Între „știute” și „neștiute”

Nestiute ara alexandru sismanian cronica literara de christian tamas

cronica literara liber sa spunVolumul 1/neștiute al scriitorului și orientalistului Ara Alexandru Șișmanian (apărut în 2012, la Editura Ramuri din Craiova) care constituie, potrivit autorului însuși, primul dintr-un „serial poetic” cu același nume, caută să ofere cititorului o călătorie inițiatică în abisal, într-o perpetuă încercare de identificare a esențelor. Extrem de dense din punct de vedere al conținutului și marcate de imagini „sparte”, șocînd prin suprarealism pictural, care se înlănțuie cu rapiditate, aparent fără a avea la bază o structură logică, sintagmele devin tot atîtea fragmente ale unei oglinzi a cărei reconstituire nu este deloc ușor de realizat.

Plasate, de multe ori, sub semnul paradoxului, succesiunea sintagmelor conturează o atmosferă apăsătoare, un labirint spațio-temporal interior pe care imaginile realității cotidiene îl distorsionează și în care eul se simte pierdut: „atîrnam în toate direcțiile – cu toate brațele imaginare, cu toate dansurile dezarticulate/ minutul spart devenise labirint din care nu mai știam ieși” (25).

Rene-Magritte furtuna

René Magritte, Furtuna

Aflat la limita unui oniric abisal de factură freudiană, volumul își păstrează pînă la sfîrșit aceeași cadență stranie, amalgamul, la o primă vedere, strident și inutil, de elemente care încarcă aproape pînă la refuz alambicul scriiturii, dînd la iveală, prin răbdarea lecturii, formule cifrate ce se doresc destinate unor inițiați: „infernul vocilor sau umbra turnului amneziei/ ctitoriile obscurului s-au năruit în jurul țipătului țepos al deșertului/ stăpînul oglinzilor și-a însîngerat cioburile de lătrăturile lui colțuroase/ din gîtlej îi țîșnesc furtuni de nisip și haite sălbăticite de cîini/ vocile infernale strigă: «mesajul divin nu-i lanțul aleatoriu al cuvintelor, ci mesagerul sacrificat»” (89).

Livrescă, dar nu fals prețioasă, scriitura încearcă să treacă dincolo de un prim nivel de semnificare: „frazele se ofliesc înscriindu-și culorile într-un cerc alb/ apoi își transpun labirintul în tăceri descojite ex nihilo/ neantul îmi lasă cuvintele să se înalțe din cupă – și să mă umple de această identitate golită – mereu mai liberă/ cerneala moare în aer ca un semn cu misterul pierdut” (130), căutîndu-și sensurile într-un fir ariadnic desfășurat cosmologic într-un cerc închis, delimitat de un realism lucid care caută să se separe de angoasele subconștientului: „călușul îmi umple gura cu halucinații ca un gust vizual al infernului/ torționarul tremură în visurile mele/ dacă eu sînt personajul oniric al neantului cari mă visează – în mine se ascunde oare și punctul de exit?” (90).

luminita gliga orhidee albastra

Luminița Gliga, Orhidee albastră

Fără să scrie Paludes, aidoma lui Gide, autorul pare să se închidă și el, urmînd exemplul lui Tityre, într-un turn solitar construit din cuvinte: „mă închid în singurătate – captiv și liber/ mă transform coborîndu-mi în coșmar contemplațiile” (54), chiar dacă „un ciudat labirint îmi inventează neliniștea – virus al amurgului/ solitudinea e disc sau e insulă – un film al ciclului din care vreau să ies” (1).

Căutînd să se autodefinească prin conturarea unui dasein propriu, autorul nu lansează interogații, ci se constată pe sine în raport cu sine și cu lumea: „omul și lumea sînt două utopii incompatibile/ ființa lumii e neantul omului/ și invers – il y a du cygne dans le signe et même parfois du singe/ ismo ismini nullus” (90).

Dincolo de arhitectura lor de factură aforistică, una care îl scufundă pe cititor în labirinturi baroce de simboluri, făcîndu-l să ricoșeze printre imagini, concepte și idei suprapuse, „neștiutele” lui Ara Alexandru Șișmanian creează premisa unor autentice clipe de meditație și de reflecție interioară.

Christian Tămaș

Inaugurarea Filialei Tulcea a Institutului Cultural Român

tulcea

eveniment liber sa spunFiliala Tulcea a Institutului Cultural Român a fost inaugurată joi, 17 ianuarie 2013, la sediul din incinta Casei Avramide (Str. Progresului nr. 32), monument de arhitectură din centrul municipiului Tulcea, care a aparținut armatorului grec Alexandru Avramide. Sediul găzduiește și Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea și este inclus într-un proiect european de restaurare, fiind considerat una dintre cele mai frumoase clădiri din localitate.

maria pelmus insule

Maria Pelmuș, Insule

În deschidere au luat cuvântul președintele ICR, domnul Andrei Marga, care a mulțumit autorităților locale pentru sprijinul acordat, domnul Horia Teodorescu, președintele Consiliului Județean Tulcea, P.S. Visarion, Episcopul Tulcii și directorul Filialei Tulcea, doamna Suzan Mehmet. Aceștia au subliniat importanța descoperirii și promovării valorilor culturale din zona Dobrogei în țară și în străinătate. La eveniment au fost prezenți și vicepreședintele ICR, domnul Vladimir Simon, noul consul general al Turciei la Constanța, doamna Füsun Aramaz, precum și artiștii plastici Viorica Oancea, Ibrahim Keita, Traian Oancea, Viorel Poiată și Rodica Toth Poiată.

viorel poiata sulina case parasite

Viorel Poiată, Sulina, case părăsite

Cu acest prilej, Uniunea Artiștilor Plastici din Tulcea a organizat expoziția Dobrogea în artele vizuale, vernisată după alocuțiunile oficialităților din București și Tulcea. Expoziția reunește lucrări de Constantin Găvenea, Ibrahim Keita, Doru Luchian, Viorel Poiată, Veronica Luchian, Irina Pal, Irina Oancea, Traian Oancea, Grigore Carată, Adrian Pal, Elida Buftei, Gheorghe Enache, Laurențiu Midvichi, Silvia Luchian, Veronica Oancea, Maria Pelmuș, Adrian Pal jr. și va putea vizitată timp de o lună la Casa Avramide.

constantin gavenea pe dunare

Constantin Găvenea, Pe Dunăre

De la ora 14.00, au fost organizate vizite la Muzeul de Artă și Centrul Muzeal Eco-Turistic Delta Dunării, iar de la ora 16.30, la Teatrul „Jean Bart” din Tulcea a avut loc, tot cu acest prilej, spectacolul Vreme trece, vreme vine – recital Ilie Gheorghe din versurile lui Mihai Eminescu.

„Mașinăriile mișcării” de Nicolae Grigore Mărășanu

Andreea Gheorghiu, Lună albastră

Vineri 23 noiembrie 2012, la ora 18.00, la standul Editurii Vinea de la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus va avea loc lansarea volumului de versuri Mașinăriile mișcării de Nicolae Grigore Mărășanu. Noua carte a poetului va fi prezentată de Daniel Cristea Enache, Costin Tuchilă, Nicolae Tzone.

Nicolae Grigore Mărășanu s-a născut la 7 decembrie 1937, în comuna Mărașu, județul Brăila. Este licențiat în Drept al Universității „Alex. Ioan Cuza” din Iași, promoția 1969, cu studii postuniversitare la Universitatea București.

A lucrat ca ziarist: corespondent pentru presa centrală, sef secție gazeta „Muncitorul Forestier”, redactor șef adjunct „Flacăra”, redactor șef „Eco”, „Ecomagazin”, „Ecosofia”, redactor șef „Viitorul Românesc”, sef secție la revista „Parlamentul”, redactor la „Literatorul”. Expert parlamentar la Camera Deputaților, avocat în Baroul București.

Este președintele Fundației Europene de Ecologie si Cultură, membru al primului Consiliu de conducere al Rezervației Biosferei Delta Dunării, vicepreședinte al Filialei de Est Brăila-Galați a USR.

Cărți de poezie: Insula, Albatros, 1973; Corabia de fosfor, Eminescu, 1976; Umbra fluviului, Eminescu, 1979; Enisala, Albatros, 1980; Distanța dintre mine și un iepure, Eminescu, 1983; Capriciu pentru cele patru vânturi, Eminescu, 1986; Îngeri si banjouri, Eminescu, 1998; Marțea canonului, Eminescu, 2001; Sufletul cântă despre sine, Decebal, 2002; Imparele, Grai și Suflet – Cultura Națională, colecția Hyperion, sonete, 2007.

Nicolae Grigore Mărășanu

Antologii: Leviathanul, Grai si Suflet – Cultura Națională, 2004, cu un ciclu inedit, Extazele; Balcanica (poeți români si sârbi), Ex Libris, 2007; Poeme desfrânate, Grai și Suflet – Cultura Națională, 2009, cu un ciclu inedit, Poeme din Isarlâk; Fiara Impară, colecția „Opera Omnia”, Editura Tipo Moldova, Iași, 2011, cu două cicluri inedite, Vocile cenușilor și Recviem pentru Sinele sinucis.

Eseuri și publicistică: Geamandura, Sport-Turism, 1985; De ce Imparul, Grai si Suflet – Cultura Națională, 2007; Transferul de ființă și mântuirea prin poezie, în Mărturisire de credință literară, Carpathia Press, 2006; Mireasma dintre cele două temple, Eterna Creangă de Aur, în Cuvinte pentru urmași, Carpathia Press, 2007.

„Impunându-se încă de la debut (Insula, 1973) ca un poet de excepție, Nicolae Grigore Mărășanu a inaugurat în lirica românească contemporană o nouă coordonată, o viziune inedită, explorând universul acvatic, cu mijloace de expresie originale. Continuator al lui Panait Istrati și Fănus Neagu, Mărășanu evocă, în versurile sale, cu reală forță de sugestie, pitorescul Brăilei, farmecul peisajului dunărean, atmosfera mirifică a bălților și a Deltei, nostalgia corăbiilor de odinioară. Registrul liric este bogat nuanțat, cu ecouri simbolistice, intervenții protestatare și incursiuni în argoul specific portului de la porțile Orientului.” – Theodor Vârgolici, Dicționarul general al literaturii române (L/O), vol. IV, București, Ed. Enciclopedică, 2005.

„Asistăm, în poezia lui N. Grigore Mărășanu, în definitiv, la procesul unei originale mitizări, realizate prin amestecul regnurilor, prin ignorarea oricăror bariere, printr-o «confuzie», am spune, de proporții cosmice – cu alte cuvinte, printr-un panteism sui generis. Morții înoată astfel «ca peștii / în pământul hieratic», iubita îi apare poetului «ca o mreană sfântă în fluviul sângeriu», lotcile (brăilene) pot ancora și în pieptul poetului, unde își vor găsi «malul râvnit».” – Virgil Mazilescu, „România Literară”, nr. 42, oct. 1980.

Eveniment: Antologie Nicolae Grigore Mărășanu

Fiara impară se intitulează noua antologie de versuri a poetului Nicolae Grigore Mărăşanu, apărută la Editura Tipo Moldova din Iaşi în 2011, în excelenta colecţie „Opera omnia”, în excelente condiţii grafice. Antologia cuprinde și două cicluri inedite: Vocile cenuşilor şi Recviem pentru sinele sinucis și este însoţită de o substanţială prefaţă semnată de criticul Aureliu Goci şi de o fişă bioblibliografică a scriitorului Nicolae Grigore Mărăşanu.

Despre valoarea poemelor antologate pledează cele două premii primite la scurt timp de la apariţie: Premiul „Grigore Vieru” pentru poezie pe anul 2011, acordat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova şi Premiul „Constant Tonegaru” pentru poezie, pe anul 2011, acordat de Societatea Scriitorilor „Costache Negri” din Galaţi şi de revista „Porto-franco”.

Brăilean de origine (n. 6 decembrie 1937, în comuna Măraşu, judeţul Brăila), foarte legat de acest spaţiu pe care îl transfigurează imaginar într-o manieră poetică personală, Nicolae Grigore Mărăşanu a debutat în 1973 cu volumul Insula, urmat de Corabia de fosfor (1976), Umbra fluviului (1979), Enisala (1980), Distanţa dintre mine şi un iepure (1983), Îngeri şi banjouri (1998), Marţea canonului (2001), Sufletul cântă despre sine, Decebal (2002); Imparele (sonete, 2007). Leviathanul (Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2004) este o cuprinzătoare antologie de autor, semnificativă pentru profilul distinct al creaţiei sale, cu un ciclu de poeme inedite. În 2009, la aceeași editură apărea volumul Poeme desfrânate, de asemenea, cu un ciclu inedit, Poeme din Isarlâk.

Eseuri şi publicistică: Geamandura (1985), De ce Imparul (2007), Transferul de fiinţă şi mântuirea prin poezie, în Mărturisire de credinţă literară, Carpathia Press, 2006; Mireasma dintre cele două temple; Eterna creangă de Aur, în Cuvinte pentru urmaşi, Carpathia Press, 2007.

Traduceri: Fiara Impară/The Odd Beast, versiunea engleză de Petru Iamandi, Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2008; Zvucot na zborot/Sunetul din cuvânt, versiune macedoneană de Dimo Dimcev, Arka, Skopje, 2009; Oda na Slaveiot/Odă Privighetorii, versiune macedoneană de Dina Cuvata, Matiţa Makedonska, Skopje, 2009; Triumful inocenţei / Triumfi i Pafajësisë, versiunea albaneză de Baki Ymeri, Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2011; alte traduceri în antologii şi reviste: indiană (George Anca), maghiară ( Marki Zoltan), albaneză (Baki Ymeri), bulgară (Gabriela Desliu), sârbă (Milurco Vukadinovici).

Premii (selectiv): Premiul Naţional al Uniunii Ziariștilor din România, 1987; Premiul Festivalului Naţional „Grigore Hagiu” şi al revistei Porto-Franco, 2003; Premiul Ministerului Culturii, al Fundaţiei şi al revistei „Antares”, 2004; Diploma şi Medalia de Argint „Ordinul Cavalerilor Danubieni” în grad de Cavaler al Literelor, 2004; Premiul pentru ansamblul operei şi introducerea în poezia românească a lumii Dunării, Asociaţia Română pentru Patrimoniu, 2006; Premiul internaţional „Balcanica”, al Festivalului Poeţilor din Balcani, 2007; Premiul Festivalului Internaţional „Duiliu Zamfirescu”, 2007; singurul poet român onorat cu Premiul internaţional „Steaua de pe cer”, oferit de Enciclopedia WHO’S WHO şi Registrul Internaţional al Stelelor, Elveţia, 2007, în urma căruia Steaua Hercules se redenumeşte în mod definitiv cu numele poetului român; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Est Brăila-Galaţi, 2010; Diploma de Onoare a USR, Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, pentru activitatea literară de excepţie, 2010; Premiul „Grigore Vieru” al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, 2012; Premiul „Constant Tonegaru” pentru poezie, al Societăţii Scriitorilor „C. Negri” şi al revistei Porto-Franco, 2012. Cetăţean de onoare al comunei Măraşu, 2005, şi al Municipiului Brăila, 2006.

Nicolae Grigore Mărășanu este licenţiat în Drept al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1969, cu studii postuniversitare la Universitatea Bucureşti. A lucrat ca ziarist: corespondent pentru presa centrală, şef secţie (gazeta „Muncitorul Forestier”), redactor şef adjunct („Flacăra”), redactor şef („Eco”, „Ecomagazin”, „Ecosofia”), redactor şef („Viitorul Românesc”), şef secţie („Parlamentul”), expert parlamentar (Camera Deputaţilor), avocat (Baroul Bucureşti). Este preşedinte al Fundaţiei Europene de Ecologie şi Cultură, membru al primului Consiliu de conducere al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării; vicepreşedinte al Filialei de Est-Brăila-Galaţi a Uniunii Scriitorilor din România. Organizator de festivaluri de poezie; de zece ani preşedinte al Cenaclului literar „Mihail Sebastian”, Brăila, al USR.

Marcel Chirnoagă, Puterea șarpelui

„Această lume, universul liric al lui N. Grigore Mărăşanu, deşi localizat în spaţiu (Brăila, Dunărea, apele şi uscatul) nu este epic, ci îşi păstrează lirismul prin hieratismul temporal al înfruntării şi armoniei omului cu elementele naturale. Astfel poetul nu rămâne doar un simţ conştient de el însuşi, al acestor elemente din care a plecat, din care s-a rupt prin cultură, deci o plângere metafizică la marginea paradisului pierdut, ci se reintegrează voluptuos forţelor originare, apelor care l-au născut fără durere.” (Dan Laurenţiu).

„Provenind din lumea vegetaţiei luxuriante a Brăilei, cu imensele teritorii de apă, în care clocoteşte parcă geneza însăşi, poetul, nu numai că n-a fost atins de aripile zeiţei Lethe, cea dătătoare de uitare, evocată într-un poem, ci dimpotrivă, întreaga-i fiinţă este atât de îngreunată de peisajul matrice, încât aproape că nu există poezie care să nu zugrăvească ori să sugereze acest peisaj, să nu-şi extragă semnificaţia din natura mater.

Mărăşanu, se vede limpede, a profitat enorm de contactul nemijlocit, frecvent, spontan, cu manifestările multiple şi fascinante ale vieţii. Profesiunea de reporter îşi vădeşte consecinţe din cefe mai profitabile, mai ales în comparaţie cu letargia şi sterilitatea cafenelei.

Cel care scrie o astfel de poezie, se cuvine să intre, fără complexe, în rândul poeţilor demni de interesul nostru.” (Pompiliu Marcea).

„Atmosfera vechilor balade dunărene, peste care se suprapune percepţia dureroasei înstrăinări de natură, formează fondul tematic al poeziei lui N. Grigore Mărăşanu. Al cincilea volum al său, apărut la Editura Eminescu (1983), are chiar un titlu grăitor în acest sens – Distanţa dintre mine şi un iepure: distanţa, metaforic vorbind, dintre civilizaţie şi natură, dintre artificiu şi naturaleţe, dintre contrafacere şi simplitate. Cele trei cicluri ale cărţii, Farmecul vieţii în comun, Dreptul la aer, Invocaţie în noaptea de Sânziene sau Vocea speranţei, sugerează şi «conflictul» înscenat de această poezie, ce include în structura ei dacă nu o epică propriu-zisă, cel puţin un fior narativ. Hieratismul existenţei „în comun”, al vieţii naturale se răsfrânge finalmente într-un plan social mai larg, de acut interes: această lume, deltă solară, unde viaţa şi rosturile ei mustesc, este ameninţată de „rugina civilizaţiei” – poluarea. Este unul dintre pericole, ameninţarea vizând armonia naturii, faţă de care poetul are un adevărat cult. Una dintre figurile cele mai frecvente, mai ales în ultima parte a cărţii, este melancolia apelor, a fluviului dezlănţuit, dar care «ruşinat şi slugarnic va reveni la matcă». Acest «etern motiv de întoarceri» conţine şi nostalgia spaţiului primordial, revenirea la spiritul şi obiectele unei existenţe arhaice, plină de substanţă. Viaţa pescarilor dunăreni este paradisul pierdut: imaginea pescarului bărbos, a cherhanalei şi a taifasului, a focului stins în vatră, a peştelui în lumina subţire, a malului sterp («trei salcâmi răniţi / de rafala unei mitraliere / şi o tufă de scaieţi înfloriţi, / pe care fetele îi tund în seara de Drăgaică / şi-i înfig în streşini…»), a podului de gheaţă crăpând «în lungi brazde», a pământului «asemenea jderului cu puşca în faţă» – toate converg însă şi spre o semnificaţie generală, pe care volumul cu titlu metaforic-ludic al lui N. Grigore Mărăşanu o valorifică. Nostalgia forţelor originare ale fluviului reliefează glasul învăluit de umbre al strămoşilor. Ideea de continuitate, gestul scormonitor al celui adânc împlântat în spaţiul himeric şi baladesc, spaţiu sfârşind în înalta Câmpie solară, se menţine permanent ca o tensiune a acestei poezii.

Volumele lui N. Grigore Mărăşanu aduc în creaţia contemporană poezia Dunării, cu acel ţinut spectaculos recreat în imaginaţie (Insula Mare a Brăilei) şi, desigur, cu efuziunile unui suflet evanescent, ale cărui risipiri în natură sunt tot atâtea identificări. ” (Costin Tuchilă).

„Pe cine vrea să se convingă încă o dată că N. Grigore Mărăşanu este un magistru al poeziei pe tema dramatică a apărării ecologiei spirituale, îl îndemn să citească două poeme memorabile: Flamingo murind şi mai ales antologica Elegia lanţurilor fără câini. La o primă lectură am avut senzaţia că, în unele locuri, prozodia lui Mărăşanu vine din atelierul arghezian. La o lectură mai atentă, însă, constat că doar propensiunea de a imniza şi psalmodia natura îl apropie oarecum de autorul Cuvintelor potrivite, dar în cu totul alt mod. Fiindcă Mărăşanu articulează verbul ca un boem socializa(n)t, care propune reîmblânzirea spiritului chiar cu preţul unei… încăierări.

E limpede, în domeniul ecologiei spiritului – la care s-a stabilit cu fericită inspiraţie în poezia sa – N. Grigore Mărăşanu mi se pare că nu are deocamdată concurenţi.” (Constantin Crişan).

„Fapt este că specia sonetului fascinează şi astăzi multă lume, fie ca pură provocare postmodernă de «integrare» paşnică a tuturor virtuozităţilor deja depăşite cronologic, fie invers, ca mişcare în contracurent, de rezistenţă şi menţinere a clasicităţilor în pofida destructurărilor intervenite în formele de discurs moderne şi postmoderne.

Un poet ajuns de mult la maturitate, ca N. Grigore Mărăşanu, ne propune o culegere de 187 de sonete având subtitlul Imparele, cărora încearcă să le modifice totodată formula (cu variantele ei) binecunoscută de sonetologi. Mărăşanu e fascinat, pe de-o parte de un pitagorism aproape cabalistic al Creaţiei prin Logos, crezând în perfecţiuni numerologice şi pomenind în mai multe texte de «cele zece sephirote trandafire», pe care le face să evolueze până la urmă, către sacralitatea Treimii creştine, acordând întâietate terţinei în structura sonetelor sale, dar e sedus la fel de mult, ba chiar în chip aproape dramatic, de apartenenţa creaţiei la Impar, care ar fi un «principiu activ şi creator», de perfecţiunea ştirbită înadins a marilor artişti, precum şi de «mişcarea» lăuntrică a structurii, de la un element la altul, după principiul Dominoului care-l fascina pe un poet ca Prévert. Pe scurt, fără să intrăm în amănunte, tipul nou de sonet experimentat de Mărăşanu este alcătuit din «trei terţine şi-o pentadă», ocolind cu bună ştiinţă catrenul ca figură închisă şi plată şi văzând în pentada, aşezată la sfârşit, nimic altceva decât două terţine contopite, cuprinzând în ele ideea de «val şi propagare» (care ne duce cu gândul la «valul» d’annunzian).” (Ștefania Mincu).