Poezia săptămânii: „Merg” de Adrian Păpăruz

Johann_Heinrich_Schönfeld_-_Allegory_of_Time_(Chronos_and_Eros)_

Mergpoezia saptamanii rubrica liber sa spun

lângă mine merge trecutul
cadenţăm amici
liniştit
uneori prin întuneric
mă strânge de mână
deschide uşi
când e trist stă ascuns
sub sacoul meu vechi
cocoaşă dureroasă la ploaie
la frig
nu vorbeşte
nu îl întreb
noaptea doar îi aud oftatul
din perna vecină
poate de bătrâneţe
sau plictiseală mă mint
ştiu că ar vrea să plece
să-mi găsesc singur paşii 

dar protector se teme
că nu am întinerit destul

Adrian Păpăruz

adrian păpăruz

Adrian Păpăruz

poezia saptamanii rubrica noua site liber sa spun

logo liber sa spunVezi:  arhiva rubricii Poezia săptămânii

„Monadă”, expoziție de pictură Matei Agachi

Matei Agachi, Wagner

În perioada 18–24 octombrie 2012, Asociaţia Inceptus România vă invită la Cafeneaua Papillon din Cluj-Napoca (str. Emil Isac, nr. 9), la un eveniment din cadrul Festivalului de Muzică şi Artă Transilvania – TIMAF, pentru a vizita expoziţia de pictură a artistului Matei Agachi, numită Monadă.

Vernisajul acestei colecţii de lucrări va avea loc joi, 18 octombrie 2012, de la ora 19.00, la Cafeneaua Papillon.

Expoziția pleacă de la ideea că lumina și întunericul ar fi două forțe opuse care nu au nimic în comun și care când se întâlnesc sunt în contradicție. Totuși monada înseamnă o unitate indivizibilă și dinamică, care poate să reprezinte ceva esențial, o structură arhetipală.

Schimbarea accepțiunii că lumina și întunericul ar fi antinomice, în opoziție, ca binele și răul, este necesară, concepției contemporane. Lumina și întunericul nu sunt două forțe opuse, ambele au aceeași origine și formează două jumătăți ale aceluiași întreg, precum masculinul și femininul, plus și minus, deal și vale etc. Răul nu face parte din acestă bivalență pentru că nu este creeat, este o deformare, de aceea accepțiunea că întunericul, care a fost asemănat cu răul, ar fi în opoziție cu lumina.

Matei Agachi, Alban Berg

Concepția pe care vreau să o evidențiez, este de unire a contrariilor firești, de depășire a gândirii dihotomice care separă lucrurile. Noua formă de manifestare este monada ca arhetip, unde lumina și întunericul, pozitivul și negativul, materia și spiritul se unesc pentru a forma un întreg supraomenesc.

Cum scria Eminescu

Într-un text eminescian mai puţin cunoscut se află o informaţie autobiografică importantă. Poetul mărturiseşte aici că scria pe întuneric.

Comentând acest fragment de manuscris publicat pentru prima dată de G. Călinescu în Opera lui Mihai Eminescu (III, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1935), Dimitrie Vatamaniuc afirmă: „Multe versuri şi însemnări din manuscrise sunt aruncate pe hârtie în aceste condiţii şi nu pot fi invocate, cum s-a făcut, ca mărturii de dezechilibru intelectual.” (M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, Bucureşti, Editura Academiei, 1977).

Textul pe care îl reproducem mai jos se află în manuscrisul 2278, 14, caiet de format mijlociu (16,4 x 20 cm), datând din epoca ieşeană (1876–1877) şi se referă probabil la perioada studiilor de la Viena. „Unii istorici literari, scrie D. Vatamaniuc, înclină să creadă că Eminescu a redactat acest text ca introducere la «Iconostas şi Fragmentarium», cu care se deschide manuscrisul 2255. Lucrul pare puţin probabil, întrucât titlul de mai sus este al unor proze scrise pe foi separate şi nu într-un caiet aparte”. Se observă şi aici faptul că Eminescu avea o preferinţă aparte pentru cărţi şi manuscrise vechi, era realmente fascinat, zăbovind îndelung la anticari.

Iată textul din manuscrisul 2278, reprodus în ediţia de Opere (vol. citat):

[„Cînd eram încă la Universitate…”]

„Cînd eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam adesa ziua pe uliţi, stînd numai pe ici, pe colo la cîte-un anticvar şi răscolindu-i vechiturile; luam din cărţile lui tot ce-mi părea mai bizar şi mai fantastic şi, venind apoi acasă, citeam şi transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele cîte-mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de oraşul universitar, împrejurul locuinţei mele foarte liniştite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moşnegi bătrîni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam şi traduceam spre propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus. Apoi, deodată, parecă mi se [G. Călinescu citeşte „lumina visele”]. Intram în labirintele acelor curioase poveşti ce le citisem, un tablou urma pe altul, o întîmplare pe alta. Atuncea stingeam luminarea, ca să [nu] mă supere în sumbrele mele viziuni, şi scriam iute prin întuneric în fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte. Astăzi, răscolind prin hîrtii, găsesc acel fragmentarium. Citesc, citesc şi, ciudat… mă trezeam parecă-n aceiaşi casă în care locuism, era noapte… afară vîjia vîntul prin copacii seculari ai parcului, gîndire cu gîndire se-nşiră şi văd că aceste fragmente ciudate şi rupte din toate părţile sînt o istorie frumoasă, deşi cam ciudată. Iată c-o scriu.”

Costin Tuchilă