Tiparul şi cartea din Ţară Românească în epoca domniilor fanariote (1716–1821)

tiparul si cartea romaneasca in epoca domniilor fanariote

eveniment liber sa spunLansarea cărţii Tiparul şi cartea din Ţară Românească în epoca domniilor fanariote (1716–1821) de Daniela Lupu, va avea loc joi, 5 februarie 2015, la ora 19.00 la Hanul Manuc, în Sala „Şerban Cantacuzino”.

Cartea demonstrează că în pofida criticilor aduse regimului fanariot, din perspectiva istoriei cărții și tiparului între epoca brâncovenească şi epoca domniilor fanariote nu există un hiatus, nici un conflict. Dimpotrivă, experienţele literare şi editoriale ale epocii brâncoveneşti, spiritul său cosmopolit şi tentaţia Occidentului vor fi împărtăşite şi luate ca model de domnitorii, cărturarii și tipografii din primele decenii ale epocii fanariote. În anii 1720–1721, pentru prima dată o carte imprimată la București (în 1719, Despre îndatoriri a domnitorului Nicolae Mavrocordat) este recenzată de savanții occidentali în revistele literare și științifice publicate la Amsterdam și Veneția. Va urma acestei exuberanţe creative, încrezătoare în puterea raţiunii şi a erudiţiei, o perioadă de întoarcere la smerenie şi la edificarea credinţei aproape de mijlocul secolului, până către 1775. Sub impulsul Luminilor europene, dar şi datorită forţei de a renaşte din propria cenuşă ca Pasărea Phoenix, spiritul românesc se revigorează şi redescoperă valorile culturii clasice greco-latine şi marile idei ale redeşteptării naţionale. Este epoca tipăririi Mineielor de la Râmnic (1776–1780) prefațate de episcopul Chesarie, a Gramaticii lui Ienăchiță Văcărescu (1787) și a poeziilor lui Barbu Paris Mumuleanu (1820).

mineiele de la ramnic

Mineiele de la Râmnic

Insuficienta cercetare a cărţilor publicate în epoca fanariotă a menţinut mult timp impresia că principii fanarioţii au alungat limba română de la Curte şi din Şcoală înlocuind-o cu limba greacă, că au încurajat instituirea monopolului Bisericii asupra Tiparului şi că au introdus Cenzura. Li s-a reproșat că nu au înființat tipografii și că au lăsat editarea în grija mitropoliţilor, care fiind în majoritate de origine greacă, nu au fost interesați să scoată la lumină cărţi în limba română. Sunt doar o parte dintre acuzațiile formulate în decursul timpului, care sunt contrazise cu argumente în paginile acestei cărți. În realitate, epoca fanariotă a însemnat în plan cultural progres și dezvoltare. Activitatea editorială a fost intensă, continuă şi concentrată pe imprimarea de cărţi româneşti, numeric net superioare celor greceşti. Patronajul domnesc s-a manifestat prin autorizarea înfiinţării tipografiilor şi prin acordarea de privilegii proprietarilor de ateliere şi tipografilor. Principalii editori de carte au fost mitropoliţii şi episcopii Ţării Româneşti, deopotrivă români şi greci, care au făcut din tipografiile lor adevărate case editoriale. În anii 1716–1821 au funcționat în Țara Românească 10 tipografii (șapte la București, două la Râmnicu Vâlcea și una la Buzău), în care s-au tipărit circa 311 cărți, marea majoritate în limbă română.

Daniela Lupu este Doctor în istorie şi Şeful Serviciului Documentare, Bibliotecă, Arhivă din cadrul Muzeului Municipiului Bucureşti.

Din Bucureştiul de altădată: Casa lui Ienăchiţă Văcărescu

Nu există loc pe Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei de astăzi, care să nu fie încărcat de istorie. Chiar la începutul ei se afla metocul de la Măgureanu, iniţial rezervat ca locuinţă de iarnă a mitropolitului ţării şi apoi sediu, pentru mai mulţi ani, al şcolii greceşti de la Sfântul Sava, unde au învăţat carte Ion Heliade Rădulescu, Dionisie Fotino, Dinicu Golescu, Barbu Ştirbei şi alţi fruntaşi de marcă ai ţării din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Puţin mai sus, pe partea stângă, peste drum de actualul Muzeu de Istorie Naţională a României, se aflau casele în care a trăit mai bine de o jumătate de veac cel care a lăsat celebrul testament:

„Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire

Creşterea limbei româneşti

Şi a patriei cinstire!”,

autor, printre altele, şi al unei Gramatici româneşti, cunoscutul Ienăchiţă Văcărescu (probabil 1740–12 iulie 1797). După cum aflăm din relatări de epocă, nu o ducea deloc rău. Casele lui de pe Podul Mogoşoaiei adăposteau „o mulţime de fete, tinere şi gingaşe, îmbrăcate cu cele mai luxoase veştminte, cu rochii de Şaluri şi de Sevain, cu ii de borangic şi de zăbranic bogat cusute”, care „îl slujeau, unind pe lângă serviciul casei şi talentele desfătătoare ale dansului, al cântării şi al muzicii instrumentale. Noul Agamemnon se înconjurase de o mulţime de Brizeide. Nici Tersitul nu lipsea petrecerilor sale şi Pitulicea ţiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boiereşti propunând tuturor serviciile sale înlesnitoare, deştepta adesea râsurile oaspeţilor prin titlul familiar de «vere spătare», prin declaraţiunile amoroase şi prin cântecele de dor ce adresa veselului boier.” Continuă lectura „Din Bucureştiul de altădată: Casa lui Ienăchiţă Văcărescu”