Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu: „O scrisoare pierdută”

Nu a fost bineînţeles o întâmplare că în ziua în care se considera că se împlinea un veac de la naşterea lui Caragiale, miercuri 30 ianuarie 1952, ascultătorii posturilor România şi Bucureşti 2 s-au răsfăţat cu O scrisoare pierdută şi încă la o oră de difuzare de maximă audienţă: 20.00. Se încheia astfel, la teatrul radiofonic, difuzarea primei serii a comediilor lui Caragiale în regia lui Sică Alexandrescu, căreia i-am dedicat primele patru filme documentare cu ocazia Anului în care comemorăm Centenarul Caragiale, 2012. În 28 decembrie 1951, la ora 22,20, pe posturile Bucureşti 1 şi Craiova se transmitea D’ale carnavalului. În a doua parte a lunii ianuarie postul național continua seria montărilor lui Sică Alexandrescu: O noapte furtunoasă în 20 ianuarie 1952, la ora 17.00, pe postul Radio Bucureşti 1. După cinci zile, în 25 ianuarie 1952, ora 22,20, la Radio Bucureşti 1: Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi Trei schiţe scenarizate (Arendaşul român, Lanţul slăbiciunilor, Tren de plăcere). Amănunte despre acestea v-am oferit în primele trei emisiuni de pe Portalul „Centenar Caragiale”.

Cea de-a patra emisiune este dedicată celor două versiuni ale comediei O scrisoare pierdută, în regia lui Sică Alexandrescu, din 1952 și 1961. Pe lângă documente, comentarii și fragmente din cele două spectacole radiofonice, îl puteți asculta pe regizorul Sică Alexandrescu vorbind despre turneele în străinătate ale Teatrului Național din București cu O scrisoare pierdută și montările sale cu piesa lui Caragiale la teatre europene, într-o înregistrare din 1967.

Vezi cele patru emisiuni pe Portalul „Centenar Caragiale”.

Costin Tuchilă, Pușa Roth

 Ion Talianu, portret de Bogdan Calciu, realizat pentru emisiunea Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu (4), septembrie 2012

Remember: Comediile lui Caragiale în viziunea regizorală a lui Sică Alexandrescu

Se împlinesc astăzi 60 de ani de la difuzarea în premieră a Scrisorii pierdute de I. L. Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, înregistrare din prima serie a montărilor caragialiene care poartă semnătura marelui regizor la Teatrul Național Radiofonic.

Pentru a vă oferi date edificatoare despre această primă transmisie cu înregistrarea pe bandă magnetică a comediei O scrisoare pierdută, se cuvine reamintit contextul în care a fost realizată seria radiofonică în discuție, cu ocazia centenarului nașterii lui I. L. Caragiale, 1952 (atunci se considera ca dată a nașterii ziua de 30 ianuarie 1852; astăzi, după descoperirea certificatului de botez la Arhivele Statului, în anii 1970, mulți cercetători admit ambele date, 30 ianuarie sau 1 februarie 1852, ca posibile; v. și Dicţionarul General al Literaturii Române, sub egida Academiei Române, vol. II,  C/D, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004).

Dacă ar trebui să facem consideraţii de psihologia creaţiei, este evident că montările clasice ale regizorului cu comediile lui Caragiale şi cu adaptări scenice după proza scriitorului – de fapt succesiunea lor pe scena Naţionalului bucureştean şi succesul constant timp de aproape două decenii, ca și înregistrarea lor la Teatrul Radiofonic – au fost rodul unei serioase pregătiri prealabile. Nu atât datele premierelor sunt cele care conduc la o asemenea concluzie, cât unitatea evidentă a concepţiei regizorale, organicitatea ei, siguranţa extraordinară a construcţiei de ansamblu, în care nici cel mai mic amănunt nu trădează vreo ezitare sau vreun experiment, verificabil ulterior, pe parcursul mersului spectacolului şi în funcţie de reacţia publicului.

Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948 –1949. La 17 septembrie 1948, afişul Teatrului Naţional din Bucureşti anunţa premiera cu O scrisoare pierdută, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niky Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alexandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Farfuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în Trahanache. El era anunţat pe afiş la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui Tipătescu era jucat de Constantin Bărbulescu iar rolul lui Zoe era deţinut de Cella Dima şi Elvira Godeanu.

După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu, care îi distribuia pe Costache Antoniu, Aristizza Romanescu, Eugenia Popovici, Tanţi Soviani, Ion Vova, Mircea Constantinescu, Marga Boureanu, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, O duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când Sică Alexandrescu avea să reia O scrisoare pierdută (cu Carmen Stănescu în Zoe) şi O noapte furtunoasă, îl distribuia pe Birlic în rolul Coanei Efimiţa din Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Partener îi era Alexandru Giugaru.

În prima parte a anului 1951 (25 aprilie), iese la rampă D’ale carnavalului: Marcel Anghelescu (Iordache), Alexandru Giugaru (Iancu Pampon), Niky Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască). După nici 10 luni, în 4 februarie 1952, O noapte furtunoasă, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan ( Rică Venturiano), Niky Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon). După mai puţin de o lună, Momente, dramatizare de Sică Alexandrescu, muzică de scenă de Emil Bobescu, aducându-i la rampă pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.

Contextul în care au fost realizate variantele radiofonice ale acestor spectacole neegalate poate fi refăcut din documentele existente în arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune. După trei ani de întrerupere, în toamna lui 1951 reapare revista săptămânală „Programul de radio”, editată de Comitetul de Radio de pe lângă Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române. În nr. 7 din 23 decembrie, pe pagina I apare o informaţie despre operele lui Caragiale la microfon. Conform Hotărârii Consiliului de Miniştri, pentru sărbătorirea a 100 de ani de la naşterea lui Caragiale, „se instituie Comitetul Naţional Jubiliar care are sarcina de a conduce şi lua toate măsurile în legătură cu sărbătorirea acestei aniversări. În cinstea centenarului lui Caragiale, emisiunea Teatru la microfon va prezenta ascultătorilor câteva dintre cele mai reprezentative opere ale marelui scriitor şi dramaturg. Astfel, vineri 28 decembrie, la orele 22,20, va fi difuzată cunoscuta comedie «D’ale carnavalului» iar în cursul lunii ianuarie 1952 vor fi transmise comediile «O noapte furtunoasă», «O scrisoare pierdută», «Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea» şi mai multe schiţe ale lui I. L. Caragiale. Lucrările marelui clasic vor fi interpretate la microfon de cei mai de seamă maeştri ai scenei noastre.”

Într-o altă pagină, la rubrica „Teatru la microfon”, publicaţia anunţa că miercuri 26 decembrie se va transmite comedia Văduva isteaţă de Carlo Goldoni în regia lui Sică Alexandrescu iar duminică 30 decembrie, scenariul Tudor Vladimirescu, avându-l în rolul titular pe artistul poporului Nicolae Bălţăţeanu. Dacă au fost înregistrate şi nu transmise în direct, benzile nu s-au păstrat.

D’ale carnavalului s-a transmis pe posturile Bucureşti 1 şi Craiova, în ziua (28 decembrie 1951) şi la ora anunţate. În distribuţie: Grigore Vasiliu-Birlic, Niky Atanasiu, Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Alexandru Ghibericon, Ionescu Horaţiu, Cella Dima, Carmen Stănescu, Zizi Petrescu ş.a. Regia artistică: Sică Alexandrescu. În raportul de emisie, Raport critic al programelor, cum se numea atunci, citim că piesa s-a difuzat după Radiojurnalul de la ora 22,00, care a durat 19 minute, fiind descris astfel: „Conţinut bogat, înlănţuirea problemelor, justă. De remarcat că se dă o mare importanţă ştirilor culturale, ca de obicei. Ştiri sportive, foarte diferite. Redactare corectă. Crainicii Florescu, Cosac citesc bine frazat, fluent, corect. Sfârşitul, 22,19.”

Despre D’ale carnavalului, meticulosul responsabil literar notează: „Prezentarea, just întocmită. Interpretarea excelentă reuşeşte să scoată în evidenţă binecunoscutele calităţi ale marelui nostru comic. Indicaţiile scenice sunt citite de crainic cu un ton potrivit. Regia, bună; tehnica, normală. Sfârşitul: 23,39.” După piesă, o completare muzicală: Trei preludii de Chopin, 10 minute.

Distribuţia acestei primei versiuni radiofonice cu D’ale carnavalului (a doua datorată lui Sică Alexandrescu datează din 1961), aduce o modificare importantă faţă de cea a premierei de la Naţional: în locul lui Giugaru, în rolul lui Iancu Pampon joacă Alexandru Ghibericon. Alte schimbări vizează rolurile episodice: Zizi Petrescu (O mască), Puiu Mirea (Un chelner). Comentatorul: Horia Şerbănescu, pe care îl ascultăm în aceeaşi ipostază şi în Conu Leonida. Înregistrarea a fost făcută pe 15 decembrie 1951, în studioul de la Sf. Sava, avându-l ca regizor tehnic pe inginerul George Buican iar regizor de studio, Ion Vova. Datele exacte ale înregistrării celorlalte trei piese nu se cunosc, dar e de presupus că două dintre ele (O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută) nu au fost înregistrate la sfârşitul lui decembrie 1951, ci în ianuarie 1952. Pe banda care păstrează înregistrarea comediei Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi a celor Trei schiţe dramatizate, crainicul anunţă că Emisiunea I. L. Caragiale a fost înregistrată în 1951, ea difuzându-se, după cum ştim din arhivă, în 25 ianuarie 1952. Datarea este fără îndoială indubitabilă.

Evocându-l pe Birlic într-un Profil teatral difuzat după moartea marelui actor, în 1970, Sică Alexandrescu afirma: „În D’ale carnavalului, Crăcănel al lui Birlic, unde el a împletit lacrima cu zâmbetul, va rămâne un exemplu de convingerea cu care trebuie jucată farsa.”

Numărul 11 al „Programului de radio”, datat 21 ianuarie 1952, publica pe prima pagină o notă cu titlul În întâmpinarea centenarului I. L. Caragiale, informând despre transmiterea pe 25 ianuarie a comediei Conu Leonida faţă cu reacţiunea, urmată de patru schiţe scenarizate. Apoi, „din schiţele marelui scriitor, marţi 22 ianuarie, orele 11,40, «Premiul întâi», satiră a şcoalei burgheze iar sâmbătă 26 ianuarie, orele 21,25, pe Radio Bucureşti 1 şi Craiova, «Triumful talentului». În emisiunea de joi 24 ianuarie, orele 15,15, pe Radio România şi Bucureşti 2 vom transmite basmul «Făt-Frumos cu moţu-n frunte» [traducere a lui Caragiale după Charles Perrault, n.n.].” E greu de ştiut dacă aceste schiţe au fost înregistrate pe bandă sau citite în direct.

Duminică 20 ianuarie 1952, ora 17,00, postul Radio Bucureşti 1: O noapte furtunoasă după un program muzical „la cererea fruntaşilor în producţie aflaţi la Casa de odihnă «7 Noiembrie» din Predeal”. Consemnarea din raportul de emisie este amănunţită, în culoarea defunctei epoci, dar cu superlativele meritate de montarea Sică Alexandrescu: „Se difuzează «O noapte furtunoasă» de Ion Luca Caragiale. Cele câteva cuvinte de la început despre Caragiale ca om şi autor, despre societatea în mijlocul căreia a trăit şi împotriva căreia a luptat, sunt just orientate politic, simplu, accesibil redactate. Sceneta lui Nicolae Kiriţescu, care urmează după aceea, evocă deosebit de viu, caracteristic, momentul solemn de la Academie, când, în 1891, burghezo-moşierimea refuză premierea operei lui Caragiale cu Premiul Heliade Rădulescu. Dialogul e bine condus, personajele se conturează precis prin cele ce spun. Interpretarea foarte bună, cu multă naturaleţe. Se remarcă Ciprian (Sion) şi Gion (Sturdza) prin autenticitatea cu care îşi rostesc punctele de vedere împotriva premierii, făcându-te parcă să vezi tipurile marilor moşieri şi politicieni care conduceau în trecut ţara. Comedia lui Caragiale «O noapte furtunoasă» este difuzată într-o distribuţie şi interpretare excelente. Stilul caragialesc este redat cu puritate, simplu, fără exagerările interpretării din trecut şi fără nuanţele ieftine de mahala ale acesteia. Emisiunea teatrală din această seară este plăcută, atractivă şi cred că a corespuns scopului propus, acela de a contribui la sărbătorirea marelui nostru dramaturg realist. Se termină la 18,35, cu 10 minute înainte.” Urmează aproape 25 de minute de melodii populare româneşti. Cronometrul responsabil este neiertător notând că programul muzical a început la ora 18, 35 de minute şi 30 de secunde.

Pentru minunata versiune de pe scena undelor, Sică Alexandrescu preia aproape integral prima distribuţie de la Teatrul Naţional, cu Alexandru Giugaru în Jupân Dumitrache, Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Radu Beligan (Rică Venturiano), Niky Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian (Spiridon), Silvia Dumitrescu-Timică (Veta), Victoria Mierlescu (Ziţa). Regia tehnică poartă semnătura inginerului Lucian Ionescu.

Doar cinci zile aveau să treacă până la premiera cu Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi cele Trei schiţe scenarizate (nu patru cum se anunţa în revistă): Arendaşul român (cu Alex. Giugaru, Gh. Ciprian, Niky Atanasiu, Radu Beligan), Lanţul slăbiciunilor (cu Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Cella Dima), Tren de plăcere (în distribuţie: Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Cella Dima, Niky Atanasiu, Sonia Cluceru), tot în regia lui Sică Alexandrescu: vineri 25 ianuarie 1952, ora 22,20 la Radio Bucureşti 1, evident după Radiojurnal, considerat în raport „variat, înlănţuirea programelor, justă. Crainicii Speranţă, Stieber au făcut o bună lectură. Crainicul Speranţă are o bâlbâială la pagina 18, crainica Stieber are o ezitare la pagina 30 iar la pagina 32 citeşte «cultără» în loc de «cultură».” Grele vremuri! Nici emisiunea de teatru nu e ferită de observaţii critice: „Prezentarea în general substanţială şi justă. Totuşi, în schiţa «Tren de plăcere» nu reliefează destul de exact ideea principală, spunând că denunţă imoralitatea familiei burgheze. S-a transmis piesa într-un act «Conu Leonida faţă cu reacţiunea». În continuare s-au transmis schiţele «Arendaşul român», «Lanţul slăbiciunilor» şi «Tren de plăcere». Atât piesa cât şi schiţa s-au bucurat de o interpretare excelentă. Ar fi trebuit însă ca între piesă şi reprezentarea schiţelor să fie puţină pauză, nu să se intre pe nerăsuflate dintr-una într-alta. Înregistrări clare. S-a terminat cu 5 minute înainte. În completare, s-au transmis o melodie populară românească, numerele câştigătoare la Loto central şi semnal. Programul zilei se încheie cu cântece pe versurile poeţilor noştri.”

Eroii farsei lui Caragiale au identitatea actorilor care urmau să intre în scenă la Teatrul Naţional pe 4 februarie 1952: G. Timică (Conu Leonida), Sonia Cluceru (Efimiţa), Eugenia Bame (Safta).

Nu a fost bineînţeles o întâmplare că în ziua în care se împlinea un veac de la naşterea lui Caragiale, miercuri 30 ianuarie 1952, ascultătorii posturilor România şi Bucureşti 2 s-au răsfăţat cu O scrisoare pierdută şi încă la o oră de difuzare de maximă audienţă: 20,00. Pentru curiozitatea dvs. desprind din raportul de emisie: în emisiunea în limba maghiară, care a precedat capodopera interpretativă, a fost transmisă partea a IV-a a Scrisorii pierdute în versiunea artiştilor Teatrului Secuiesc din Târgu Mureş. Se consemnează o depăşire de 2 minute şi 30 de secunde. La 20,03, Teatru la microfon, două ore, „intră cu trei minute mai târziu din cauza emisiunii maghiare: transmisia piesei «Scrisoarea pierdută» de I. L. Caragiale. Alegerea piesei era mai potrivită în cadrul sărbătoririi marelui scriitor. Interpretarea a fost valoroasă, personagiile s-au conturat cu claritate, sugestiv. Atmosfera caragialească a fost cu succes realizată, în perfect acord al interpreţilor. Unele aspecte şarjate a avut Finteşteanu (Farfuridi), în actul al III-lea, discursul său. Explicaţiile crainicului, discrete, completează bine desfăşurarea piesei. Cred că ar fi fost mai bine să se dea ascultătorului şi distribuţia, aşa cum se face obişnuit, fiecare personagiu cu interpretul său. Este de presupus că mai sunt ascultători cari n-au avut ocazia să cunoască până acum piesa, încât menţionarea parţială doar a interpreţilor nu i-a putut lămuri, servind doar unei părţi din massa ascultătorilor, ceea ce nu este just şi nici în acord cu înaltul rol educativ al instituţiei noastre. Imprimarea a fost foarte clară, perfect accesibilă, de bună calitate, cu excepţia a câtorva ţiuituri. Durata: 2 ore. 22,03: ora exactă. Închiderea emisiunii, normal. Crainica Stieber se bâlbâie la cuvântul 397.” (Probabil anunţarea frecvenţei).

În dactilogramă există şi trei tăieturi cu cerneală neagră. Cineva n-a fost de acord cu adjectivul „discrete”, cu propoziţia despre rolul educativ şi cu menţionarea depăşirii cu 3 minute. Trebuie să recunoaştem însă că observaţia referitoare la absenţa distribuţiei era îndreptăţită.

Faţă de premiera de la Naţional din 17 septembrie 1948, există importante modificări. Criticul Valentin Silvestru remarca în volumul Caligrafii pe cortină (1974): „Spectacolul n-a fost însă niciodată fixat într-un chenar definitiv. Din motive bine chibzuite iar alteori din inexorabilităţi ale destinului, el a fost revăzut mereu schimbându-se la un moment dat chiar elemente importante ale cadrului plastic, în sensul unei stilizări a amănuntelor de epocă. S-a modificat de mai multe ori distribuţia.” La Radio rolul lui Tipătescu este interpretat de Niky Atanasiu, care fusese Caţavencu. Radu Beligan este clasicul pentru noi cei de astăzi, Agamiţă Dandanache iar Birlic, Brânzovenescu. În Caţavencu apare Ion Talianu. Ei vor intra în scenă în aceste roluri pe 10 februarie 1952, în spectacolul festiv al Teatrului Naţional. Neschimbaţi, Alexandru Giugaru (Trahanache), Marcel Anghelescu (Pristanda), Elvira Godeanu (Zoe), Ion Finteşteanu (Farfuridi), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat). Regia tehnică era asigurată de inginerul Lucian Ionescu, regizor de studio era atunci maestrul Ion Vova.

Costin Tuchilă

Cele patru comedii de I. L. Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, în versiunile din decembrie 1951–ianuarie 1952, au apărut pe CD, la Editura Casa Radio, în seria „Capodopere ale dramaturgiei româneşti”. Pentru detalii și pentru a le comanda online accesați site-ul Editurii Casa Radio.

 

Calendar: «Hagi-Tudose», cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic pe bandă magnetică, păstrat în Fonoteca de Aur

În 25 martie 1951 Teatrul radiofonic difuza comedia Hagi-Tudose de Barbu Ştefănescu Delavrancea, cu Nicolae Bălţăţeanu în rolul titular, în regia lui Ion Şahighian. Din fericire, această înregistrare pe bandă s-a păstrat, Hagi-Tudose fiind astăzi cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic înregistrat pe bandă, care se păstrează în Fonoteca de Aur a Radioului.

Spun „din fericire”, pentru că, se ştie, începând din 1948 Radio România deţinea aparatura necesară şi începuse, sporadic, să facă înregistrări pe bandă de magnetofon. Evident, spectacolele de teatru, difuzate până atunci în direct, aveau prioritate, din august 1949 cele mai multe piese fiind înregistrate. Din păcate, aceste înregistrări nu ne-au parvenit. În deceniile al patrulea şi al cincilea, unele spectacole se înregistrau pe discuri, în acelaşi timp cu transmiterea lor în direct, fapt uzual şi pentru alte emisiuni, mai ales culturale (conferinţe, interviuri etc.), pe care şefii programelor le considerau importante.

Înregistrarea difuzată în 25 martie 1951, care este bine conservată, reprezintă varianta radiofonică a spectacolului de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a cărui premieră avusese loc în 3 noiembrie 1950. Se contiuna astfel, în alt mod, practica mai veche de preluare în transmisie directă a unor spectacole de pe scenele teatrelor bucureştene. Înainte de a vorbi despre Hagi-Tudose, ar fi, cred, interesant să schiţez câteva dintre direcţiile repertoriale ale perioadei de după război, când Radioul transmitea de la Liceul Sf. Sava, perioadă încă destul de neclară.

În ultima parte a anului 1944, se organizează studiourile şi emisiunea de teatru radiofonic este amânată pentru primele luni ale lui 1945. După bombardarea clădirii din str. G-ral Berthelot, în 24 august 1944, practic totul trebuia luat de la capăt. Pe lângă faptul că studioul de la Sf. Sava era improvizat şi zgomotul din recreaţii era captat de microfoane, culisa sonoră, la îmbunătăţirea căreia se lucrase ani la rând, era acum precară. În 8 ianuarie 1945 se transmite Călătoria domnului Perrichon de Eugène Labiche, de ziua Unirii, Cuza Vodă de Mihail Davidoglu, câteva zile mai târziu, în 5 februarie, O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, „dificilă montare pentru «culisa sonoră» încă nepusă la punct” (Victor Crăciun, Momente din evoluţia Teatrului radiofonic în Teatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972). Notabile mai sunt, din acelaşi an 1945, o dramatizare după Baltagul de Mihail Sadoveanu şi Gringoire de Théodore de Banville.

Propaganda noului regim îşi pune amprenta asupra repertoriului din anii următori, când se difuzează scenarii care ilustrează „noua literatură”, multe de autori sovietici. Nu se cunosc însă suficiente amănunte referitoare la repertoriile anilor 1946, 1947, 1948. Se discută aprins despre „cultura destinată marii mase de auditori” ş.a.m.d.

În 1948 se transmit în direct spectacole ale Teatrului Naţional din Sala Sf. Sava iar scenariile montate în studio sunt semnate de Maria Banuş, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius, Grigore Băjenaru. Ştim că teatrul radiofonic era programat marţea la ora 21, dar nu au rămas decât informaţii parţiale referitoare la repertoriul acestui an. Mai multe date există despre programul din 1949, când „au fost difuzate 48 de spectacole teatrale şi câteva montaje radiofonice dedicate zilelor de 23 August şi 30 Decembrie” (Victor Crăciun, lucr. cit.). Teatrul era transmis săptămânal: spectacole în direct din sălile de teatru din Capitală şi chiar din provincie, alternativ cu montări în studio. Această practică avea să fie curentă şi în prima parte a anului următor, 1950.

Din 1949 reţin atenţia transmisiile unor spectacole ale Teatrului Naţional din Bucureşti, printre care Othello de Shakespeare şi Bălcescu de Camil Petrescu (9 mai), de la Teatrul Municipal din Bucureşti (Cumpăna de Lucia Demetrius în 11 aprilie şi Câinele grădinarului de Lope de Vega în 23 mai), de la Teatrul Comedia (O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale în 26 septembrie). Dintre piesele montate în studio: Inspectorul de poliţie de J. Priestley (regia: Mony Ghelerter, 11 ianuarie), Momente din viaţa lui Beethoven de G. V. Dumitrescu (25 martie), Puşkin de Ben Corlaciu şi G. V. Dumitrescu (6 iunie), Livada cu vişini de A. P. Cehov (11 iulie), Egmont de Goethe (19 septembrie). Notabilă trebuie să fi fost montarea piesei Fântâna turmelor de Lope de Vega, transmisă din studio în 31 iulie 1950.

Toate transmisiile în direct din sălile teatrelor erau înregistrate pe bandă de magnetofon, dar nici aceste benzi nu s-au păstrat. În a doua parte a anului 1950, conducătorii programelor încep să renunţe la transmisiile din sălile teatrelor, principalul motiv fiind condiţiile tehnice deficitare. Microfoanele captau inegal vocile actorilor (pe vremea aceea nu existau lavaliere), evident se auzeau şi zgomotele din sală. Apoi, se realiza practic un hibrid: o voce intervenea pentru a explica ascultătorului ceea ce se petrecea pe scenă, traducând imaginea scenică într-un comentariu de multe ori banal.

Montarea lui Hagi-Tudose în studio, în adaptarea radiofonică a lui Traian Stoica, nu renunţă, desigur, la povestitor şi la crainic, care intervin pentru a da sumare detalii considerate necesare ascultătorului. (Procedeul va fi de altfel folosit multă vreme, marcând o „vârstă” stilistică a teatrului la microfon). Dar jocul actorilor nu e deloc învechit, tonul declamatoriu de altădată fusese de mult abandonat. Faţă de distribuţia de la Naţional intervin câteva schimbări: Ion Finteşteanu în Matache Profirel, în locul lui Ion Talianu, Mia Stănculescu în rolul Leanei, înlocuind-o pe Raluca Zamfirescu, Al. Alexandrescu-Vrancea (Jenică Păunescu, rol jucat la teatru de Şerban Holban), Nae Săvulescu şi Tedi Dimitriu (cei doi epitropi). În rest, aceeaşi distribuţie: Silvia Fulga (Gherghina Profirel), Eugenia Popovici (Fifica Profirel), Nicolae Pereanu (Culai), Victor Antonescu (Gusi), Nae Săvulescu (Popa Roşca). În rolul Povestitorului: Ion Gheorghiu, în cel al Crainicului: Constantin Guriţă. Regia tehnică aparţinea inginerului George Buican. Înregistrarea, care are o durată de 48 de minute, fusese desigur realizată în studioul de la Sf. Sava, unde funcţiona postul public. Este posibil ca această versiune radiofonică să fi fost mai lungă, mai ales că în banda care ne-a parvenit se simt câteva fonotecări. Posibil ca unele pasaje să fi fost tăiate în deceniul al şaselea sau mai târziu, din varii motive.

Hagi-Tudose era ultima premieră a lui Nicolae Bălţăţeanu (1893–1956), actor fabulos care readusese pe scenă cu mare succes personajul lui Delavrancea. Asupra piesei plana încă trista amintire a căderii de la premiera absolută din 1912, când rolul titular fusese interpretat de Constantin I. Nottara. Comedia lui Delavrancea era considerată greşit inferioară nuvelei sale cu acelaşi titlu. Nici montările ulterioare celei din 1912 nu o reabilitaseră, personajul părea să nu aibă un destin scenic spectaculos până la spectacolul lui Ion Şahighian. Actor ideal, exemplar în roluri de compoziţie, făcând roluri extraordinare în partituri dramatice diverse (Regele Filip în Don Carlos de Schiller, Astrov din Unchiul Vania, Verşinin din Trei surori de Cehov, Tartuffe al lui Molière, baronul din Azilul de noapte de Gorki), „Nicolae Bălţăţeanu ni l-a redat însă pe Hagi-Tudose cu o forţă colosală, împlinindu-l, conferindu-i acea complexitate care îl aşează în categoria marilor personaje ale dramaturgiei de pretutindeni, dificile de interpretat, dar purtătoare ale unor valenţe ieşite din comun.” (Virgil Brădăţeanu, Profiluri. Mari actori români, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973).

Costin Tuchilă

„Hagi-Tudose” de Barbu Ştefănescu Delavrancea, cu Nicolae Bălţăţeanu în rolul titular. Regia artistică: Ion Şahighian. Data difuzării în premieră: 25 martie 1951