Rolul mass-media astăzi

mass media

Ambasada SUA are plăcerea să invite jurnaliştii din Craiova, Râmnicu Vâlcea, Sibiu şi judeţele învecinate la o serie de seminare care vor fi susţinute de expertul în diplomaţie internaţională şi comunicare strategică Nicholas Kralev. Seminarele fac parte din programele finanţate de guvernul american, menite să consolideze responsabilitatea şi rolul presei în România.

Seminarul, desfăşurat în limba engleză, se va concentra asupra rolului mass-media astăzi, tehnici de intervievare şi redactare cu accent pe schimbarea modului în care este produs conţinutul media în funcţie de modalitatea în care publicul receptează informaţia. Kralev va discuta şi despre importanţa practicării jurnalismului responsabil într-un mediu competiţional şi cum arată viitorul jurnalismului. Continuă lectura „Rolul mass-media astăzi”

Emigrant în patrie

convorbiri cu mircea daneliuc cronica de ani bradea

cronica de cartePersonalitatea multiplă a lui Mircea Daneliuc își dezvăluie noi fațete în cartea de Convorbiri realizată de Alexandru Petria şi apărută recent la Editura Adenium. Cunoscut publicului mai ales ca regizor al unor producții de succes, cum ar fi: Glissando, A 11-a Poruncă, Patul conjugal, Senatorul melcilor, Marilena, ca să enumăr doar câteva, sau ca actor și de asemenea scenarist pentru aproape toate filmele sale, Mircea Daneliuc este și un scriitor prolific, calitate despre care se vorbește mai puțin, deși a dat literaturii române scrieri valoroase din genurile: roman, proză scurtă, teatru, nuvelă. Printre titlurile cele mai vehiculate se regăsesc: Pisica ruptă – roman, 1997, Marilene – roman, 1999, Apa din cizme – roman, 2000, Petru și Pavel – roman, 2003 sau recentul Ca un grătar de mici.

mircea daneliuc alexandru petria ani bradea

Mircea Daneliuc

Cartea – Convorbiri cu Mircea Daneliuc, autor: Alexandru Petria – se citește repede, mâncând paginile una după alta, dintr-o curiozitate bine întreținută pe tot parcursul ei. Anume aceea de a afla dacă felina se lasă ori nu îmblânzită de către dresor. Și nu se lasă, dar rezultă un spectacol pentru cititor, care are prilejul de a urmări în arenă dese momente încărcate de tensiune. Încă de la începutul discuției regizorul se declară un emigrant, deși nu a depășit teritorial granițele patriei sale, după cum precizează: mă aflu statornic în frumoasa noastră capitală. Lămurirea adusă intervievatorului creează deja o primă barieră de comunicare: „Emigraţia este operă, domnul meu. Lumea se înşală, crede că ar fi o distanţare de patrie făcută neapărat cu pantofii. Ea nefiind decât o chestiune de inimă…”, îndulcită totuși cu un dram de bunăvoință, strecurată la finele unei avertizări: „Nu mă mai căutați; vorbesc cu cine vreau eu, acuma cu dvs.”

dorel visan iacob film mircea daneliuc

Dorel Vișan în filmul Iacob (1988) de Mircea Daneliuc

Cărțile de interviuri au devenit şi la noi din ce în ce mai numeroase în ultima perioadă, succesul de public convingând tot mai multe personalități, din diverse domenii ale vieții culturale și artistice, să se lase chestionate, să-și răscolească prin biografii, în căutarea secretelor bine păstrate. Detaliile privind latura personală sunt cele mai căutate în acest gen de scriere (uneori în detrimentul schimbului de idei, ce s-ar putea dovedi nu mai puțin captivant), iar Alexandru Petria, cunoscând foarte bine această preferință a citorului, încearcă din răsputeri să-l scoată pe Mircea Daneliuc din haina rigidă, scorțoasă, de regizor, povocându-l aproape la tot pasul, încercând alunecarea în uman, în intimitate. Iată doar câteva exemple:

– Vorbiți-mi despre copilărie.

– Ce-ați vrea să știți? Credeți că interesează pe cineva?”;

„– Cum este Mircea Daneliuc văzut de Mircea Daneliuc?

Nu pot să intru în capcana asta. Sunt om bătrân.”;

– Aveați vreo poreclă? Dar părinții cum vă spuneau?

– N-am avut. Mi se spunea: mă!”;

„– Și fetele când au apărut apăsat?

– Prima, la cinci ani, o Marilenă, vezi cartea, iar celelalte, eșalonat, cât apucam să mă ridic de la podea din iubiri”,

pentru a adăuga, surprins că a permis apropierea: „Cum am alunecat în discuția asta?”, ba chiar ironic, atunci când întrebările de natură privată se înmulțesc insistent: „Bag samă că discuția profesională s-a încheiat….” Cât privește subiectul femei, se dovedeşte a fi cu adevărat un teren minat. Zadarnice sunt tentativele, aluziile, capcanele, speranțele nutrite de Alexandru Petria privind stoarcerea spectaculosului dintr-o astfel de discuție, regizorul vigilent respinge toate asalturile. Ca o concluzie la insistențele intervievatorului poate sta următorul paragraf:

„Femeile din viața mea au fost una singură. Ca să nu ne batem cuie în talpă fără folos. E drept că am mai cunoscut un număr absolut limitat, fără să primesc ajutor sau aruncarea aceea în sus necesară în artă. […] Le datorez în bună măsură atât cât am reușit să le înțeleg și să-mi construiesc scenele de cuplu sau de amor în filme și cărți.”

marilena film mircea daneliuc

Dar răceala cu care vorbește despre femeile din viața sa dispare ca prin farmec atunci când intervine scriitorul, talentul de narator, pentru că doar literatură putem numi frumusețea unei astfel de relatări: „Daneliuc o iubea pe R. ca la balamuc. O iubea de se tăvălea în drum. Asta, pentru că acumulase un sac de frustrări, nu i s-a mărturisit niciodată, n-avea curajul. Avea, în schimb, bicicleta Carpați și sub aripa din față scrijelise cu o sulă numele sfânt al lui R. Cu cuiul nu s-a putut. Acolo a și ruginit mai întâi…”

Citind cartea veți vedea, desigur, că regizorul nu rămâne prea mult în acestă zonă, o glumă, o nemulțumire privind întrebarea adresată îl fac să revină repede la ariceala binecunoscută.

mircea daneliuc

Admiratorii operei lui Daneliuc vor găsi în acest dialog ample referiri la turnarea filmelor sau la scrierea cărților, deși toate aceste informații sunt născute cu forcepsul, Al. Petria având un partener de discuții extrem de dificil, chiar se plânge la un moment dat de stilul expeditiv al răspunsurilor primite: „Azi scoateți din gură cuvintele mai anevoie ca un zgârcit banii din buzunar…” Remarcă ce pare totuși a-l îmblânzi pe regizor, încă neobișnuit cu ideea de a-și face publice cele mai intime amintiri: „Oricâtă bunăvoință aș avea, amintirile nu pot fi comunicate. Ele trăiesc într-un spațiu interior, privilegiat şi al meu. De îndată ce sunt scoase, devin în fapte. Apar seci, ofilite, chiar dacă uneori posedă umor.”

Cu toate că emigrarea simbolică, la care s-a autocondamnat, e formă de protest împotriva celor care i-au cenzurat producțiile sau au împiedicat promovarea lor, regizorul evită să nominalizeze sau să cadă în tentația de a acuza:

„– De ce vă feriți tot timpul să dați nume?

– Ca să nu se jegoșească discuția.”

glissando mircea daneliuc

Revenirea la unul dintre filmele sale de referință, Glissando, provoacă un răspuns acid, generat de un cuvânt aparent banal inclus în întrebare:

„– Am pus în discuție Glissando. Ce e acest fim pentru rebelul Mircea Daneliuc?

– Ce rebel? Nu mă consider deloc un rebel. Alții mă consideră. Nu fac decât să-mi pipăi ciclic osul spinal ca să mă asigur că încă îl am. Sigur, dată fiind concepția generală despre capul care se pleacă și la câte supărări am produs, par foarte rebel.”

Astfel de reacții, frecvente, nu fac decât să crească interesul cititorului, grație acestor ciocniri dialogul nu devine niciodată plictisitor. Câteva fraze culese din răspunsurile lui Mircea Daneliuc, pot deveni, așa scoase din context, adevărate cugetări: „Un scriitor fără lume e mai rău ca unul fără de stil, preferi să te uiţi la televizor; Cenzura nu-i pragul perfect, ci o apă fetidă, verzuie, mucioasă în care e nevoie să te scufunzi îngreţoşat şi să înoţi jos, la fund, până găseşti spărtura pe undeva; nu există scriitor mare care să nu ascundă un cineast, chiar nemanifestat, dar şi invers” sau: „Singurătatea e un lucru bun, iei cunoștință de tine. Numai singurătatea e creativă.” Autoexilatul Mircea Daneliuc se lasă totuși convins spre a-și poza sie însuși, pentru un portret în cuvinte: „Îmi privesc chipul de efeb în oglindă şi simt ceva ca o inimă de student. Din când în când mă înghimpă să mănânc sănătos la cantină, deşi sunt plin şi de alte dorinţe bizare. Îmi place carnea de cal. Îmi place vaca germană. Îmi plac seminţiile holandă, massai şi americană, pentru că ne-au îndreptat din vechime rătăciri şi greşeli. M-am născut prea devreme. M-am născut prea târziu. Mi-ar fi plăcut, mă gândesc, să fi trăit în epoca lui Pazvante, zis Chiorul. L-aş fi înţeles. Neavând încotro, filmez şi scriu mai lesne ca mulţi. Sunt monstrul din Praga. Îndrăgesc cârtitori întristaţi şi aş face ca Moise. Plimba-i-aş patruzeci de ani într-o pustie cât două judeţe, ademenindu-i la laudaţii cu pişcoturi sărate şi bere călâie, până s-ar naşte generaţii mai răsărite. Căci spune Ioan: unul va fi Semănătorul şi altul Secerătorul. Mama vrea să declar că Semănătorul sunt eu. Practic sporturi extreme. Dau la păstrăv cu muşte.”

regizori romani mircea daneliuc

Am schițat în doar câteva fraze cuprinsul unei scrieri captivante, care mie mi-a provocat o mare surpriză, descoperind o altă față a unei personalități voit inabordabile, Mircea Daneliuc, un ghețar amenințat să se topească sub valul, nerecunoscut, al propriei sensibilități.

„– Am impresia că sub masca de dur protejați cu atenție un timid.

– Nici pomeneală, sunt mai dur ca orice. Ca duraluminiul.”

Ani Bradea

Tibor Cári: „Poate dacă am fi mai mulți, s-ar da o mai mare importanță muzicii de teatru”

tibor cari liber sa spun

Tibor Cári este muzicianul care propune un concert în care muzica de teatru trece bariera spectacolului și ajunge pe scenă având rolul principal. Pianist, compozitor, a fost apreciat de UNITER, primind anul acesta premiu pentru întrega sa carieră. Este inițiatorul trupei Theatre Fleas Orchestra (îi sunt alături Sorina Savii – vibrafon, percuție, Alin Stoianovici – acordeon, Cătălin Trocan – trombon, Csaba Sánta – contrabas, Radu Pieloiu – tobe) și a fost prezent pe scena Teatrului Odeon alături de trupa sa și alți invitați (Sânziana Tarța – voce, Tünde Baczó și Alin State – dans și Sorina Vasilescu – proiecții video) în cadrul Festivalului Național de Teatru 2013. Moment prielnic pentru o întâlnire și un interviu. O dimineață cu soare, aer proaspăt, ceai verde și discuția începe:

Maria Seiculescu: Începutul unui traseu artistic este foarte important. Pentru tine cum a fost?

Tibor Cári: Părinții mei erau oameni simpli, tatăl meu a fost un muzician amator. De fapt, era un pantofar căruia îi plăcea foarte mult muzica. Așa că s-a apucat el singur să învețe să cânte la câteva instrumente. Mi-aduc aminte că la 4 ani am văzut la televizor un pianist care cânta și i-am zis: „Tati, eu vreau din ăla …”. În momentul acela cred că tatăl meu a fost cel mai fericit, pentru că imediat, după vreun an, mi-a cumpărat un pian, pentru că el nu a putut să facă muzică. Trebuia să lucreze pentru a se întreține. Părinții lui erau foarte săraci și nu-și permiteau să-l trimită la o școală de muzică.

Theatre Fleas Orchestra tibor cari

M.S.: La ce instrumente cânta tatăl tău?

T.C.: Mai multe: pian, vioară, trompetă, saxofon, la chitară cel mai bine… la un moment dat a început chiar să dea și ore de chitară. Când am început eu școala, împreună cu mine învăța și el note, partiturt. Aproape că am învățat împreună partea teoretică a muzicii. Chiar și bunicul meu a fost un trompetist care în tinerețea lui era un instrumentist recunoscut, chemat să cânte în multe locuri.

M.S.: Crezi că spațiul din care vii influențează ceea ce ești acum?

T.C.: Nu cred, nu știu… nu pot să zic că influențează. Cât am stat acasă în orașul meu mic, Odorheiul Secuiesc, n-am avut contact cu teatrul. Făceam artă, făceam muzică, dar nu puteam să-mi permit să aspir la a fi altceva decât, probabil, profesor de muzică.

M.S.: Până la ce vârstă ai rămas în orașul natal?

T.C.: Până la 18 ani, când am terminat liceul. Apoi am ajuns în Timișoara. Am primit foarte LOGO RT CU CHENARmulte de la acest oraș și am profitat că sunt acolo. Am început să ascult și să văd cât mai multe. Mi-am dat seama ce păcat este că nu am avut acces mai devreme la acest lucru. Din clasa a opta am început să scriu mici piese muzicale, pe care le cântam mai mult pentru colegi sau prieteni, dar niciodată nu m-am gândit că aș putea să fac din asta o vocație sau să trăiesc din ea. Citește interviul integral pe site-ul Revista Teatrală Radio.

Interviu realizat de Maria Seiculescu

Vacanță în Guadelupe

premiera teatrul caracal

interviu liber sa spunMiercuri, 25 septembrie 2013, la ora 18.30, la Teatrul Municipal din Caracal va avea loc o nouă premieră. Iubitorii de teatru vor putea urmări o piesă de actualitate, Vacanţă în Guadalupe de Pierre Sauvil şi Eirc Assous, în regia lui Florin Beciu. Din distribuţie fac parte: Şerban Chiosan, Florian Teodorescu, Monica Dumitru, Daniel Voicu, Lidia Pavel şi Florentina Popescu, scenografia fiind semnată de Viorel Chirea.

Într-o discuţie purtată cu regizorul Florin Beciu, am încercat să descoperim cateva elemente esenţiale, ce caracterizează particularitatea acestui spectacol raportat la timpul şi locul transpunerii scenice.

Ana-Maria Bocai: Aveţi o experienţă bogată în activitatea regizorală, sunteţi angajat al Centrului Cultural „Radu Șerban” din anul 1990. Cred că fiecare dintre cei care trec pragul acestui lăcaş de cultură ar dori să afle care sunt motivele, ce v-a determinat să alegeţi pentru premiera din această seară piesa Vacanţă în Guadalupe?

Florin Beciu: Actualitatea mesajului din această scriere este cea care m-a determinat să aleg piesa, este o comedie bulevardieră de succes care se joacă în ţară şi în Europa. Este un spectacol de casă, care se vinde, să zic aşa, foarte bine. În plus, personajele autorilor francezi s-au pliat foarte bine pe actorii cu care lucrez.

teatrul-din-caracal-2

Teatrul Municipal din Caracal

A-M. B.: Aţi adus în discuţie un element de mare importanţă într-un spectacol: actorul, omul care sub îndrumarea dumneavoastră dă viaţă personajului şi întregeşte prin viziunea regizorală întreaga piesa Vorbiţi-ne despre actorii care sunt sufletul acestui spectacol.

F. B.: Sunt actori amatori, o parte sunt angajaţi ai Centrului Cultural „Radu Șerban” şi colaboratori externi din Caracal. Colegii actori, chiar dacă nu au şcoală de teatru, sunt foarte deschişi, receptivi. Lucrăm în condiţii profesioniste şi le cer să lucreze profesionist. Textele pe care le aleg le discutăm înainte, sunt puncte pe care le stabilim de comun acord, piesele le aleg şi prin raportarea la trupa de actori, dar şi în funcţie de cerinţele publicului.

Ana-Maria Bocai

Rudy Roth: „Cred că oamenii au vocația universului”

rudy roth in cautarea timpului pierdutRudy Roth, În căutarea timpului pierdut

interviu liber sa spunRudy Roth – pseudonimul artistic al lui Eduard Rudolf Roth – este un tânăr artist român care locuiește în Palma de Mallorca (Spania) și vorbește despre cum împarte timpul asimetric în fâșii de lumină pentru a-l decoji de sens și contururi.

Absolvent al Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Ştiinţe rudy roth grafică interviu observatorul torontoEconomice din Bucureşti și apoi a două programe masterale – unul al Universității din București (Administrație publică și e-electronică) și altul al University of Kent at Canterbury (Relații Internaționale) – urmate, începând cu anul 2009 de un program doctoral la Școala Națională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti (Relații Internaționale). Cu anumite întreruperi, jurnalist la Radio România (1996–2000), iar din 2006 consultant dezvoltare greenfield / business@key, optimizare costuri şi management corporate pentru mai multe firme din România şi Ungaria.

Acesta este universul în care s-a format și trăiește Rudy Roth.

Pe lângă aceste preocupări, scrie şi desenează. Sigur, pasiune dar şi provocare pentru că grafica lui e un posibil răspuns al timpului pierdut, al timpului câştigat, o îmbinare de planuri reale şi imaginare. Pe data de 1 octombrie 2013 se va deschide oficial, la Biblioteca Metropolitană din București, prima expoziție cu lucrările care-i poartă semnătura.

timpul singuratatii rudy roth grafica desen creion

Rudy Roth, Timpul singurătății

Reporter: Spuneaţi la un moment dat, într-o însemnare de pe blogul dvs., un lucru tulburător despre vise „născute din seva unei lumi muribunde”, pentru un timp a cărui poveste se desăvârşeşte în infinit. Cum aţi redefini această sintagmă din perspectiva unui viitor apropiat, fiindcă timpul ne obligă să urcăm treaptă cu treaptă?

Rudy Roth: Fiecare dintre noi are, fără doar și poate, vocația universului. Din această perspectivă, nu cred că rostul nostru constă doar în a face figurație pe retina timpului, în numele unei revelații a resemnării. Cred, simt că trebuie să ne trăim povestea – cu aceeași intensitate de la un capăt la altul al vieții desăvârșindu-i, prin visurile, emoțiile, tăcerile și speranțele noastre – fie și preț de o clipă – necuprinsul. Și pentru că nu cunosc un alt fel de a trăi, decât acesta care transcende timpul, nu-mi pot asuma o redefinire căreia să nu-i aparțin.

Reporter: Aţi debutat, spun eu, sub semnul marii poezii, deşi vorbim de grafică şi la invitaţia Editurii Ars Longa din Iaşi aţi ilustrat volumele „Paşii profetului” şi „Lauda somnului” de Lucian Blaga. Poezia lui Lucian Blaga cuprinde orizonturi nebănuite şi este, în ultimă instanţă, o măsură a timpului. Aţi pătruns şi cum aţi pătruns sub corola de minuni a lumii?

Rudy Roth: Cu pași extrem de nehotărâți. În versurile lui Lucian Blaga am simțit dintotdeauna că mă încarc de înțelesuri. Îmi aduc aminte că imediat după ce am acceptat invitația Editurii Ars Longa de a-l descifra pe Blaga în câteva schițe, m-am regăsit, recitind poeziile, într-o stare de însingurare pe care nu o mai experimentasem de prin adolescență, când am avut primele întâlniri cu poezia lui. Apoi totul a venit de la sine, versurile lui Blaga sunt pline de seva creației. Nu trebuie decât să vibrezi în rezonanță cu ele și restul vine de la sine.

Citește interviul integral în „Observatorul”, Toronto, 2 septembrie 2013.

 rudy roth grafica blaga eva mitologie lumina fluture tacere

Desene de Rudy Roth: 1 – Eva; 2 – Pristolnicul luminii; 3 – Fluturele tăcerii

Lansare de carte: „Dialoguri fundamentale” de Ion Bădoi

Luni, 5 noiembrie 2012, ora 14.00, la Librăria „Mihail Sadoveanu” din București (Bd. Magheru nr. 6-8) va avea loc lansarea volumului Dialoguri fundamentale de Ion Bădoi, apărut la Editura Vremea. Vor vorbi: Eugen Popescu, preşedinte fondator al Fundaţiei Naţionale Pentru Românii de Pretutindeni; Radu Baltasiu, prof. univ. dr., director al Centrului European de Studii în probleme etnice al Academiei Române; Silvia Colfescu, director al Editurii „Vremea”.

„Având convingerea că sunt mult mai multe răspunsuri care aşteaptă întrebări, decât întrebări care așteaptă răspunsuri, mi-am propus ca aceste dialoguri să fie un îndemn, o confesiune, dar și un drum de plecare, cu speranţa că împreună vom dinamita anumite inerţii, că vor fi încurajate energiile care trebuie puse în slujba binelui naţional, că se vor trezi elitele româneşti din această indiferență ce pare imuabilă.

Dialogul este preferabil monologului, chiar şi numai pentru atributul acestuia de a fi un mijloc direct de comunicare şi cunoaştere reciprocă, de a fi un mijloc de ieşire din singurătatea orbitei noastre existenţiale, care se găseşte uneori la ani lumină distanţă de cei de lângă noi. Pentru mine, dialogul înseamnă puterea şi îndrăzneala de a mai pune întrebări într-o lume care se abandonează din ce în ce mai mult monologului, dar şi curajul de a răspunde şi de a-ţi asuma răspunsurile. Ceea ce nu este chiar foarte simplu.

Fiecare om are dreptul la o opinie, dar şi obligaţia de a o exprima. Dacă toţi am gândi la fel, ar fi mult mai periculos decât atunci când altul gândea pentru noi! Provocând dialogul, încercăm să-l reînvăţăm.

Constantin Blendea, Dialog

Am îndrăznit să cutez a afla, împreună cu partenerii mei de dialog, ce-i lipseşte poporului român să-şi recapete vechile maluri ale existenţei sale, să se unească în cadrul aceleiaşi limbi, să se închine sub acelaşi steag tricolor, să se privească în ochii prea multă vreme înlăcrimaţi şi să-şi spună unul altuia «frate.»” (Ion Bădoi).

Licenţiat în ştiinţe juridice al Facultăţii de Drept de la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti, Ion Bădoi a debutat literar în „Teleormanul”, încă de la 17 ani. În anii ’70–’80, a fost jurnalist la cotidianul „Drum nou” din Braşov, iar după 1990 la „Gazeta de Transilvania” şi la alte publicaţii.

Actualmente, este director fondator şi proprietar al săptămânalului „Opinia Teleormanului” din 15 ianuarie 2009.

Dintre apariţiile editoriale aflate sub semnătura lui, amintim culegerea de versuri Glasurile, antologiile Rodul câmpiei şi Femeia, un argument al libertăţii, precum şi recentele Dialoguri fundamentale, apărute la Editura Vremea, în colecţia „Fapte, Idei, Documente”.

Promenada Operei

De șase ani consecutiv, la întâlnirea dintre vară și toamnă, Opera Națională București (ONB) dăruiește publicului un concert extraordinar în aer liber, cu acces gratuit: Promenada Operei.

În acest an, sâmbătă 1 septembrie 2012, de la ora 21.00, pe esplanada ONB spectatorii se vor reîntâlni cu fragmente cunoscute și îndrăgite din opere celebre precum Carmen de Georges Bizet, Nabucco de Giuseppe Verdi, Faust de Charles Gounod, Tosca și Turandot de Giacomo Puccini, Samson și Dalila de Camille Saint-Saëns. O prezență deosebită va fi Corul ONB, pregătit de maestrul Stelian Olariu, care își va da concursul alături de orchestra, soliștii și colaboratorii ONB, întregul eveniment desfășurându-se sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare. Ediția din acest an este realizată cu sprijinul Primăriei Sectorului 5.

Tot în acest an, Promenada se va desfășura și sub semnul proiectului european studiOpera, inițiat de ONB în colaborare cu Accademia di Teatro alla Scala și Svasta ICG Romania, proiect care a însemnat perfecționarea a numeroși angajați ai ONB și în cadrul căruia a luat națtere un Centru de orientare profesională pentru meserii legate de artele spectacolului.

Mare parte dintre soliștii care vor cânta la Promenada Operei au urmat cursuri de specializare în cadrul acestui proiect, ceea ce îi ajută în atingerea unor performanțe artistice deosebite.

Ediția din acest an va aduce mai multe noutăți și surprize pregătite pentru melomani: zone de fotografiere concepute special pentru public ca o invitație la joacă în lumea operei, o echipă de voluntari care va distribui programul serii în forma de evantai, chestionare care vor testa impactul evenimentelor ONB asupra publicului ș.a.

Pentru prima oara în istoria Promenadei, prezentatorii vor fi chiar artiști ai Operei Nationale București. Tenorul Vlad Miriță, care a reprezentat Romania la Eurovision în anul 2008 alături de Nicoleta Matei (Nico), și prim-balerina Monica Petrică. Cei doi artiști au făcut parte și dintre cursanții la programul de specializare propus de proiectul studiOpera.

Vă invităm să citiți un fragment din interviul oferit de tenorul Vlad Miriță, în prag de Promenadă.

Vlad Miriță, tenor al Operei Naționale București și cursant în proiectul studiOpera: Opera i-ar putea atrage pe spectatori cu mai mare succes dacă ar fi mai mult ajutată. Ar putea ușor să devină un loc mult dorit. Un desert rafinat pentru suflet.

Ai fost aplaudat de public în spectacolele Operei Naționale București, dar și în concerte și recitaluri organizate de alte instituții, ai devenit foarte cunoscut ca urmare a participării la Eurovision, cu melodia Pe-o margine de lume, interpretată alături de Nico (2008). Cum ai primit propunerea de a prezenta un eveniment de cultură, mai exact cea de-a șasea ediție a Promenadei Operei? Te-ai mai regăsit vreodată în această ipostază?

V. M.: Parcursul meu a fost încă de la început unul atipic. Am făcut Școala de Arte din Târgoviște și eram singurul dintre colegi care provenea dintr-un liceu fără tangențe cu muzica – majoritatea celorlalți erau de la liceul de muzică sau de la seminarul teologic. Am venit apoi în București unde am început cursurile la ASE și imediat am intrat în Corul Madrigal, unde eram singurul corist de la ASE. Ulterior, am câștigat Premiul I la Festivalul Mamaia, în 2002, și am devenit primul solist român care aborda stilul „crossover” sau „popOpera”, ceva nou pentru acest concurs. Atunci au fost persoane care au spus că o voce de tenor nu trebuia să participe la un festival pop…

În 2006 am fost acceptat ca solist de către directorul Operei Naționale București, Cătălin Ionescu-Arbore și comisia care se întrunise pentru o audiție informativă la recomandarea doamnei Smaranda Morgovan. Între timp am participat și la Eurovision, alături de o voce extraordinară a muzicii noastre pop, Nicoleta Matei (Nico) și tot așa… Acest parcurs atipic mi-a atras tot timpul critici și, în egală masură, aprecieri. Dacă m-aș întoarce în timp nu aș schimba însă nimic.

Legat de ipostaza de prezentator, vă pot spune că nu sunt la prima experiență de acest gen și am acceptat cu mare bucurie invitația. Am mai avut ocazia să mă regasesc în acest rol de câteva ori, cel mai notabil moment fiind acela de prezentator la Revelionul TVR 2010 când, alături de Delia Matache și Aurelian Temișan, am format un trio care a prezentat toate momentele pe parcursul întregii nopți și, în plus, am avut mai multe scenete muzicale.

Promenada Operei este un eveniment pe care l-am apreciat încă de la început. Am fost parte a acestui proiect de trei ori în calitate de solist și, acum, din nou puțin atipic, îl voi prezenta alături de superba mea colegă, balerina Monica Petrică.

Foarte puțină lume știe că deși îți dedici timpul muzicii, ești și absolvent al Academiei de Studii Economice (ASE). De altfel, în cadrul proiectului european studiOpera, sub semnul căruia se va desfășura Promenada, ai urmat cursurile de specializare în management cultural și nu pe cele de canto.

Cum vei dori să îmbini pe viitor arta cântului cu managementul?

V. M.: Facultatea pe care am terminat-o m-a ajutat foarte mult. Cred că Dumnezeu m-a condus pe acest drum deloc întâmplător. Anii de studiu în ASE mi-au oferit o imagine mai profundă a tot ceea ce înseamnă știința economică și acum, după 7 ani, în anumite situații, mintea mea se racordează la lucruri pe care le-am învățat atunci. Mi-au plăcut foarte mult managementul și marketingul și îndrăznesc să spun că am un oarecare simț în aceste două direcții. Când a apărut oportunitatea acestor cursuri, mai mult decât binevenite, am solicitat cu mare interes cursurile de management cultural. M-am bucurat foarte mult să cunosc câțiva manageri italieni foarte bine pregătiți și totodată să constat că multe dintre concepțiile mele deja sedimentate erau corecte. Bineînțeles că am învățat și lucruri noi, specifice managementului cultural, foarte interesante și utile.

Pe viitor, cred că informația pe care am stocat-o legată de management și marketing în general și în special aplicate pe cultură mă va ajuta să gândesc proiecte realizabile pentru mine și pentru colegii mei.

Și mai este un aspect foarte important: sunt nenumărate cazuri de artiști, mulți foarte valoroși, care ajung la vârste înaintate cu mari probleme financiare, sau, în orice caz, departe de condițiile de trai firești pentru o personalitate marcantă fie ea din operă, teatru sau muzica ușoară. Se remarcă la artiști o oarecare lipsă de talent în a gestiona agoniseala după o carieră de succes. Mă doare sufletul când văd adevărați monștri sacri ai culturii românești în situații delicate sau chiar grave. Aici și Statul are o pată pe obraz, pentru că ar trebui să se preocupe de soarta elitelor culturii noastre. Este un viciu al sistemului capitalist. Sper ca mentalitatea pe care mi-am format-o în ASE să mă ajute să fiu în stare să previn un astfel de deznodământ și pentru mine, și pentru alți colegi mai boemi decât mine. Asta dacă îngăduie Dumnezeu să am ce gestiona.

Monica Joiţa: „Torino 2012. Un moment radical pentru literatura română în Italia”

Monica Joiţa, director adjunct al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, coordonează îndeaproape participarea din acest an a României, ca țară invitată de onoare, alături de Spania, la cea de a XXV-a ediţie a Salonului Internaţional de Carte de la Torino, care va avea loc între 10 şi 14 mai 2012. Interviul publicat pe site-ul Orizonturi culturale italo-române, în avanpremiera acestui eveniment de excepţie propune o perspectivă complexă şi aprofundată asupra strategiei elaborate pentru organizarea participării României la cea mai importantă manifestare de acest fel din Italia, dar şi asupra motivaţiilor şi obiectivelor care vizează „transformarea acestei ediţii într-un moment radical pentru prezenţa, respectiv promovarea culturii şi literaturii române în Italia”.

– Anul acesta marchează un eveniment special: România este invitată de onoare la ediţia din 2012 a Salonului Internaţional de Carte de la Torino. Cum s-a ajuns la această invitaţie de onoare şi ce reprezintă ea pentru România?

– Acest statut – deopotrivă onorant şi angajant – este rezultatul unor demersuri multiple, constante şi pe mai multe fronturi, pe care Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia le-a iniţiat în anul 2009. Vorbim practic despre o candidatură, care a fost atent urmărită şi evaluată timp de trei ani, spre deosebire de ţările invitate de onoare la ultimele ediţii ale Salonului, cărora le-a fost adresată onoranta invitaţie. Această deosebire – şi de fond, şi de nuanţă – cred că ar merita discutată pe larg, cu altă ocazie, întrucât cumulează simbolic aspectele practice, actuale ale imaginii culturale a României în Italia.

Mai mult, să nu uităm că, din 2009 până acum, contextul general din Italia nu a fost unul favorabil ţării noastre, de aceea acceptarea oficială a candidaturii României, în septembrie 2011, a reprezentat pentru noi, ca organizatori, deopotrivă un succes, dar şi un formidabil angajament. Şi l-au asumat însă de la bun început atât Centrul Naţional al Cărţii, partenerul nostru de nădejde de la fiecare ediţie a Salonului, cât şi catedra de italiană a Universităţii Bucureşti şi AIR (Asociaţia Italiană a Româniştilor/Associazione Italiana di Romenistica), cu care am colaborat în pregătirea acestei ediţii speciale.

Vă mărturisesc că, pentru noi, acest angajament a căpătat de câteva luni şi sensul unei provocări, al unei competiţii constructive: fiind vorba de o ediţie rotundă (a XXV-a) a Salonului, organizatorii au anunţat la finele anului trecut că o vor celebra prin prezenţa a două ţări cu statutul de invitat de onoare, astfel încât ţara cu care ne vom măsura „forţele” culturale şi mai ales literare este Spania. Cred deci că apropiatul „duel” literar România-Spania merită să fie observat cu atenţie şi v-aş propune să facem un bilanţ după terminarea Salonului.

Citește integral interviul pe Orizonturi culturale italo-române.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin

Silvia Onișa: «Pictura este esența vieții mele»

„Fără culoare şi formă, fără armonie interioară şi exterioară, arta mea n-ar avea o verticalitate creatoare… Iubesc oamenii, iubesc natura şi florile, iubesc anotimpurile care mi-au fost mereu subiect de inspiraţie şi meditaţie creatoare.” (Silvia Onişa)

Silvia Onişa (n. 10 martie 1947) este absolventă a Academiei de Artă din Iaşi, secţia pedagogică – profesor de pictură (1970), a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Muzeologie (critică de artă), membră titulară a Uniunii Artiştilor Plastici din România (filiala Baia Mare), secţia pictură.

Din 1996 este preşedinta Fundaţiei Culturale Onişa Art (fundaţie pe care a înfiinţat-o atunci când „Centrul Artistic Baia Mare” împlinea 100 de ani de existenţă, în dorinţa continuării tradiţiilor culturale plastice, a păstrării şi valorificării patrimoniului cultural local, prin educarea şi îndrumarea tinerei generaţii).

Expoziţii personale în ţară: 1967 – Borşa, Casa Tineretului; 1969 – Iaşi, Galeria Cronica; 1970 – Bucureşti, Sala Dalles; 1972 – Expoziţie de acuarelă şi grafică Iaşi, Palatul Culturii; 1976 – Expoziţie de pictură Baia Mare;1977 – Expoziţie tematică de acuarelă „1907”, Botoşani; 1980 – Sala Dalles, Bucureşti; 1982 – Galeria Eforie Bucureşti;1986 – Galeria Anonimus, Bucureşti; 1990 – Galeria Cronica, Iaşi; 1994 – Galeria Centrală, Braşov; 1999 – Căminul Artei, Bucureşti; 2000 – Sala Dalles, Bucureşti; 2004 – Galeria Orizont, Bucureşti; 2007 – Galeria Millennium, Baia Mare.

Expoziţii personale în străinătate: 1991 – Rotterdam,Olanda; 1993 – Roma, Italia ;1994 – München, Germania; 1996 – Lyon, Franţa; 1997 – Bruxelles, Belgia; 1998 – Diest, Belgia; 1999 – München, Germania; 2001– Paris, Franţa; 2002 – Berlin, Germania; 2004 – Freising-Bavaria, Germania; 2005– Freising-Bavaria, Germania.

Expoziţii colective în Baia Mare şi în ţară: 1967 – Baia Mare, Iaşi; 1969 – Baia Mare, Cluj-Napoca; 1970 – Iaşi, Suceava; 1971 – Botoşani, Suceava; 1972 – Baia Mare, Braşov, Suceava; 1973 – Baia Mare, Bucureşti, Sibiu; 1974 – Baia Mare, Suceava, Botoşani; 1975 – Baia Mare, Satu Mare, Cluj-Napoca; 1977 – Baia Mare, Bucureşti, Suceava; 1978 – Baia Mare, Iaşi; 1982 – Baia Mare, Iaşi, Sibiu; 1983 – Baia Mare, Braşov, Botoşani; 1985 – Baia Mare, Suceava, Bistriţa; 1987 – Baia Mare, Bucureşti; 1989 – Baia Mare, Iaşi; 1990 – Bucureşti, Oradea; 1992 – Baia Mare, Cluj-Napoca, Suceava; 1993 – Baia Mare, Piteşti; 1994 – Baia Mare; 1995 – Baia Mare, Timişoara, Sibiu; 1997 – Baia Mare, Bucureşti, Iaşi; 1999 – Baia Mare, Botoşani, Suceava; 2000 – Baia Mare, Oradea, Timişoara; 2001 – Baia Mare, Cluj-Napoca, Râmnicu Vâlcea, Sibiu; 2002 – Bucureşti, Baia Mare, Braşov; 2003 – Baia Mare, Suceava, Iaşi; 2004 – Bucureşti, Baia Mare, Iaşi, Râmnicu Vâlcea; 2005 – Baia Mare, Bucureşti; 2006 – Baia Mare, Cluj-Napoca, Bucureşti; 2007 – Baia Mare.

Expoziţii colective de grup în străinătate: În perioada 1970 – 2007 a participat la expoziţii colective cu lucrări de pictură, grafică şi acuarelă în Olanda, Belgia, Anglia, Germania, Thailanda, Ecuador, Franţa, Ungaria, Austria, Italia, Canada, SUA, Israel, Australia.

Premii: În 1983 i s-a conferit Premiul Ştefan Luchian pentru interpretarea florilor (U. A. P. Bucureşti), iar în 1986 în Olanda (Rotterdam) i s-a acordat Premiul I pentru culoare şi pentru interpretarea florilor, pentru lucrarea „Scai din Munţii Rodnei”. În 1989, premiul I în Ungaria (Budapesta) pentru „Floarea-soarelui”.

În anul 2000, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Baia Mare i-a conferit Premiul II pentru cultură, la expoziţia anuală „Topul firmelor”.

Primăria oraşului Baia Mare i-a oferit diploma de onoare, în anul 2002, pentru creaţia artistică clasică.

În 2007 i s-a decernat diploma de excelenţă din partea ziarului „Glasul Maramureşului”, pentru aportul în cultura locală şi naţională. Tot în anul 2007 a primit Diplomă de excelenţă din partea Camerei de Comerţ şi Industrie Baia Mare pentru stabilirea unor schimburi culturale locale, naţionale şi internaţionale.

Activitate publicistică şi de cercetare: Din 1970 începe să publice în presa locală cronici plastice ale expoziţiilor de artă organizate de U. A. P. şi Muzeul Judeţean.

Între 1982 –1997 publică în „Revista Muzeelor şi Monumentelor” (Bucureşti) şi revista „Arta” (Bucureşti). Din 1982 realizează numeroase materiale despre arta şi cultura din Maramureş la Radiodifuziunea Română, cronici plastice, informaţii culturale, vernisaje.

Din anul 1995 este preşedinta Ligii de cooperare Franţa – România, pentru Baia Mare, realizând multe activităţi culturale pentru promovarea şi cunoaşterea culturii celor două ţări.

Tabere de creaţie: 1970 – Botoşani; 1974 – Braşov (Râşnov); 1977 – Suceava; 1982 – Iaşi; 1988 – Braşov; 1992 – Borşa; 1996 – Rîşnov; 1997 –Suceava; 1999 – Iaşi.

Excursii de documentare artistică – în ţară: Maramureşul istoric, Braşov, Cluj-Napoca, Iaşi, Botoşani, Craiova, Suceava, Bacău; în străinătate: Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Germania, Ungaria, Austria, Anglia.

Lucrări de pictură, grafică şi artă decorativă semnate de Silvia Onişa se găsesc în colecţiile Muzeelor din: Braşov, Iaşi, Suceava, Botoşani (Ipoteşti), Bucureşti, Bacău, Constanţa. De asemenea lucrări realizate de Silvia Onişa se află în numeroase colecţii particulare din ţară şi străinătate (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Braşov, Suceava, Baia Mare, Sibiu, Craiova, Ploieşti, Piteşti, Bistriţa, Constanţa, Botoşani etc.) şi în colecţii private din: Italia, Belgia, Ungaria, Spania, Portugalia, Germania, Austria, Thailanda, SUA, Canada, Australia, Grecia, Norvegia, Suedia, India, Israel, Rusia, Olanda, Polonia, Franţa.

Este menţionată în Enciclopedia Artiştilor Români Contemporani, Bucureşti, Editura Arc, 2000, pag. 139 şi în Catalogul Şcolii de pictură băimăreană, realizat la 100 de ani de la înfiinţarea Şcolii Libere de Pictură de la Baia Mare, în anul 1996 (critică de artă). De asemenea, în diferite cataloage realizate de U. A. P. Bucureşti şi Baia Mare, în revista „Arta”, anii 1981, 1986, 1989.

În anul 2007 a fost desemnată Cetăţean de onoare al municipiul Baia Mare pentru meritele în domeniul culturii şi educaţiei maramureşene.

Pușa Roth: Punctul de plecare al conversaţiei noastre îl constituie expoziţia de la Palatul Parlamentului, Galeria Constantin Brâncuşi, expoziţie care a fost deschisă în luna februarie 2009.

Silvia Onișa: Aceasta a fost cea de a 30-a expoziţie personală, mai amplă, pentru că am expus 62 de lucrări, aceasta fiind vârsta pe care am împlinit-o în 2009, 62 de ani. Aceste lucrări reprezintă frumuseţea Maramureşului, aşa am dorit să fie, să aduc un crâmpei din peisagistica Maramureşului istoric dar şi din cea a Maramureşului nou pe simezele Galeriei Constantin Brâncuşi din Palatul Parlamentului. Expoziţia este dedicată tuturor iubitorilor de artă şi vrea să fie un exemplu pentru membrii Fundaţiei Onişa Art, în care lucrez zi de zi, săptămână de săptămână, la cursurile de pictură pe care le-am iniţiat aici.

P. R.: Maramureşul are o lumină aparte, are o culoare aparte, pe care nu le găseşti chiar în toată România…

S. O.: Aveţi perfectă dreptate fiindcă albastrul de Maramureş, nuanţele de verde, cele de răsărit şi de asfinţit de soare, umbra dealurilor, a brazilor, a munţilor Rodnei, totul se vede extraordinar şi aşa consider şi eu în peisagistica mea, mai ales că am prezentat peisaje din cele patru anotimpuri, dar ideea de bază o reprezintă simbolul şi tradiţia maramureşeană. Simbolul este casa ţărănească şi mă refer la casa veche, casa din chirpici, casa din lut, din bârne, din piatră, casa învelită cu draniţă, cu paie, mai nou cu material lemnos, casa în toate ipostazele ei, aşa ca o bătrânică ce se „lansează” peste decenii în tehnologia arhitecturii tradiţionale maramureşene.

P. R.: Am remarcat, în pictura dvs., doamnă Silvia Onişa, multe nuanţe de violet, movuri pe care mulţi artişti le ocolesc. Ce reprezintă această culoare pentru pictură?

S. O.: Violetul adevărat reprezintă, în structura clasică dar şi modernă, umbra adevărată. Am avut foarte buni profesori de culoare, Dan Hatmanu, Podoleanu şi Hârtopeanu de la Iaşi, aici am absolvit artele plastice şi a doua facultate, Muzeologie, critică de artă la Bucureşti, unde i-am avut profesori pe Vasile Drăguţ, Andrei Pleşu, Adina Nanu, Giurăscu jr. De la primii mei profesori am învăţat că perspectiva aeriană, raza de lumină în perspectiva în adâncime nu se redau din culorile neutre alb, negru sau prin roşu, galben şi albastru, care sunt culori principale. Adevărata umbră, adevărata perspectivă aeriană se redă prin culoarea violet. Violetul de prună, violetul de vişină, anumite tonuri şi semitonuri. În aceşti munţi ai Maramureşului, în umbra şi penumbra lor, văd în perspectiva aeriană şi în perspectiva caselor, deci în adâncime, violeturi pe care le consider unice în aceste zone.

P. R.: Doamnă Onişa, aş dori să trecem la o altă culoare prezentă în pânzele dvs., la alb, la nuanţele de alb ce creează o stare aparte vizitatorului.

S. O.: Aţi observat că la casele ţărăneşti, casele vechi bătrâneşti de pe valea Izei sau de pe valea Marei, care sunt înşirate, aşa, ca nişte soldăţei, de o parte şi de alta a gardurilor, colorate în albastru, sunt şi alburi dar toate pornesc de la alburi colorate. Albul este culoarea de bază în amestecul paletei de culoare. La casele bătrâneşti am realizat acele umbre ca o prelungire a bătrâneţii, a vechimii dar şi a importanţei casei din Maramureş.

P. R.: Aţi combinat deopotrivă culorile reci cu cele calde dar şi culori care sunt în contrast aparent. Aţi creat o bogăţie cromatică fără teama de a combina…

S. O.: De data aceasta am fost mai expansivă, mai explozivă în culori, am dorit să aduc o armonie de culori fie pe albastru, fie pe oranj, pe galben sau verde, dar şi o armonie în contrast de culoare.

P. R.: În această expoziţie aţi adus „florile Maramureşului”, care, în lucrările dvs., au alte nuanţe, deosebite de cele clasice şi mă refer, în special, la macii de câmp.

S. O.: În afară de peisagistica din Maramureş, casele vechi, aduc şi florile pe care le găsim pe toate văile, la margine de câmp şi de dealuri, aduc macii, florile sălbatice care au altă mireasmă dar şi altă putere de roşu, roşu spre oranj, roşu spre galben, roşu spre vişiniu şi violet. Am căutat să arunc pe pânză „harnaşamentul” meu coloristic, fie că sunt culori calde, fie că sunt reci. Dar când mă gândesc la un peisaj de toamnă de la Mogoşa, mă gândesc la mesteceni, la lac, dar şi la oranj şi albastru. Totul este complementar, dar armonizat perfect cu irizări din percepţia lacului.

P. R.: Visaţi colorat?

S. O.: Visez colorat aproape tot timpul şi visez ce trebuie să lucrez în săptămâna respectivă sau îmi construiesc mental, uneori în somn, peisajele, astfel încât pot să le ţin minte ani de zile. Doar atunci când am puterea coloristică încep să pictez. Trebuie să „rumeg” un peisaj o lună, două, trei şi apoi, fiind o încărcătură foarte mare, pot s-o arunc pe pânză şi în două-trei zile tabloul este gata.

P. R.: Dacă ne-am juca cu cuvintele, am putea spune că pictaţi cu ochii închişi…

S. O.: Aş putea spune că pictez cu ochii închişi mai ales în atelierul meu din Baia Mare. Fiindcă am amintit de acest frumos oraş medieval, vreau să spun că este un oraş cunoscut în arta plastică încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Este consemnat în istoria artelor plastice româneşti şi europene pentru Şcoala Liberă de Pictură de la Baia Mare. Aici s-a petrecut un fenomen deosebit. În mai 1896 a sosit la Baia Mare un grup de tineri artişti însoţit de Simion Holloşi, marele pedagog şi creator de artă din Sighetu Marmaţiei, armean de origine, directorul Academiei Libere de Pictură. Erau peste 30 de tineri artişti însoţiţi de profesori de la Academia de Artă din Bavaria, München. Simion Holloşi, acest mare artist, a avut la vârsta de 28 de ani prima Academie Liberă de Artă. Când spun „liberă de artă”, asta înseamnă că o frecventau nu numai studenţi de la Academiile de Artă care doreau să-şi îmbunătăţească tehnicile, dar şi tineri de la alte discipline care căutau să-şi petreacă timpul liber învăţând pictura cât mai armonios. Din acest motiv s-a spus că s-a petrecut o premieră în genul Barbizon, Paris, în care ei au căutat să elimine acele canoane bavareze, reguli scrise, de atelier, adică să respecte o anumită umbră, o anumită lumină, o anumită coloristică la nuduri, la drapajuri, la mobilierul de interior, ştiind că atunci se lucra foarte mult pictura de şevalet pe interior. Aceşti tineri au venit la Baia Mare cu gândul de a găsi un nou filon în expresia plastică românească şi internaţională. Au constatat că este o diversitate cromatică şi culturală extraordinară, pentru că este altceva să pictezi afară, la anumite ore ale zilei, pentru că lumina diferă de la oră la oră. Ei au observat pe viu influenţa luminii asupra culorii şi toţi cei care au terminat după aceea artele plastice au studiat ceea ce s-a întâmplat la Baia Mare la sfârşit de secol XIX. În lucrarea mea de licenţă în muzeologie am amintit de acest fenomen care a avut repercusiuni în toată Europa, iar după anul 1918, când s-au înfiinţat Academiile de Artă din ţară, veneau la Baia Mare tineri din toate centrele universitare. Eu am fost impresionată de mică, făcând parte dintr-o familie de artişti, de libertatea de a compune a acestor tineri şi acum, când Centrul Artistic Baia Mare sau Şcoala Liberă de Pictură a împlinit 100 de ani, am simţit că vreau să fac ceva nou în artele plastice. Acumulând şi partea teoretică şi practică a artelor, m-am gândit că pot să înfiinţez o fundaţie. Aşa a apărut Fundaţia Culturală Onişa Art, ca o continuare a Centrului Artistic Baia Mare. Sunt aproape 13 ani de când am înfiinţat, pot zice, această Academie Liberă de Artă, iar membrii ei sunt de la copii de 4-5 ani până la oameni de peste 70 de ani. Sunt oameni care doresc să cunoască tainele creaţiei şi acesta este şi scopul fundaţiei. Aici sunt oameni cu alte meserii, unii care nu au putut să se realizeze în acest domeniu din varii pricini, şi acum pot să-şi reverse sufletul şi sentimentele pe pânză. Prin această fundaţie am căutat să reluăm legăturile tradiţionale cu Şcoala de Pictură de la Baia Mare şi cu Centrul Artistic din München, Bavaria. Am organizat până acum trei expoziţii internaţionale, iar din grup au făcut parte copii, tineri dar şi oameni maturi La primăria oraşului Freising din Bavaria, Germania, oraş cu care ne-am şi înfrăţit, am realizat cele mai frumoase expoziţii în care am prezentat Maramureşul aşa cum este el, fie că este centrul vechi, un oraş frumos cu bolte deosebite, un oraş istoric, dar şi frumuseţea peisagistică de aici. Presa scrisă dar şi televiziunile germane au consemnat acest lucru, iar scopul Fundaţiei Culturale Onişa Art şi al meu personal este acela de a realiza primul muzeu de artă contemporană al copiilor, tinerilor şi adulţilor din Maramureş, un muzeu care să fie un nou punct turistic în Maramureş şi în România.

Interviu realizat de Pușa Roth

Musorgski–Ravel, „Tablouri dintr-o expoziție” (I, Promenadă) – Orchestra Filarmonicii din Rotterdam, dirijor: Valery Gergiev

Tehnica interviului, aflata de la colegi care o exerseaza des


Trebuie sa citesti si sa te documentezi continuu, trebuie sa iti verifici sursele, sa stii sa te descurci cand interviul nu a fost anuntat, sa nu pui intrebari duble, sa moderezi o emisiune cu multi invitati. Acestea sunt cateva dintre cerintele de baza pentru ca un interviu sa isi atinga scopul.

Nu am spus-o eu, au spus-o invitatii mei de astazi, toti experimentati in aceasta privinta. Marilena Nedelcu – senior editor Realitatea TV a facut 10 ani de teren si spune ca la locul transmisiei, reporterul e cel care ia decizia cum sa fie interviul, el isi asuma ce se va intampla in direct, ca atare trebuie sa aiba experienta si un vocabular activ insotit de un background solid.

Pe de alta parte, cand esti in direct si cand ziua iti aduce „breaking news”, trebuie sa „brodezi” pe loc interviul. Te ajuta, desigur, si echipa, dar, daca esti iute de minte si de verb, te sprijini si pe invitatii tai care, altminteri, poate venisera pentru alt subiect. Asa ne povesteste din experienta ei Sabina Iosub – Antena 3, cea care, inainte de a deveni realizator, a inceput cariera de la baza: secretar de emisie, reporter, redactor radio, si, dupa mai multe incercari ambitioase, realizator TV.


Interviul trebuie sa nu lezeze drepturile si intimitatea celor intervievati si sa nu incalce deontologia si etica, ne-a spus Radu Balbaie – un jurnalist dar si cadru didactic cu experienta, care e invitatul permanent al emisiunii.
„Da, dar” – au replicat invitatele, „important e ca noi sa avem materialul si apoi il editam, decizand ce merge la difuzare. Spontaneitatea si difuzarea in timp util a informatiei trebuie sa existe”. Asupra acestui aspect am cazut cu totii de acord.
Este excelent cand intr-o echipa se vorbeste aceeasi limba si nu se „sar etape” ale pregatirii profesionale. Am simtit-o astazi, cand am facut o echipa cu invitatii mei, cel putin din punct de vedere al unei concluzii: un interviu trebuie sa aiba continut, nu trebuie sa contina intrebari generaliste sau filosofia proprie, vox pop-urile sunt putin relevante. Important e sa stii sa „scoti” informatia repede si corect. A fost o sambata frumoasa, pentru mine si sper ca si pentru voi. Imediat vom posta si emisiunea pe site, la categoria „video”.
Le doresc succes colegelor mele si le multumesc ca si-au rupt o „bucata” din weekend pentru demersul nostru, adresat jurnalistilor.