Fiziologia gustului: Băcăniile de altădată

Doamnelor şi domnilor, am deschis astăzi cartea lui Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei şi am găsit un pasaj despre istoria băcăniilor din Bucureşti, despre care autorul spune că este o instituţie unică şi aş adăuga eu o instituţie care este ca o carte deschisă spre a afla care sunt sau, mai bine zis, în acest caz, care au fost gusturile unei epoci în materie culinară.

„Această instituţie, spune Crutzescu, era necesară bucureşteanului ca aerul, apa şi gazeta de dimineaţă. Băcăniile erau pline cu trufandale de-ţi lăsa gura apă, cu mistreţi şi căprioare atârnate întregi la prag, cu mormane de iepuri şi potârnichi, cu chisele cu icre, cu tejgheaua cu aperitive, armonioasă ca o natură moartă olandeză, cu băieţii lor atât de sprinteni, care jonglează cu şpriţurile şi umplu dintr-o singură mişcare doi ţapi, un amalfi şi un pelin cu sifon.”

Mde, vremurile au trecut şi acum omul grăbit ia mâncarea la pachete congelate, vidate, asortate şi altele, şi altele. Nu spune nimeni că nu e bine, dar parcă a dispărut poezia acelor vremuri, dar şi bucuria de a te târgui. Câte poveşti nu s-au scris, câtă cerneală nu s-a scurs despre cei ce se hrăneau gustând o măslină de ici, o bucăţică de dincolo. Şi aşa ca din senin mi-am amintit, citind prin cronicile vremii, că la Iaşi, la Smirnov, se zăbovea preţ de o ţuică-două sau chiar trei, că, mde, ce mai conta, se ciuguleau câteva măsline-ochi de bou, câteva icre negre, o felie de jambon, salamuri, lacherdă, viţel rece, uscături amestecate cu pâine de secară, cubuleţe. Fiecare gusta, că aşa viaţa pare mai frumoasă iar pofta vine mâncând.

Cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth

Din Bucureștiul de altădată: O farsă celebră

Este știut faptul că bucureştenii se caracterizează şi prin predispoziţia aproape permanentă pentru glumă, farsă sau vorbă de duh, chiar dacă de cele mai multe ori fac doar haz de necaz. Vă rețin atenția cu o farsă celebră din Bucureştii de acum aproape un veac și jumătate, farsă care a făcut istorie.

Pe vremea aceea, în Bucureşti, trăia un mare negustor, Nicu Creţeanu, om înalt, voinic, mare gurmand şi care nu circula niciodată pe jos. Bogat şi deschis la pungă, avea o sumedenie de prieteni. Cunoscându-i plăcerile şi dar ambiţiile, prietenii săi au pus la cale o întreagă comedie.

Astfel, într-o zi, Nicu Creţeanu intră la birtul Hugues, pentru a lua masa de prânz și văzu în galantar un platou plin cu raci de toată frumusețea. Frecându-şi mâinile de poftă, ceru ca platoul cu raci să fie dus la masa lui.

– Nu se poate, coane Nicule, îi răspunse şeful de sală, racii sunt deja comandaţi.

– Cum adică? Cine i-a luat?

– Un domn, Negroponte, care a venit ieri de la Galaţi. În momentul în care a văzut racii, i-a comandat pe toţi şi i-a şi plătit.

Furios, Nicu Creţeanu a plecat din birt fără să mai mănânce nimic. În piața Teatrului văzu trăsura cu care circula de obicei şi dădu să se urce în ea. Vizitiul îl opreşte și-i spune, ușor jenat:

– Sărut mâna, cucoane Nicule, azi nu sunt slobod.

– Cum aşa? Da, cucoane, astăzi am fost angajat pentru trei zile de domnul Negroponte.

Și astfel, Nicu Crețeanu, mare om de afaceri, a fost nevoit să meargă la magazinul său pe jos. Pe când se plimba el prin prăvălie, gândindu-se la cele întâmplate, văzu pe fereastră un precupeţ ce ducea, atârnate în cobiliţă, două cutii mari, pline cu icre de morun. Imediat i-a bătut în geam şi l-a chemat pe precupeț în prăvălie.

– Cum dai icrele?

– Nu sunt de vânzare, coane Nicule, sunt vândute.

– Cum vândute? Cui le-ai vândut?

– Zău, așa, coane Nicule! Le duc alături la Hotel, la un domn Negroponte din Galați.

Nu mai insist asupra reacţiei bietului Nicu Creţeanu, pentru că vă puteți imagina și dumneavoastră ce a fost la gura lui!

Seara se duse din nou la birtul Hugues să ia masa. De data aceasta, în galantar trona un miel de toată frumuseţea. Chiar şi pe vremea aceea, în luna ianuarie, când s-a pus la cale farsa, dar și acum, un miel era o delicatesă mai puţin obişnuită. Crețeanu, înfometat dar și pofticios, a lansat imediat comanda.

– Chelner, să mi se pună imediat o ciosvârtă la frigare.

Chelnerul se apropie de el şi-i zice:

– Nu se poate, coane Nicule, mielul nu este al nostru. L-a adus domnul Negroponte.

A fost cât p-aci ca eroul nostru să facă apoplexie din cauza enervării. După ce a mâncat cu chiu cu vai ceea ce a reușit să găsească la bucătărie, fără a fi comandat sau plătit de acel misterios domn Negroponte, Nicu Creţeanu, care avea o înţelegere cu casierul de la operă să-i rețină în fiecare seară locul numărul trei din rândul întâi, până la orele 7,30, după care putea să-l vândă dacă nu-l solicitase el, trimise chelnerul să-i aducă biletul la spectacol. Acesta se repezi peste drum la casa teatrului şi se întoarse la fel de repede. Fatalitate, biletul fusese vândut. E adevărat, trecuse deja de ora convenită cu casierul. Furios, Nicu Creţeanu se duse în persoană la casierul respectiv.

– Cui l-ai vândut? Poate vrea să-l schimbe?

– Nu-l cunosc, coane Nicule, zice că-i din Galaţi şi-l cheamă Negroponte.

– Negroponte? Spune-mi ce fel de om este? Vreau să-l cunosc de îndată. Ai un bilet alături?

– Am, coane Nicule, pentru dumneata am.

– Dă-mi-l imediat!

Nicu Creţeanu luă biletul şi intră în sală. Acolo, pe locul lui obişnuit se lăfăia o matahală cât toate zilele, îmbrăcată cu o jiletcă în carouri şi nişte pantaloni prăzulii. Se juca Trubadurul.

Când era mai concentrat asupra unei arii sau asupra unui duet, Crețeanu se pomeni că Negroponte îl pocneşte cu cotul în coaste. Marele negustor spumega, însă îşi stăpânea firea, deși tot timpul cât a durat spectacolul a fost persecutat în felul acesta. La plecare, omul nu a mai putut să rabde, mai ales că fusese călcat abitir pe bătătură.

– Pardon, domnule, dumneavoastră sunteţi domnul Negroponte?

– Cum aşa, coane Nicule, nu mă mai cunoşti? Eu sunt Tase bărbierul!

Prietenii lui Crețeanu, cei care puseseră la cale această farsă dusă aproape la extrem, îi luaseră bilet la operă lui Tănase ţiganul, bărbierul lui Nicu Crețeanu, şi-i spuseseră să-l înghiontească peste poate.

Nu se știe dacă Nicu Crețeanu și-a iertat prietenii, însă, ca orice om de lume, a povestit tuturor această întâmplare. Așa a străbătut timpul și a ajuns la dumneavoastră.

Pușa Roth