Poezia săptămânii: „Îmbătrânim, frumoasă doamnă” de Angelina Nădejde

Edmund Tarbell D na John Lawrence 1912 poezia saptamanii

Îmbătrânim, frumoasă doamnăpoezia saptamanii rubrica liber sa spun mic

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,
Eu sprijin anii mei de tine
Ca de un munte de lumină.
Tu-i porţi… iar umerii tăi mici,
Atât de firavi, de novici,
Ca doi călugări puşi să-ndure
Canonul lor în rugăciune,
Îmi ţin tristeţile de-o viaţă
Şi zile fără de speranţă,
Când, rătăcind cărări prin ploi
Tu mă chemai să fim iar doi.
Luai în spate din poveri
Şi le-ngropai în primăveri.

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,
Dar cu atâta drag îţi duc
Al neputinţei tăvălug
Ce ţi-a cuprins ca-ntr-o vâltoare
Plăpândul trup, precum o floare…
Ţi l-aş purta spre infinit,
Numai să ştii cât te-am iubit.
Îngenuncheat pân’ la pământ
E îmbrăcat ca-ntr-un veşmânt,

Tivit cu slăbiciuni șuvoi,

De multe ori şi cu nevoi,
Ai cicatrici şi urme-adânci,
Lăsate de dureri şi prunci.
Dar şi aşa, vei fi mereu,
Mireasa sufletului meu.

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,
Singurătăţi în cuib de cuci,
Ne-aşteaptă iarba de sub cruci,
Să odihnim în ea trăiri,
Din lada plină cu-amintiri.
Dar sufletelor noastre-acum
Le cresc lăstari pe scurtul drum.

Sunt înfloriți ca-n primăvară

Iar peste tot ne împresoară
Parfumul clipelor în doi
Din vraja vieţii ca un roi.
Şi te iubesc, iubită doamnă,
Magnolie-nflorită-n toamnă!

Angelina Nădejde

Angelina Nădejde

Angelina Nădejde

poezia saptamanii rubrica noua site liber sa spun

logo liber sa spunVezi:  arhiva rubricii Poezia săptămânii

„De dragul tău”, expoziție de pictură Franco Giannelli

franco giannelli expozitie biblioteca metropolitana bucuresti aprilie mai 2014

eveniment liber sa spunÎn perioada 28 aprilie–24 mai 2014, la Biblioteca Metropolitană București, Sediul central (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei) va fi deschisă expoziția de pictură De dragul tău, a artistului Franco Giannelli (Italia). Vernisajul va avea loc marți, 29 aprilie 2014, la ora 17.30. Prezintă: Costin Tuchilă, Marina Roman. Sigla_BMB_actuala_Moment muzical: Aida Chiciudeanu (pian).

Program de vizitare: Luni–miercuri: orele 12.00–19.00; joi, vineri: 9.00–16.00: sâmbătă: 9.00–13.00. Intrarea liberă.

Franco Giannelli s-a născut în 1940 la Lucca (Italia). Modul său personal de a picta i-a deschis o cale care este în continuă evoluție. Lucrările sale (ulei pe lemn), inconfundabile prin conținutul lor, se bucură de aprecierea publicului și a specialiștilor. A expus în mai multe orașe italiene. Lucrările sale se află în colecții private din Europa și Statele Unite.

„Când eram copil, făceam deseori un joc. Era un joc care îmi permitea să las luma adulților și să gasesc un spațiu doar al meu, făcut din culori, senzații, fantezii ale minții și ale spiritului. Era un joc foarte simplu, fară reguli sau obiective, căci era de ajuns să întredeschid ochii în fața unui câmp de flori, unei pajiști de maci, într-o seră plină de garoafe și să mă abandonez, să mă pierd în culoare, să mă imaginez ca o parte din totul. Detaliile realității se atenuau și eu mă simțeam tot una cu lumina, mai aproape de spirit. De foarte mulți ani nu mă mai jucam în acest fel, dar întâlnirea cu culorile lui Franco Giannelli m-a dus dintr-o dată înapoi în timp, la acel joc atât de simplu și atât de rafinat. Înapoi la o căutare a spiritului care traversează simplitatea cu ochii întredeschiși. Tușa lui Franco este gingașă, evanescentă, aproape onirică. A observa arta sa este ca și cum ai deschide o ușă spre o lume care este departe, peste natura care încearcă să interpreteze, peste detaliul fotografic, peste particularismul realității într-o dimensiune care este senzație pură. Senzație care distilează esența, care joacă în căutarea Ființei.”

Eugenio Giusti, Associate Professor of Medieval Literature and Culture at Vassar College (Poughkeepsie, New York)

melodios ulei pe lemn franco giannelli italia

Melodios

„Lucrările lui Franco Giannelli au farmecul discret, profund și suav al naturii, surprinsă în ipostaze unice. Prin culoare, artistul creează stări, nuanțe ale unui vis înflorit, forfota, rezistența, mișcarea ,,tiptilă”, capriciile, frământarea, raza de trandafir dar și repausul roz. Franco Gianelli surprinde măiestrit simbioza lumii vegetale într-o metaforă a culorii, într-o revărsare de tonuri lirice. Lucirea, zăpușeala, culorile vântului, esența, etericul etc. reprezintă tot atâtea dialoguri scrise sau rescrise prin tușă de culoare. «Personajele» sale, florile, în nuanțe delicate, potențează «melodios» lucrările artistului, aş spune eu, artist al culorii.”

Pușa Roth, scriitor

repaus roz pusa roth franco giannelli

Repaus roz

„Protagonista lucrărilor lui Franco este o natură delicată și solitară, puternic mediată de pensulă și de suflet până când devine poezie.

Apreciabila eleganță formală este întotdeauna în echilibru cu emotivitatea care parcurge peisajele descrise și propuse cu ajutorul unui limbaj de culori cizelate și aproape toate filtrate printr-o lumină slabă, caracteristică unor anumite atmosfere romantice ale naturii, care se întorc la artist din reminiscențele îndelungatei sale experiențe și care se restituie în picturile sale, cu o interpretare personală și cu o emoție intensă.”

Maria Paola Manzo, assessorato alla Cultura del Comune di Pisa

oro di terra aurul pamantului tusa culoare

Aurul pământului

„Întinde-te deasupra unei pajiști, atinge-o, miroase-o, ascultă-i foșnetul brizei prin iarbă, fii conștient de faptul că natura comunică, lasă-te invitat la dialog și reflecție. Apoi privește și observă că verdele este făcut din o sută, o mie de tonuri de verde și de asemenea toate celelalte culori. Franco Giannelli, prin lectura tușei lui, ne oferă intima cunoaștere a vieții unei flori, precum viața unui om care luptă împotriva întunericului, explodează, răzbate la lumină și începe să facă parte din natura miraculoasă. Reținerea senzațiilor și capacitatea de a le exprima sub orice formă de comunicare, fie ea cuvânt vorbit sau scris, pictură…, nu pot fi decât răspunsul la întrebările eterne. Când «morbul» culorii intră în noi, atunci iată uniunea perfectă dintre etică și estetică, ideea se materializează în frumos iar toate acestea ne transportă de la simțirea unei satisfăcute plenitudini la profunde momente de pace cu noi înșine.”

„Memo”, Lucca

fosnet pictura de fanco gianelli

Foșnet

„Studii de flori în peisaj s-ar putea numi, dacă am vrea să găsim neapărat un gen limitativ care să definească intențiile tematice ale artistului, tablourile lui Franco Giannelli. Numai că aceste flori-peisaje sau, mai degrabă, peisaje înflorite fac să transpară cu totul altceva. Ele sunt, aș putea zice, poeme metafizice destinate ochiului – ochiului care visează, întreabă, se frământă, plutește pentru o clipă, se retrage, însă revine și se regăsește într-un orizont care îi este parcă mereu familiar dar și mereu surprinzător, un orizont, de fapt, în permanentă schimbare. Lumina soarelui învăluie discret, adieri de pulberi fine se aștern inspirând liniștea serilor lungi de vară, așa cum se intitulează un tablou (Seară de vară). Alteori aceste peisaje-poeme evocă ritmul secret, imperceptibil al naturii (Tiptil), Foșnetul, muzica interioară la care visăm privind unduirea florilor în bătaia vântului (Culorile vântului) ori, dimpotrivă, Aurul evocator al esențelor.

Se cuvine remarcată în această selecție din lucrările pictorului Franco Giannelli armonia cromatică aparte, pentru că în fiecare tablou artistul își propune și reușește să găsească acel «timbru» al culorii, acordurile cromatice care să o individualizeze, de la senzația tactilă pe care o poți trăi în Dansul soarelui la unduirea volatilă din tabloul intitulat Flori… fluturi.

Costin Tuchilă, scriitor

flori fluturi franco giannelli

Flori… fluturi

„Pământ şi Cer vorbind aceeaşi limbă. Iubindu-se până la contopire. Pentru că în universul pe care Franco Giannelli îl creează nu există limite. Inflorescenţele devin stele, asemenea stelelor care se transformă în flori. Galben şi albastru se recompun, la nadir, în verdele care va colora câmpul cu pensulaţii ferme, uneori tensionate, amintindu-mi – e poate doar un reflex sentimental căruia nu-i pot să mă împotrivesc – de Van Gogh. Tempestoso este o lucrare care cred că generează întreaga poetică a pictorului Franco Giannelli. Aproape shakespearian, şi nu datorită titlului. Furtuna poate fi interpretată ca o criză a naturii pe care, îndeobşte, o socotim de partea noastră: calmă şi tandră. Dar criza, o ştim, este bivalentă, ea poate fi interpretată şi ca oportunitate. Pictorul alcătuieşte şi cerul, şi marea, şi pământul din aceleaşi culori, schimbând dominanta. Iar din ciudata perspectivă pe care o compune nu înţeleg dacă acele globuri carnale sunt coroane de arbori sau fabuloase inflorescenţe din care – cine ştie? – va apărea mâine o nouă specie de oameni… Pentru mine, Franco Giannelli este arhitectul unei lumi de vis. Iar visul nu este altceva decât realitatea primă.”

Marina Roman, critic de artă

 tempestoso de franco giannellitempestoso de franco giannelli

 Tempestoso

Actorul nu a murit încă…

silvia dumitrescu timica

valorile trecutuluiCa o tuşă puternică şi plină de lumină conturată de mâna unui pictor de geniu pe o pânză albă ce aşteaptă să devină tablou, figura ilustră a Silviei Dumitrescu-Timică se ridică peste timp plină de lumină şi de seninătate, aşa cum, de altfel, a şi trăit. Cu o geometrie interioară aparte aidoma unui răsărit jucăuş de soare vibrând în ochii neprihăniţi de copil, această mare artistă a teatrului românesc şi universal a reuşit întotdeauna să împrăştie de pe scenă în sufletul spectatorului prezent un fluviu de vitalitate şi de optimism fără margini. Cea care avea să joace de-a lungul îndelungatei sale cariere teatrale alături de inegalabila Maria Filotti ori de nu mai puţin magnificii George Vraca, Gheorghe Timică, Ion Talianu, Ion Iancovescu, Aura Buzescu, Radu Beligan, Costache Antoniu, Ion Manolescu, Grigore Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu, Alexandru Giugaru, Marioara Voiculescu, Silvia Fulda, George Calboreanu, Carmen Stănescu, Geo Barton, Lucia Mureşan, Rodica Tapalagă, Ion Dichiseanu, Ştefan Radof ş.a. a făcut parte din categoria acelor actori dăruiţi complet artei dramatice în toată splendoarea sa. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică nu putea respira cu adevărat în glodul inestetic şi colţuros al acestei singulare treceri mundane a fiinţei umane decât prin atomii sacri şi imperceptibili fizic ai universului plin de spectaculozitate al reprezentaţiei scenice, construind acolo, între „limitele” impuse ale unui decor cu alură intens geometrizată, o lume imaculată a sa, un spaţiu complet lipsit de umbre, însă dominat de magia unui talent inimitabil şi greu de găsit în dimensiunea altor culturi ale pantheonului teatral de până acum.

silvia dumitrescu timica micul infern 1983 actori contemporani

Silvia Dumitrescu-Timică la aniversare, după spectacolul cu Micul infern, 26 octombrie 1983. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan, Editura Ars Longa, Iaşi, col. „Summa cum laude”, 2009)

„V-a fost dor de mine?!…” Este o replică fascinantă, bine articulată ca intonaţie, cu care Silvia Dumitrescu-Timică îşi începea întotdeauna rolul definitoriu al vieţii sale artistice din spectacolul Micul infern, o piesă regizată cu geniu de Mihai Berechet şi jucată foarte multe stagiuni la rând pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti (până în anul 1992, când, o dată cu cea de-a 250-a reprezentaţie a acesteia, s-a încheiat şi cariera prodigioasă de şaizeci de ani a marii noastre actriţe). Ca să mă alătur cumva tonului interogativ-retoric al colonelesei dominatoare exemplar creionate dramaturgic de către Mircea Ştefănescu, personal, pot spune că da, îmi e dor, îmi e tare, tare dor de Silvia Dumitrescu-Timică. Am admirat-o ca actriţă în diversele roluri create, dar am apreciat-o şi ca om cu un caracter desăvârşit, ascultându-i minunatele interviuri acordate postului naţional radiofonic, în speţă d-nei Viorica Ghiţă-Teodorescu, la data de 26 octombrie a fiecărui an, cu prilejul zilei sale de naştere. Nu aveai cum să nu o preţuieşti până la adoraţie pe Silvia Dumitrescu-Timică, artista cu suflet de copil şi cu vorba aşezată ca a unui mare înţelept. Fiinţă plină de nerv scenic, care domina cu farmecul ei unic şi cu energia sa debordantă până şi aerul sălii de teatru ori al peliculei de celuloid, topind o lume într-o altă lume, ba chiar un univers într-un alt univers, artista a venit în inima teatrului românesc din cuprinsul unei alte inimi, cea a Olteniei, de la Craiova mai exact, acolo unde, în anul 1902, la puţină vreme, iată, după ce secolul XX îşi bătuse singur gongul naşterii lui istorice tumultuoase, văzuse lumina zilei într-o familie de români săraci, dar cumsecade, după cum singură avea să mărturisească peste ani. Mult mai târziu, Silvia Dumitrescu-Timică atingea culmea cea mai înaltă în profesie, fiind catalogată de presa italiană a anului 1957 drept cea mai bună interpretă a personajului Marina din cunoscuta piesă a autorului veneţian de secol XVIII Carlo Goldoni, Bădăranii. Despre spectacolul creat atunci de regizorul Sică Alexandrescu, presa sovietică, spre exemplu, scria un an mai târziu, în 1958, cum nu se poate mai elogios, următoarele: „…Spectacolul Bădăranii este realist, de la început până la sfârşit. În el, locul principal aparţine actorului. Oaspeţii români au creat un ansamblu cu adevărat armonios, ca într-un concert în care nici unul din artişti nu iese în evidenţă, nu apare pe primul plan, ci se află într-o adevărată comunicare creatoare cu partenerii săi.” Iată adevăratul drum al propriului său destin teatral unic.

studiu dupa statuia thaliei scoala franceza secolul XVIII

Studiu dupa statuia Thaliei, școală franceză, secolul al XVIII-lea

Prin felul său de a fi şi de a vedea teatrul şi viaţa, Silvia Dumitrescu-Timică a meritat şi va merita cu prisosinţă elogiul urmaşilor ei, dar şi un loc pe măsură în istoria teatrului românesc şi, de ce nu, şi a celui universal, ea devenind în ani unul dintre reperele fundamentale a ceea ce poate însemna, de fapt, Actor cu majusculă în panoplia lungului şir de interpreţi ai artei dramatice de până acum. La fel putem spune şi despre Leopoldina Bălănuţă, George Calboreanu, Toma Caragiu, Ileana Predescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Raluca Zamfirescu, Costache Antoniu, Gina Patrichi, George Constantin, Rodica Tapalagă şi mulţi, mulţi alţii, veritabilie simboluri artistice, care nu merită vreodată, nici măcar dintr-o greşeală fără de voie, a fi aruncate în ghearele reci ale uitării viclene doar pentru că teatrul în sine reprezintă acea formă efemeră de artă ce se naşte, viază şi moare o dată cu creatorul său biologic şi nimic mai mult. Simt de nenumărate ori, pur şi simplu, nevoia de a pătrunde iarăşi şi iarăşi, a nu ştiu câta oară în viaţă, până la ultimul atom al fibrei artistice singulare a acestor uriaşi creatori de teatru românesc, de a le percepe în integralitate mesajul, de a le trăi, evident, indirect acum, doar de pe pelicula veche de celuloid ori de pe cea a memoriei personale, întreg ansamblul mijloacelor actoriceşti de expresie specifice fiecăruia dintre ei. Repet, mi-e un dor cumplit de aceşti actori încărcaţi de magie pe care istoria teatrului nostru i-a avut pe afişul său în cadrul generos al acestui spectacol al spectacolului românesc, am putea spune, întins, după cum se ştie, pe aproape două secole de viaţă scurse în spatele şi în faţa cortinei de catifea vişinie, pentru că mi-e un dor cumplit de teatrul adevărat, de teatrul destinat Fiinţei umane ca entitate înzestrată cu spirit şi raţiune şi nu doar unui patologic orgoliu regizoral, precum este cel postmodernist al zilei de azi!…

Am obosit la culme să tot văd de ani buni încoace „n” experimente facile de aşa-zis teatru contemporan, care nu au absolut nicio legătură nu numai cu arta dramatică în sine, dar nici cu viaţa din jur, mergând pe deformarea vădită a simbolurilor şi sensurilor primordiale ale acesteia şi necomunicându-i nimic sub niciun fel de raport, nici gnoseologic, nici ontologic şi nici estetic. Umanul din noi – din ce în ce mai mutilat acum prin chiar instrumentul manipulator de conştiinţe al artei, indiferent de ce natură ar fi aceasta – este, de fapt, acea primă secvenţă a creaţiei divine ce reclamă din răsputeri nevoia interioară de spectacol a omului, de artă în genere, exact aşa cum afirma într-un interviu acad. Solomon Marcus („Avem nevoie de spectacol ca de aer”, spunea acesta), şi nicidecum de triviale anticreaţii teatrale din prezent, lipsite complet pe dinăuntru şi în exterior de un conţinut artistic elocvent.

Despre Silvia Dumitrescu-Timică, Radu Beligan spunea următoarele: „Dacă marele Talma (actor francez, prieten cu Napoleon) se putea mândri că a jucat în faţa unui parter de regi, Silvia Dumitrescu-Timică se poate mândri că a jucat în faţa unui parter de mari actori.” La rândul nostru, privindu-i marii noastre actriţe de comedie chipul blând din fotografia învechită de vreme şi vrând să aşezăm în câteva cuvinte exacte o viaţă de Om aşa cum a fost ea, atunci despre creatoarea de roluri teatrale unice Silvia Dumitrescu-Timică se poate spune că a reuşit să adune în propriii săi ochi întreaga melancolie a existenţei acesteia telurice a omului, o stare de spirit echivalentă aproape cu aceea concentrată în organicitatea lăuntrică a faimoasei picturi a impresionistului rus Isaak Levitan intitulată Zi de toamnă. Sokolniki, iar în atitudine vitalitatea artistului superior, care posedă o foarte bine structurată conştiinţă de sine în crearea oricărui act artistic solid. De fapt, Silvia Dumitrescu-Timică a fost ea însăşi o veritabilă conştiinţă umană, modul său de a fi, atât cel de pe scena teatrului, cât şi cel de pe scena vieţii, întruchipând o realitate binară aşezată finalmente sub auspiciile puternicului sentiment al fiinţării sale individuale prin artă şi, nu în ultimul rând, prin iubire.

isaak-levitan zi de toamna soloniki 1879

Isaak Levitan, Zi de toamnă. Soloniki, 1879

Destinul uman şi cel profesional al Silviei Dumitrescu-Timică nu au fost însă deloc nişte segmente cvasiliniare şi nesupuse loviturilor sorţii. Dimpotrivă. Tot ceea ce i s-a dat acestei artiste să poarte pe umerii săi în acestă experienţă mundană complexă a fost dus pe cărarea întortochiată a vieţii, de cele mai multe ori, împreună doar cu propria-i singurătate şi înţelepciune, sub faldurile conştienţei că trecutul şi viitorul îi aparţin deopotrivă şi că, exact ca în tabloul lui Isaak Levitan, ambele îi sunt ca două fire nedespărţite şi intim legate, ce alcătuiesc dimpreună traiectoria parcursului său exemplar prin focul sacru al acestei lumi în cea mare măsură profane.

Silvia Dumitrescu-Timică a avut dăruite de Dumnezeu alături de ea câteva personalităţi de mare calibru sufletesc, cea mai importantă dintre acestea fiind Lucia Mureşan, o altă actriţă de prestigiu a istoriei teatrului românesc împreună cu care a şi jucat în nemuritoarea piesă a lui Mircea Ştefănescu, Micul infern. Moartea în 1954 a soţului său însă, marele actor G. Timică, faţă de care Silvia Dumitrescu-Timică a simţit o iubire situată dincolo de orice bariere pământeşti (în interviurile acordate Vioricăi Ghiţă-Teodorescu, Silvia Dumitrescu-Timică mereu declara cu un patos nestăvilit: „Da, dar eu l-am iubit pe Timică!”), un sentiment rar ce se născuse între zidurile companiei teatrale a lui Leonard şi care-i crescuse în suflet până în ultima zi a vieţii sale singuratice, avea să o ţină departe de scenă nepermis de mulţi ani pe marea noastră actriţă. Părea că se contura în faţa sa una dintre acele fundături destinice majore din care nu prea ai cum să ieşi cu bine la capăt curând. Dumnezeu însă nu a îngăduit ca timpul să se scurgă fără vreun folos nici de data aceasta, anul 1977 fiind momentul de aur pentru evoluţia teatrului românesc, am putea spune, care a coincis cu revenirea la vârsta de 75 de ani a Silviei Dumitrescu-Timică pe scena Teatrului Nottara în magnificul personaj al soacrei din piesa regizată de Mihai Berechet, Micul infern, rol pe care avea să-l joace cu un grandios succes vreme de 23 de ani, până în 1992, când (la cei 90 de ani pe care îi avea) a hotărât să-şi încheie definitiv mai mult decât strălucita sa carieră artistică de şase decenii pusă în slujba Thaliei. 250 de reprezentaţii cu casă închisă, ovaţii peste ovaţii, lecţii de actorie solide şi irepetabile vreodată, măiestrie şi dăruire scenică totală, iată ce oferea modelul artistic Silvia Dumitrescu-Timică tuturor celor care mergeau să îi admire partitura complexă din Micul infern jucată impecabil alături de Lucia Mureşan (cea care i-a fost alături întotdeauna la bine şi la greu, aşa cum scriam mai sus), Ştefan Radof, Ion Dichiseanu, Ion Siminie, Dorin Moga, Emilia Dobrin. Aceasta a fost atmosfera spirituală singulară creată de interpretă de-a lungul ultimului sfert de veac de activitate artistică creatoare a sa.

lucia muresan foto din vol anotimpuri de teatru

Lucia Mureșan în rolul Adelei, după G. Ibrăileanu. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru

Publicul a iubit-o enorm pe Silvia Dumitrescu-Timică, fiindcă el, partenerul ei fidel de fiecare reprezentaţie în parte, a ştiut întotdeauna faptul că aceasta îi va oferi realizări dramatice de o calitate mult superioară tuturor celorlalte, cu irizaţii diamantine singulare. Interpreta a fost însă respectată la fel de mult şi după ce nu a mai jucat pe o scenă de teatru, ceea ce rar i se întâmplă unui artist, indiferent ce segment al artei ar sluji el. Forţa iubirii celorlalţi a însemnat totul pentru Silvia Dumitrescu-Timică. A semnificat scânteia care i-a dat viaţă, atunci când aceasta se prelingea către neant, care a determinat-o să respire, atunci când nu mai era de respirat, care a ajutat-o să meargă mai departe, când drumul nu mai era de continuat, şi care a determinat-o la fiecare spectacol să spună întregii trupe de actori ai Teatrului Nottara, înainte de intrarea pe scenă a acestora în Micul infern, următoarele: „Suntem cei mai buni!” Şi aşa a şi fost. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică a ştiut mereu să creeze artă dramatică adevărată, crezul său de viaţă fiind unul extrem de precis, bidimensional: Teatrul şi Timică.

g timica portret de bogdan calciu mari actori romaniG. Timică, portret de Bogdan Calciu, 2012

Începutul de august al anului 1999 însă avea să o scoată definitiv pe marea Silvia Dumitrescu-Timică de pe scena de praf şi de pulbere a acestei vieţi pământeşti. La 97 de ani, actriţa probabil că s-a gândit la faptul că nu mai poate suporta dorul de G. Timică şi că îi este tare greu a trăi de una singură amurgul propriului său veac de existenţă fără de acesta. Pentru mine personal, fiecare 26 octombrie căpătase o semnificaţie deosebit de importantă din punct de vedere afectiv, atâta vreme cât a trăit Silvia Dumitrescu-Timică. Din 1999 încoace, acelaşi 26 octombrie (deşi coincide cu însăşi ziua mea de naştere) nu mai e deloc la fel. S-a descărcat rapid parcă de întreaga încărcătură simbolică acordată anterior, devenind unul extrem de searbăd şi de fără de miez pentru fiinţa mea. Îmi lipsesc mult interviurile de la Radio România Actualităţi pe care Viorica Ghiţă-Teodorescu i le solicita întotdeauna la acea dată Silviei Dumitrescu-Timică – un adevărat ritual afectiv, am putea spune, dar şi o măsură firească a omagiului public dăruit cu mare dragoste şi sinceritate unei personalităţi legendare a teatrului românesc.

Bine ar fi ca ziua de 26 octombrie să reprezinte un prim punct de plecare pentru oamenii de teatru, dar şi pentru jurnaliştii din presa culturală întru realizarea unor manifestări specifice şi a unor emisiuni de radio şi televiziune dedicate memoriei Silviei Dumitrescu-Timică. Spun apăsat aceste lucruri, pentru că exemplul trecutului ar trebui să genereze întotdeauna prezentului un val de respect şi de admiraţie vădite pentru marile valorile ale spaţiului cultural românesc şi universal, deopotrivă.

claude monet liliac in soare 1872

Claude Monet, Liliac în soare, 1972

„Actorii extraordinari, ca orice artişti adevăraţi, au o alchimie psihică misterioasă, pe jumătate conştientă şi totuşi pe trei sferturi ascunsă, pe care ei înşişi n-o pot defini decît ca «instinct», «fler», «vocile mele», care le permite să-şi dezvolte viziunea şi arta”, scria apodictic în Spaţiul gol Peter Brook. Ei bine, Silvia Dumitrescu-Timică face parte din această pleiadă de artişti titanici, care a reuşit să traseze prin linia destinului său un segment deosebit de important din însăşi linia destinului teatrului nostru naţional. „Dacă ar fi să reîncep viaţa şi ar fi să aleg între munca istovitoare de teatru şi o viaţă tihnită şi îmbelşugată, ce-aş alege?”, se întreba retoric omul de teatru total Maria Filotti (parteneră a Silviei Dumitrescu-Timică în multe piese de teatru cunoscute, precum Gaiţele lui Alexandru Kiriţescu sau O noapte furtunoasă a lui I. L. Caragiale, spre exemplu) la sfârşitul vieţii sale la fel de bogate în amintiri şi realizări artistice şi pedagogico-literare memorabile. Răspunsul şi-l oferea Maria Filotti singură, cu hotărâre şi sinceritate însă: „Între «teatru» şi «comorile lumii»… aş alege teatrul.” Cred că şi Silviei Dumitrescu-Timică îi putem aplica cu siguranţă această paradigmă a sensului sacru de a fi în generosul cuprins al artei interpretative scenice, aşezând-o definitiv acolo unde îi este, de fapt, locul: pe una dintre poziţiile cele mai înalte ale piramidei valorilor culturii româneşti şi universale.

Magdalena Albu

14 iulie 2012

Vezi:

„Bădăranii” de Carlo Goldoni, regia: Sică Alexandrescu, 1960

Debussy, Ravel, Voces la Casa Radio

Cea mai nouă apariţie discografică a Editurii Casa Radio reuneşte două vârfuri ale creaţiei muzicale din toate timpurile – Claude Debussy şi Maurice Ravel – şi o formaţie camerală ce reprezintă un nume de referinţă în arta interpretativă contemporană: Cvartetul de coarde „Voces”.

Cei doi mari muzicieni celebraţi în 2012, Debussy – 150 de ani de la naştere şi Ravel – 75 de ani de la dispariţie, autentici inovatori ai limbajului muzical, găsesc în cei patru artişti ieşeni care au creat binecunoscuta formaţie camerală a Radiodifuziunii Române, „Voces” (Bujor Prelipcean – vioara I, Anton Diaconu – vioara II, Constantin Stanciu – violă, Dan Prelipcean – violoncel), interpreţii creativi şi nuanţaţi care îi readuc în atenţia publicului.

Albumul produs în acest context aniversar de Editura Casa Radio conţine Cvartetul de coarde op. 10, în sol minor de Claude Debussy şi Cvartetul de coarde în Fa major de Maurice Ravel, înregistrate de Cvartetul „Voces” în 2002 şi descrise astfel de muzicologul Grigore Constantinescu în broşura însoţitoare: „Două capodopere desprinse din hronicul de secole al muzicii de cameră, ideal al perfecţiunii, simbolizat prin cvartetul de coarde, ne sunt oferite, în dimensiunile unice ale măiestriei, de către aceşti mari artişti care scriu istorie prin tălmăcirile lor. Am putea spune că, până la ei şi de la ei mai departe, impresionismul din primul sfert de secol XX trăieşte, viu şi convingător, conferind dimensiunea posterităţii componisticii lui Debussy şi Ravel.”

CD-ul Voces: Debussy, Ravel va fi prezentat în premieră publicului meloman la ora 19.45, în pauza recitalului pe care formaţia îl va susţine marţi, 11 decembrie 2012, ora 19.00, la Sala de Concerte Radio. Invitat: prof univ. dr. Grigore Constantinescu.

Detalii pe www.edituracasaradio.ro

Salonul de Muzică: recital de sonate susținut de Dan Cavassi și Viorela Ciucur

Marţi, 28 februarie 2012, ora 18.30, în Salonul de Muzică al Palatului Cantacuzino din București (Calea Victoriei, nr. 141) va avea loc recitalul susţinut de violoncelistul Dan Cavassi şi pianista Viorela Ciucur. În program: Sonata pentru violoncel și pian, op. 102 nr. 1, în Do major de Ludwig van Beethoven, Sonata pentru violoncel și pian, în re minor de Claude Debussy și Sonata a II-a pentru violoncel și pian, op. 26 nr. 2, în Do major de George Enescu.

Reamintim că 2012 este Anul Debussy: în 22 august se vor împlini 150 de ani de la nașterea compozitorului francez.

Născut în București, fiu al dirijorului şi compozitorului Liviu Cavassi, reprezentând astfel a a patra generaţie de muzicieni ai familiei, Dan Cavassi a urmat cursurile Liceului de Muzică „George Enescu” din București, la clasa profesorilor Paul Ochialbi şi George Cocea. La Academia de Muzică din București a studiat la clasa prof. George Iarosevici. După încheierea studiilor, lucrează la Paris cu Antonio Janigro, apoi la Geneva cu Pierre Fournier. Din 1984 este prim-violoncelist al Filarmonicii „George Enescu”, unde activează şi în prezent. În paralel cu activitatea în orchestră sau cu apariţiile solistice, este membru permanent al prestigiosului Cvartet „Muzica”, cu care concertează în toată lumea, participând la renumite festivaluri, precum cele de la Salzburg, Bregenz, Roma, Paris, La Rochelle, Belgrad, Edinburg, Cracovia, Bruxelles ș.a. În 1980 pune bazele Cvartetului „Pro Muzica”, recunoscut imediat prin obţinerea mai multor premii naţionale și internaţionale. În tot acest timp a apărut și ca solist în recitaluri cu pian, diverse formații camerale sau împreună cu orchestrele bucureştene (Filarmonica „George Enescu”, Orchestra de Cameră Radio), precum şi cu orchestrele filarmonice din alte oraşe ale ţării (Bacău, Sibiu, Ploiești ș.a.)

Palmaresul său mai cuprinde înregistrări discografice și numeroase înregistrări la radio și televiziune. Între acestea, se cuvine amintită o apreciată versiune a celor două Sonate pentru pian și violoncel de Johannes Brahms, realizată în studiourile Radiodifuziunii Române, împreună cu pianistul Cristian Petrescu. Alături de muzica clasică, Dan Cavassi interpretează în mod curent muzică modernă şi contemporană, colaborând în calitate de solist cu prestigioase formaţii şi orchestre din străinătate, ca Opera din Bonn, Neues Theater für Musik Bonn, „Festival Ensemble” Heidelberg, „Profectio initiative” Freiburg, Ansamblul „Phoenix” din Basel, „Ensemble für Neue Musik” din Zürich etc., împreună cu care a realizat şi înregistrări pentru radio şi CD-uri.

Este membru fondator al ansamblului „devotioModerna” (2005). Împreună cu clarinetistul Cristian Mancaș și pianistul Viniciu Moroianu a pus bazele trio-ului „Pro musica” în 2010.

În 2004 Președinția României i-a decernat Meritul Cultural clasa I.

Viorela Ciucur este absolventă a Universității Naţionale de Muzică din Bucureşti și Doctor în Muzicologie (din 2000). În prezent este conferenţiar universitar la UNMB, catedra de acompaniament. În paralel activează ca profesor asociat la Universitatea din Craiova şi la Universitatea Fairleigh Dickinson din New Jersey, SUA.

Activitatea sa artistică însumează peste 500 de recitaluri de pian solo şi muzică de cameră (la Ateneul Român, Sala Radio, Muzeul Naţional de Artă etc.), peste 100 de concerte cu orchestre din Bucureşti şi din multe alte orașe din ţară.

Este membră a trio-ului „ClavioArte” (alături de Liviu Ailincăi – vioară şi Eugen-Bogdan Popa – violoncel). Are în palmares numeroase premii la competiţii naţionale şi internaționale. Totodată, desfăşoară o susţinută activitate ca pianist acompaniator, în recitaluri sau competiţii, dintre care se detaşează Concursul Internaţional „George Enescu”, ediţia 2003 (doi laureaţi la secţiunea vioară) şi ediţia 2011 (un laureat la secţiunea violoncel). A participat la mai multe festivaluri internaţionale, precum „Zilele Europene ale Muzicii”, (Chişinău), „Rencontres autour de la mélodie française” (Toulouse) ş.a. A făcut turnee în Germania, Franţa, Italia, Anglia, Belgia, Olanda, Austria, Bulgaria, Moldova, Grecia, precum şi pe continentul nord-american, în SUA şi Canada. Apare în emisiuni TV şi de radio, atât în ţară, cât şi în străinătate, realizând şi înregistrări speciale la Radio România, Radio Moldova, Südwestfunk Baden-Baden (Germania) și apariții discografice (un CD-portret cu lucrări pentru pian la Editura Casa Radio ș.a.). Viorela Ciucur a atras atenția și prin activitatea sa de cercetare muzicologică: patru volume publicate şi comunicări la conferinţe şi congrese internaţionale de specialitate.

Printre cele mai recente realizări se remarcă recitalurile din cadrul Anului Internaţional Frédéric Chopin 2010, organizate în colaborare cu Institutul Cultural Polonez, precum şi recitalul de pian susţinut în noiembrie 2011 la Ambasada României din Washington.

Calendar: John Constable

Romantism, studiul naturii, intimism, prefigurarea impresionismului, viziune eliberată de canoanele academice sunt termenii frecvenți în istoriile artei pentru pictura lui John Constable, tratată adesea în paralel cu cea a lui Turner. Constable este peisagistul prin excelență, un fel de portdrapel al pictorilor englezi care descoperă la  începutul secolului al XIX-lea natura de dincolo de orizontul convențional al grădinii sau parcului, fascinația jocurilor de lumină care pot da identități diferite aceluiași loc, stările sufletești răsfrânte într-un cadru natural, norii, cerul, curcubeul, imaginile familiare ale copilăriei, mirajul unui ținut. Toate acestea se înscriu fără echivoc într-o viziune romantică și mai ales sunt modalități de desprindere de temele tradiționale ale picturii și de raționalismul iluminist. Totodată, o forțare vizionară a limbajului picturii, care va fi folosită din plin și dezvoltată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O moară, un far, o catedrală văzută din diverse unghiuri, din dorința, parcă, de a o plasa mereu în alt context, de a-i schimba referința, un golf, un car cu fân traversând un râu, o fermă, o căsuță pe câmp, un trunchi de copac înlocuiesc temele de altădată, religioase, istorice, mitologice, scenele de gen, compozițiile monumentale ce străbătuseră veacurile. Este desigur o altă mentalitate, o altă sensibilitate care se răsfrânge acum în pictură, anunțând fără echivoc arta modernă. Dar mai ales modul în care Constable și mult mai exaltatul Turner se apleacă asupra peisajului, inovațiile tehnice, expresia plastică depășesc epoca, anunțând chiar abstractizarea din pictura modernă. Un cer pictat de John Constable este un studiu aproape naturalist al stărilor sufletești, pe care se poate broda o întreagă literatură. Ochiul lui Constable nu constată pentru a reproduce, ci interpretează pentru a proiecta trăirile sentimentale. Cerul este pentru el „cel mai insesizabil dintre fenomenele universului iar dorința pictorului este de a „determina informul”. Scientismul veacului nu îi este străin pictorului romantic, dimpotrivă, el ajungând să formuleze astfel: „Pictura este o știință, ea ar trebui să fie o permanată cercetare a legilor naturii. Și de ce să nu considerăm arta peisajului ca una dintre ramurile filosofiei naturii, ale cărei experiențe nu ar fi altceva decât tablourile?” Era, aceasta, o modalitate de a învinge dificultățile de mentalitate, totodată, de formulare a unui crez superior, care să depășească simpla vecinătate decorativă a naturii în pictură. „Mă străduiesc să înving toate dificultățile, iar aceea de a picta cerul este una dintre cele mai anevoioase”, spunea Constable. Pentru el, „pictura nu este decât un alt cuvânt pentru sentiment”, iar când începi să faci o schiță după natură, primul lucru este să uiți că ai văzut vreodată vreun tablou.

Ținutul natal, Suffolk, în estul Angliei, cu văile, câmpurile, morile, țărmul mării, reprezintă universul lui predilect, spațiul preferat pentru proiecția sentimentelor. Sunt imaginile copilăriei la care pictorul se va întoarce frecvent mai cu seamă în ultima parte a vieții. Va picta moara din Flatford, care era una dintre proprietățile familiei, câmpuri în care apare, ca o amintire din alt veac, o căsuță, golful Weymouth, cu forme aproape cubiste, cu nori care sugerează încleștări dramatice, farul din Harwich, în comitatul Essex. Stonehenge, monumentul neolitic din Wiltshire, datând probabil din jurul anului 1600 î. Hr., este tratat aproape abstract, tabloul putând fi foarte bine o creație ieșită din penelul unui pictor expresionist, pentru care modelul – imaginea reală – a fost de mult abandonat. Catedrala din Salisbury e un pretext peisagistic pentru compoziții care să aibă în prim-plan abordarea din unghiuri diferite, cu schimbări ale cadrului natural, ca într-un studiu de metamorfoză.

Transpare în peisajele lui Constable ceva mai mult decât dorința de a studia efecte de lumină și umbră, de a pătrunde în miezul ascuns al imaginii pe care o oferă contemplarea îndelungă a naturii. Natura pare a se reinventa, a renaște când e vizitată de ochiul pictorului. Uneori aceste imagini sunt tratate în tonuri destul de sumbre, în degradeuri de umbre misterioase, dar totul cu o stranie senzație de suprafață umedă, de lume care se zămislește sub ochii noștri, cu o prospețime pe care nu o putem atinge. E aproape miraculos să observi totuși că aceste culori aproape „lichide” pot sugera adâncimi insondabile, un fel de zbucium subconștient. Studiile de nori din anii 1820 sunt elocvente în acest sens. Nori în plină lumină, nori de furtună, nori deasupra mării, cerul învolburat peste orizontul unor arbori, amenințător, funest sau, dimpotrivă, invitând la calm și contemplație visătoare – reprezintă o experiență impresionistă avant la lettre, o experiență care, și din punct de vedere strict tehnic, a influențat puternic pictura romantică franceză și, prin ea, pe impresioniști.

Constable s-a dedicat treptat peisajului, după ce pictase subiecte istorice și portrete, în care personalitatea pictorului răzbate cu claritate. Se născuse în 11 iunie 1776, la East Bergholt, în comitatul Suffolk, într-o familie înstărită. Tatăl era morar și comerciant. Valea Dedham, subiect de inspirație și motiv de revenire la imaginile fixate în copilărie, este până azi „Țara lui Constable”. Destinat unei cariere ecleziastice, în 1795, la insistențele lui Sir Georges Beaumont, este trimis la Londra, la Royal Academy, unde studiază cu Farrington și Reinagh. Primele tablouri sunt acuarele și schițe în ulei. În 1816 se căsătorește cu Maria Bricknell, fiica unui apropiat al Casei regale, care nu îl considera prea talentat și se opusese timp de cinci ani căsătoriei. Ultimele două decenii de viață, 1816–1837, sunt cele în care viziunea pictorului asupra naturii se desăvârșește. Întâmpină, firește, suficiente critici, mediile academice fiind adesea refractare la tablourile sale, pe care le consideră neterminate.

În 1824 Constable expune la Salonul de la Paris, fiind primit cu mult interes și influențându-i puternic pe Millet și pe pictorii Școlii de la Barbizon. Dar mai ales, tablourile sale produc o puternică impresie asupra lui Delacroix, care remarcă în primul rând tehnica diviziunii tentelor din peisajele lui Constable. Se spune că, după ce analizase îndeaproape tablourile pictorului englez, Delacroix a refăcut în patru zile Masacrul din Chios.

În ultimii ani de viață, John Constable se ruinează făcând investiții neprofitabile, mai ales în transpunerea tablourilor sale în tehnica gravurii negre. Moare în 31 martie 1837, la Londra. Valea Dedham

Costin Tuchilă

Valea Dedham

Moara din Flatford, 1817

Car cu fân, 1821

Căsuţă în East Bergholt

Farul din Harwich

Moara Parham la Gillingham, 1826

Fată cu spatele

Portretul doamnei James Pulham

Portret de femeie, 1818

Mary Fischer, 1816

Inaugurarea podului de la Waterloo, 1832

Catedrala din Salisbury

Catedrala din Salisbury şi Leadenhall văzute dinspre râul Avon, 1820

Catedrala din Salisbury văzută din luncă, 1831

Stonehenge, 1836

Peisaj cu dublu curcubeu

Studiul unui trunchi de ulm

Ferma Glebe

Cerul

Orizont cu arbori, 27 septembrie 1821

Plajă la Brighton, 1824–1828

Furtună pe mare, 1824–1828

Corabie şi cer în furtună, 1824–1828

Studiu de nori, 11 septembrie 1821




Imagini de primăvară

Anotimpurile sunt, și în artele plastice, temă constantă de inspirație, indiferent de modalitatea de exprimare, de la peisaj la compoziția alegorică. Dacă ar trebui să facem o ierarhizare sentimentală, vizând preferința pictorilor pentru un anotimp sau altul, demersul ar fi sortit eșecului. Respectând tradiția străveche a calendarului agrarian inclusiv când se opreau la peisaj, cei vechi se simțeau datori să înfățișeze plastic toate cele patru anotimpuri, iar modalitatea de a le surprinde aparținea de obicei matricei stilistice a epocii. Ciclul era așadar o temă convențională, numai că tratarea ei, în epoca manierismului și a barocului, a putut lua formele cele mai bizare, chiar șocante, de un vizionarism pe care modernii îl vor prelua în varii feluri. Așa sunt „capetele compuse” ale italianului Giuseppe Arcimboldo (1527–1593) sau peisajele antropomorfe ale pictorului flamand Joos (Josse) de Momper ((1564–1635), din seria Cele patru anotimpuri, aflate în colecţia Robert Lebel din Paris.

Totuși, cel puțin în cazul pictorilor impresioniști și chiar în cel al „academiștilor” dintr-o epocă sau alta, primăvara pare să ocupe locul primordial. Pentru impresioniști ea este prilej special de analiză a luminii, de studiu optic și totodată proiecție imaginară. În perioade diferite, Claude Monet pictează la Giverny, o serie lungă de peisaje de primăvară. Pentru pictorii romantici, primăvara e un bun prilej pentru alegorie.

În grupajul de mai jos am selectat tablouri de pictori celebri dar și lucrări ale unor autori mai puțin cunoscuți, imagini de primăvară care ilustrează epoci, mentalități culturale, orizonturi de inspirație și stiluri diferite.

Pușa Roth

Jacob Grimmer, pictor flamand (c. 1526–1590), Primăvara

Giuseppe Arcimboldo, Primăvara, 1573, Muzeul Luvru, Paris

Giuseppe Arcimboldo, Flora, 1591, Colecție particulară, Paris

Joos de Momper, Primăvara

Sandro Botticelli, Primăvara, c. 1482, Galleria degli Uffizzi, Florența

Louis Janmot (1814–1892), Poemul sufletului (4): Primăvara

Claude Monet, Primăvară la Giverny, 1886

Claude Monet, Primăvară la Giverny

Claude Monet, Primăvară

Claude Monet, Efect de primăvară la Giverny, 1890

Claude Monet, Copaci pe malul apei, Primăvară la Giverny

Camille Pissarro, Femeie pe un teren împrejmuit, soare de primăvară în prim-plan

Camille Pissarro, Grădină de zarzavat și copaci în floare, primăvara, la Pontoise, 1877

Camille Pissarro, Evantai Primăvara

Camille Pissarro, Bulevardul Montmartre primăvara, 1897

Armand Guillaumin, La Creuse, Peisaj de primăvară

Henri Le Sidaner, Pomi înfloriți

Vincent van Gogh, Livadă de chiparoși, aprilie 1888

Vincent van Gogh, Cais în floare

Vincent van Gogh, Livadă în floare

John William Godward, Migdal cu flori roșii

Jean-François Milet, Primăvara, 1873

Claude Coignot, Primăvară

Dante Gabriel Rosetti, Primăvara

Laurent Joseph Daniel Bouvier, Primăvara

Theodore Wendel, pictor american (1859–1932), Peisaj de primăvară

James Jacques Joseph Tissot, pictor francez (1836–1902), Primăvara, 1865

Sir Lawrence Alma-Tadema, pictor englez (1836–1912), Promisiune de primăvară

Pierre-Auguste Renoir, Primăvară la Chatou, c. 1875

Piet Mondrian, Copac roșu

John William Waterhouse, Un vis de primăvară, 1913

Henry Ryland, pictor englez (1856–1924), Floare de migdal

Garber Daniel, Primăvara la țară, 1917

Antonio Vivaldi, Concertul pentru vioară și orchestră în Mi major, Op. 8, RV 269, „Primăvara” (Allegro, Largo, Allegro Pastorale)

Calendar: Paul Cézanne

19 ianuarie 1839 este data naşterii pictorului francez Paul Cézanne, la Aix-en-Provence. Tatăl său, Louis-Auguste Cézanne, era un om cu stare. În 1848 înfiinţa prima bancă din Aix-en-Provence. Viitorul pictor este înscris în 1852 la gimnaziul din Bourbon, unde dovedeşte multă aplicaţie pentru studiul limbilor clasice. Se împrieteneşte cu Émile Zola. Anii adolescenţei sunt marcaţi de entuziasmul pentru opera lui Victor Hugo şi poeziile lui Alfred de Musset. Tinerii sunt atraşi de muzică, viitorul pictor cântă la corn în orchestra oraşului, iar Zola, la clarinet. La 18 ani, Paul Cézanne se înscrie la Şcoala de desen din Aix-en-Provence. Muzeul oraşului devine pentru el cea mai bună şcoală, permiţându-i să cunoască, între altele, pictura lui Ingres, câteva dintre tablourile artistului fiind donate acestui muzeu de Granet, alături de alte multe lucrări. Colecţia lui Granet era într-adevăr impunătoare şi ea va fi avut un rol important în formarea tânărului Cézanne, nevoit să se înscrie la Facultatea de Drept din oraş, în anul următor, la dorinţa tatălui. În decembrie 1861 ajunge la Paris. Abandonează posibila carieră juridică, trăind din cei 125 de franci trimişi lunar de tatăl său.

La Académie Suisse îi întâlneşte pe Camille Pissarro, Pierre-Auguste Renoir, Claude Monet, Alfred Sisley. Încearcă să se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase dar este refuzat din cauza temperamentului său, apreciat ca excesiv. Tablourile prezentate la Salonul oficial îi sunt sistematic respinse. Continuă să lucreze la Académie Suisse, mai întâi după model, pentru a ieşi apoi în aer liber, la sugestia lui Pissarro, alături de care îl vom găsi, în 1872, la Auvers-sur-Oise (localitate la nord-vest de Paris), în casa doctorului Gachet. În 1874 expune trei tablouri (O Olympia modernă, replică la tabloul lui Manet, Casa spânzuratului, Studiu, peisaj din Auvers) la prima expoziţie a impresioniştilor, în atelierul fotografului Nadar. Criticii le consideră ridicole, ceea ce nu ne poate mira astăzi, ştiută fiind ostilitatea întâmpinată de impresionişti. Surprinzător, lipseşte la a doua expoziţie, pentru a reveni în 1877, la a treia ieşire în public a impresioniştilor, cu 16 tablouri, primite, de data aceasta, cu bunăvoinţă.

Drumul artistic al lui Cézanne începe însă să se despartă de grupul impresioniştilor. În 1882 se află la Estaque, lângă Marsilia, localitate care îl fascinase cu mulţi ani în urmă, în 1864. La Gardanne, sat din apropierea oraşului Aix-en-Provence, unde ajunge în 1885, începe să picteze seria lungă de peisaje cu o singură temă: Muntele Sainte-Victoire. Au rămas aproape 80 de tablouri cu acest subiect, parte dintre ele în tehnica acuarelei. 1886 este anul despărţirii de prietenul Émile Zola: în personajul principal din romanul Oeuvre al lui Zola, un pictor ratat aflat în pragul sinuciderii, Cézanne se recunoaşte. În acelaşi an moare tatăl său. Moştenirea unei averi considerabile îl salvează dintr-o situaţie financiară precară.

În 1895, prima expoziţie personală, organizată de negustorul de tablouri Ambroise Vollard, îl impune pe Cézanne în ochii confraţilor, mai puţin însă în cei ai publicului. După ce expune, în 1900, la Expoziţia Universală de la Paris, este în sfârşit un pictor cunoscut şi stimat. Continuă să lucreze la Aix-en-Provence, unde în 1901 îşi construise un atelier la marginea oraşului (Atelier des Lauves). Părăseşte rareori provincia, lucrând cu un devotament şi o putere extraordinare. În 1904 expune la Salonul Oficial de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă şi la Salonul Independenţilor. Este acum un pictor cu faimă internaţională. Doreşte „să moară pictând”. În 15 octombrie lucrează în aer liber. Ploaia de toamnă avea să-i fie fatală. Moare după câteva zile, la 23 octombrie 1906, din cauza unei pneumonii.

Impresionist mai mult prin modul de a concepe pictura, decât prin tehnica propriu-zisă, Cézanne este, poate, din grupul impresioniştilor, artistul cu cea mai directă influenţă asupra picturii secolului al XX-lea. Această putere de înrâurire se datorează în primul rând esenţializării limbajului plastic şi studiului geometriei formelor, care face din el primul pictor cubist. Studiile sale după natură sunt în primul rând dezvăluiri ale planurilor mari, care înseamnă pentru el volume geometrice, aflarea acelor raporturi care ordonează spaţiul, cu un efort de elaborare care, însă, nu este făcut neapărat vizibil privitorului. Iar această dinamică secretă a formelor şi volumelor mari, valorificate cromatic în tuşă generoasă, adesea în gust fauvist, îl urmăreşte indiferent de subiectul tabloului, natură moartă, scenă de gen sau peisaj. În toate, Paul Cézanne a excelat. Jucătorii de cărţi, naturile moarte cu fructe, ca să nu mai vorbim de Muntele Sainte-Victoire, sunt teme care îl obsedează, veritabile leitmotive ale picturii sale.

Pentru Matisse, „Cézanne este maestrul nostru, al tuturor”. Picasso şi-l revendică drept înaintaş, pictând în 1907 Domnişoarele din Avigon, omagiu adus lui Cézanne, autorul tabloului Les grandes baigneuses (1906).

Costin Tuchilă

Tablouri de Cézanne


Calendar: Maurice Utrillo

În a doua zi de Crăciun a anului 1883, se năştea în cartierul Montmartre din Paris, pe Rue du Poteau, nr. 8, Maurice, fiul Mariei-Clémentine Valadon, care avea să fie cunoscută ca pictoriţă sub numele de Suzanne Valadon. Mama împlinise, în 23 septembrie 1883, 18 ani; tatăl nu era declarat în acte. În actul de naştere, mama se declara „croitoreasă”, deşi îşi încerca deja talentul la desen, mai mult sau mai puţin în formă organizată. Târziu, avea să fie scoasă la iveală identitatea tatălui, Adolphe Tabarant (Utrillo, 1926) precizând că era „un anume Boissy, boem incorigibil, profund marcat de alcoolism, care acoperea cu o detestabilă pictură pânze ce le îngrămădea la el, renunţând să le plimbe pe la negustorii de brocantă montmartrezi.” Cum a ajuns fiul Suzannei Valadon, model pentru mulţi pictori binecunoscuţi, apoi ea însăşi pictoriţă cu notorietate, să poartă numele Utrillo, ţine într-o măsură de hazard. După ani de viaţă destul de precară, Suzanne se căsători cu un „om cu desăvârşire distins”. Soţul nu consimţea însă, nici în ruptul capului, să recunoască fiul Suzannei şi recurse la un subterfugiu: găsi un amic dispus să dea numele său lui Maurice, fapt consfinţit printr-un act din 8 aprilie 1891. Tatăl adoptiv era Miguel Utrillo y Molins, pe care de altfel Suzanne îl cunoscuse. Maurice deveni în scripte Utrillo, fiu al „unui om de litere, ziarist, pictor, arhitect, una dintre cele mai simpatice figuri ale Spaniei contemporane”, după cum menţionează acelaşi Tabarant. Copilul crescuse până atunci în grija bunicii sale Magdeleine Célina Valadon, şi această absenţă a mamei avea să-şi spună cuvântul. Suzanne continua să pozeze pentru artişti ca Puvis de Chavannes, Toulouse-Lautrec, Degas, Renoir (figurile din Dansul la oraş şi Dansul la ţară), să ia lecţii de pictură, începu să deseneze şi să picteze, sub îndrumarea lui Degas. În 1894 expunea cinci desene la Salon de la Nationale, din această perioadă datând şi primele sale tablouri. Copilul Maurice traversa lungi perioade de tăcere, părea o fire închisă, necomunicativă, răbufnind din când în când şi lansând vorbe de o teribilă violenţă. Fusese chiar suspectat la un moment dat de debilitate mintală, schimbase mai multe şcoli. Trăia fără îndoială un sentiment de frustrare, din cauza abandonării de către mama sa. Nimeni nu bănuia în el pictorul extraordinar de mai târziu. În plus, viciul care îi va marca întreaga viaţă, alcoolul, apăruse încă la de la vârsta adolescenţei. Era văzut hoinărind prin Paris şi frecventând cârciumi. Trimis la colegiul Rollin, ca elev extern liber, scăpase întrucâtva de orice supraveghere. Se spune că economisea din banii de tren (seara era nevoit să se întoarcă acasă, la Montmagny, la 10 km de Paris), pentru a-şi procura o sticlă de vin. Era totuşi capabil să disimuleze destul de bine, cel puţin la şcoală, până la un punct, când trebui retras de la colegiu. Nici nu vroia să audă de pictură, în ciuda insistenţelor Suzannei. Crizele începură însă să se succeadă îngrijorător. La începutul anului 1904 era internat pentru prima oară, cercetat cu atenţie de psihiatri, dus la dezalcoolizare. Începea, pentru el, calvarul unei vieţi frânte între o boemă stranie până la un punct, în atmosfera cartierului Montmartre, căruia i-a dedicat cea mai mare parte a creaţiei sale, şi desele încercări de reechilibrare prin tratament medical. Desigur, toate acestea nu ar avea relevanţă, dacă nu am observa că pictorul care nu poate fi uşor înscris într-un curent nu poate fi despărţit de omul cuprins adesea de acea febră mistuitoare a boemei, moştenită probabil de la tatăl său dar şi datorată, în bună măsură, unei copilării pline de incertitudini. Ca o revanşă, poate, refugiul său în peisajul citadin, atât de familiar, pe care îl pictează cu o frenezie aparte, într-un ritm ameţitor, vrând parcă să demonstreze că aparţine în exclusivitate acelui spaţiu, amestec de pitoresc, de sublim şi sordid.

Primele picturi ale lui Utrillo datează din anii 1905–1906: sunt peisaje din Montmagny şi Montmartre, în care împrumută tehnica impresionistă a unor Pissarro şi Sisley. E însă mai degrabă un pictor sumbru, preferând tonuri închise de ocru. S-a vorbit chiar de o perioadă impresionistă (1907–1908), ani în care se împrieteneşte cu André Utter, alături de care pictează în Montmartre. Prietenul, tovarăş de boemă alcoolică, îl trădează curând. În 1909, Suzanne, care tocmai îşi părăsise soţul, pe Paul Mousis, se mută la tânărul André Utter, cu care se căsătoreşte după cinci ani. Începând din 1909, Maurice Utrillo pictează un număr uriaş de tablouri, peisaje din Montmartre în care apar străzi, case, cârciumi familiare unei lumi poate uşor debusolate, dar trăind într-un mod nu o dată contradictoriu, excesiv şi, fără îndoială, spectaculos nu numai prin revărsarea de picanterii. Este aşa-numita „perioadă albă” a picturii lui Utrillo (1909–1914), începutul epocii lui de glorie după prima participare la o expoziţie, în 1909. Utrillo trăieşte acum exclusiv din pictură şi legenda se înfiripă rapid. Se pare că, pentru a-şi plăti băutura la cârciumă, picta rapid un tablou. Sigur, amănunte de acest gen fac deliciul unui anumit public, dornic dintotdeauna să afle cât mai multe detalii, dacă se poate scandaloase, din viaţa unui artist. Iar existenţa lui Utrillo, care frecventa cabarete şi cârciumi pline de boema din Montmartre, căreia i se dăruia, e plină de „incidente” de tot felul. Era însă bine primit peste tot, indiferent de starea în care se afla. Frecventa cabaretul „Lapin Agile”, cârciumile „Belle Gabriele” şi „Adèle”. La Frédéric Gérard se putea bea un bun vin corsican iar cârciumarul îl servea în oale de lut pe care şi le făcea singur, veritabile obiecte de artă, care în ochii lui Utrillo nu valorau mai nimic în comparaţie cu lichidul din ele. Aşa încât „unicul mod de a-l face împiedica pe Utrillo să-şi expună punctul de vedere era să-i dai să bea, fiindcă dormea după beţie «fără să facă zgomot». Frédé considera un principiu faptul că un client ce se îmbăta în stabilimentul său îşi plătise dreptul de-a fi turtă, pe când dacă băuse în altă parte nu producea decât plictiseli.” (Francis Carco, Utrillo, 1956).

În 2 martie 1914, Utrillo vinde la o licitaţie un tablou reprezentând Nôtre Dame, pentru suma de 400 de franci, intrând astfel în atenţia colecţionarilor. Totuşi, se spune, nu lucra neapărat pentru a vinde, ci doar ca să bea. Deşi dobândise ceva notorietate, tablourile nu i se vindeau pe sume mari. Se pare că era complet dezinteresat de acest aspect. Câteva sute de pânze datează din acest deceniu, pentru ca după 1920 pictorul să fie într-adevăr celebru şi să fie recunoscut de guvernul francez care, în 1929, îl decorează cu Legiunea de Onoare. Stilul său evoluează după primul război. De la imaginile impresioniste de la început, de la o anumită viziune naivă, trece la peisaje mult mai elaborate în care pare a căuta o perspectivă fără sfârşit: străzi, clădiri văzute în perspectivă, spaţii binecunoscute, reinterpretate în perioade diferite, în funcţie de starea trăită, în lumină diferită, ceea ce aminteşte de practica impresioniştilor, de care totuşi Utrillo se distanţează substanţial odată cu maturitatea, pictura sa nerefuzând accente expresioniste. El are însă o „voce” singulară, nu seamănă cu nimeni. Pictează în mai multe variante Biserica Sacré-Cœur din Montmartre, Moulin de la Galette, casa lui Berlioz.

Începe să fie imitat, circulând nenumărate falsuri. Semnează invariabil cu numele întreg, căruia îi adaugă un V., de la Valadon. E internat periodic pentru cure de dezalcoolizare, revine şi pictează cu aceeaşi frenezie. Trece drept un artist blestemat, emblemă care devine aproape un clişeu, mai ales că e raportată la o existenţă atât de tulbure. În 1922, Catedrala din Moulins, expusă la Salonul de toamnă, îi aduce elogiile criticii, succesul fiind pentru el unul neobişnuit. Cerul plumburiu de la început se înseninează, în ultima perioadă domină tonurile de alb-gri cu nuanţe de roz pal.

În 1935 se căsătoreşte cu Lucie Valore, alături de care se instalează la Vésinet, într-o casă pe care pictorul o numeşte „À la bonne Lucie”. La 7 aprilie 1938, moare Suzanne Valadon. După război, în 1947, realizează un ciclu de 22 de guaşe care sunt litografiate color pentru volumul Montmartre vécu (Montmartre trăit) de Francis Carco. În acelaşi an este subiectul unui film documentar de Pierre-Gaspar Huit, Viaţa dramatică a lui Maurice Utrillo. În 1948 moare André Utter. Utrillo pictează decorurile pentru opera lui Charpentier, Louise (premiera la 2 februarie 1950, la Opéra Comique). În această ultimă perioadă, reia, parcă la infinit, temele de altădată, pictând în acelaşi ritm susţinut. La 17 octombrie 1955 primeşte o ultimă distincţie: Medalia de Aur a oraşului Paris. Moare la 5 noiembrie 1955. Patru zile mai târziu este înmormântat în Cimitirul Saint Vincent din Montmartre, la funeralii participând 50 000 de persoane.

Costin Tuchilă

Tablouri de Maurice Utrillo