necunoscut al pieselor de tip monolog cu distribuţie unică. Nu a fost să fie aşa, pentru că, de foarte multe ori, din păcate, priorităţile şi viziunile existente în perimetrul teatral contemporan privesc în cu totul alte direcţii proscrise (de cele mai multe ori) şi nicidecum în lăuntrul cel mai de preţ al unui artist de geniu – sufletul său. Personal, consider că întreaga filozofie a interpretării actoriceşti impuse de Leopoldina Bălănuță, interpretare ce face trimitere, bineînţeles, doar la o mică parte a marii poezii a omenirii, a determinat apariţia unui stil unic în ceea ce priveşte modalitatea de abordare a unui text poetic prin descifrarea sensurilor lui prime gândite de creatorul operei literare respective, propunând astfel, în sfera complexă a actului artistic analizat, un adevărat model semiotic sui-generis, demn de a fi studiat şi urmat pe viitor în cadrul şcolii de teatru contemporan de aici şi de pretutindeni, modelul interpretativ-teatral Leopoldina Bălănuță, precum este cel dezvoltat de mezzosoprana Elena Cernei în muzica de operă – este vorba aici, bineînţeles, despre modelul Cernei-Poen.

Sculpture de la Poésie par François Jouffroy un des groupes de la facade de l'Opéra Garnier Paris 9e arr

François Jouffroy, Poezia, grup statuar pe fațada Operei Garnier din Paris

„Lângă Dumnezeu există muzica, iar după numai tăcerea!”, ne rosteşte în grai românesc desăvârşit acelaşi poet Cezar Ivănescu. Prin spiritul său de esenţă angelică, Leopoldina Bălănuță a adus în inima celui care i-a ascultat versul toate cugetările profunde ale spiritului creator omenesc. În arta dramatică plină de sacralitate a artistei, artă legată într-un fel organic de matca genuină a religiozităţii sale vădite, s-a simţit întotdeauna plutind peste firea răsfăţată a imperfectului spectru humanoid melancolia unei emoţii fără umbre şi fără vreme a ne-temporalităţii celeste, ne-temporalitate în cuprinsul căreia Doamna Poeziei nemairostite, din păcate, azi sălăşluieşte, prin Voie divină, din toamna unui an cu multe zile nefaste şi goale de conţinut, când mormântul de frunze dimprejurul paşilor mult prea zgomotoşi ai omenirii îmi năştea în suflet o tăcere extrem de greu de suportat, de care doream să mă desprind cu orice preţ spre a nu mai reveni niciodată pe pământ printre oameni…

arta rostirii leopoldina balanuta„Ce este fericirea?”, se întreba cu o retorică scăldată în tristeţea unei lumi pierdute în neputinţă şi alienare Leopoldina Bălănuță, prin modulaţiile distincte al glasului său încărcat de o sensibilitate ieşită din comun şi dublată în permanenţă de accentele grave ale unei meditaţii personale profunde. Fericirea este „Tot ce nu am uitat” între graniţele imaginare ale acestei existenţe telurice necognoscibile încă, şi-ar răspunde probabil Leopoldina, un miracol scoborât printre oameni din aburul cald al rugăciunii cuvântate cu lacrimi de amară suferinţă a inimii în faţa tulburătoarelor şi incontrolabilelor, totodată, taole de destin…

„Să ningă peste noi cu miei” în aceeaşi străveche limbă românească şi nu doar azi, când zăpada spulberă în taină tăcerea de pe urmă a morţii. „Să ningă inima în noi”, căci „Noi niciodată nu am fost noroi / O spun şi mieii care ning pe noi”… Sunt versuri aşezate în piatra templului zeesc al Iubirii de poetul Nichita Stănescu, un templu divin unde, printre altele, ruga eminesciană şi spaţiul precuvintelor-cuvinte de sorginte rilkeană ale sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX au format cu fiecare rostire tânguitoare a lor fundamentul solid al discursului artistic fără precedent al acelei Fiinţe creatoare de vers nemutilat lăuntric (aşa cum se întâmplă astăzi, în postmodernitatea vulgară şi inestetică, pe care suntem obligaţi a o parcurge împotriva voinţei noastre dornice de puritate şi frumos), actriţa cu glas îngeresc şi chip serafic a teatrului românesc şi universal – Leopoldina Bălănuță…

Magdalena Albu

10 decembrie 2012

 Leopoldina Bălănuță – Recital Eminescu (fragment), Măcin, 15 ianuarie 1996

Leopoldina Bălănuță – „Liniște” de Lucian Blaga

Leopoldina Bălănuță – Mihai Eminescu, „O, mamă…”