Recomandări pentru lectură

De pe Portalul Scriitorilor Româno-Americani din New York / Romanian-American Writers in New York, cititorii români de pe toate meridianele pot descoperi noi şi importante apariţii editoriale. Cităm trei dintre aceste recomandări.

Ion Pop: O „autoficţiune” de Gheorghe Săsărman (Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său, Editura Nemira, 2011)

„Ca prozator, arhitectul devenit jurnalist, teoretician şi analist al fenomenului arhitectural românesc în anii ’70–’80, înainte de a se exila în Germania în anul 1983, se făcuse cunoscut, nu doar în ţară, prin remarcabile scrieri SF, precum cele din culegerile Cuadratura cercului (1975), Himera (1979), 2000 (1982), cu premii naţionale şi internaţionale, traduceri în câteva limbi. A publicat apoi romane în care legătura cu mai vechile preocupări nu era în întregime întreruptă, nici ca univers imaginar, nici ca regim alegoric-parabolic, deschizându-se şi către cyberspaţiul mai recent promovat, într-o insolită şi adesea profitabilă interferenţă cu interesul pentru realitatea dictaturii comuniste de care se desolidarizase practic şi pe care o condamnase, ca să zic aşa, în efigie, încă din utopica Evadare a lui Algernon, publicată sub siglă SF în anul 1979. În două variante, una cu accente de «ştiinţificţiune», alta mai apăsat alegorică, trimiţând îndeajuns de transparent la «deceniul satanic» al regimului ceauşist, Cupa de cucută (1994), devenită, poate mai puţin inspirat, Cupa cu cucută, în 2001, propunea o viziune antiutopică cu vehemenţe satirice şi deplasări groteşti de linii, pentru ca în Sud contra Nord (2001) spaţiul virtual să revină spectaculos. În regim fantastic şi parabolic se înscriu, în linii mari, nuvelele din Vedenii (2007).

Noua sa carte, intitulată în tonalitate picarescă Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său (Editura Nemira, 2011) marchează o despărţire, poate doar temporară, de practicile prozastice precedente, fiindcă propune un soi de «autoficţiune» foarte ataşată de firul propriei biografii, menţinându-se însă în aria de interes pentru epoca dictatorială comunistă, de care o parte a destinului său a şi fost decisă. Total abandonată ca formulă, alegoria – sau, mai degrabă, o anumită sensibilitate de factură alegorizantă, se conservă totuşi, în măsura în care zisele «aventuri» îşi păstrează de la început până la sfârşit aerul emblematic. Căci, pornind de la date ale propriilor păţanii trăite, Gheorghe Săsărman le înrămează în geometria ferm trasată a exemplarităţii biograficului, oferind un eşantion de timp care a fost şi a putut fi al oricăruia dintre cetăţenii de o anumită condiţie şi vârstă ai Românei comuniste.” („Tribuna”, nr. 219, 16–31 octombrie 2011).

Graţiela Benga: Poveste din locurile memoriei (Sorin Preda, Moromeţii, ultimul capitol, Editura Academiei Române, 2010)

„Lumea moromeţiană a fost vie. A răsuflat în felul ei, sucit, a întors vorba, s-a lăudat, a invidiat, a zis una şi a gândit alta. Nu e o invenţie literară, aşa cum nu e nici o aglomerare de clişee banale, înşiruite sub impulsul periodicelor evaluări şcolare. Lumea moromeţiană are povestea ei. Autentică şi irepetabilă. De o vreme, o poveste ignorată, deformată, dispreţuită. Sau o poveste uitată.

Nu a uitat-o, în schimb, Sorin Preda, fiul lui Alexandru, fratele mai mic al lui Marin Preda. Autor al Poveştilor terminate înainte de a începe şi al romanului Parţial color, Sorin Preda a ales jurnalismul. Prozatorul optzecist se pusese în slujba reporterului şi lucrurile aşa păreau să rămână. Însă, la sfârşitul anului trecut, Sorin Preda a publicat o carte în care, fără să-şi asume cu orgoliu acest rol, redevine prozator. Moromeţii, ultimul capitol (Editura Academiei Române, 2010) ar fi putut aminti de volumele omagiale. Ar fi putut cădea în ispita volutelor encomiastice ori a retoricii ideologice. Dar cartea lui Sorin Preda e o evocare sobră şi densă, o întoarcere non-fiction înspre rădăcinile moromeţiene. Povestea uitată se trezeşte la viaţă şi propune, din nou, un voluptuos exerciţiu al tâlcurilor.

Dintr-o suită de relatări pline de miez, autorul Moromeţilor şi familia lui se reînsufleţesc şi se arată mai vii ca niciodată. Doar în plan secund apare Sorin Preda ca martor al lumii moromeţiene. În principal, optează pentru rolul de intervievator şi, delicat sau sever, în funcţie de cum o cere situaţia, ţine frâiele reconstituirilor. Rând pe rând, ies în prim-plan rude şi săteni din Siliştea-Gumeşti : Alexandru, zis Sae (mezinul familiei Preda/Călăraşu), Ilinca (sora mai mare a lui Marin Preda), fiul ei Gigi (Ştefan Baltac), Nicolae şi Alexandru (fiii prozatorului), Marinică (fiul lui Alexandru Preda), Minică Roşu (cel mai bun prieten din copilărie al lui Marin Preda) şi croitorul satului, Gulie. Acestora li se adaugă câţiva apropiaţi, Aurora Cornu şi Elena Preda (două dintre soţiile scriitorului), Sânziana Pop, Magdalena Popescu Bedrosian, Eugen Simion. Interviurile sunt legate între ele de un şir de secvenţe-punte, scrise cu litere cursive şi denumite, sugestiv, Poiana lui Iocan. Aici, în Poiană, sunt adunate scrisori inedite ale lui Marin Preda, scurte relatări ale rudelor, consătenilor, prietenilor scriitorului, întregind un puzzle menit să recompună – piesă cu piesă – tabloul afectiv, familial şi social al prozatorului, dar şi intimitatea lui creatoare.

Efortul memoriei este, în primul rând, un efort de datare. Apoi, lucrurile evocate sunt intrinsec legate de nişte locuri, care sprijină şi stimulează memoria atinsă de slăbiciune. Locurile memoriei sunt în general stabile, funcţionează ca nişte inscripţii, pot deveni repere. Primesc un sens dublu – de loc şi de sit. Aşa cum problematica timpului nu se poate separa de cea a spaţiului, există un anume tip de solidaritate între datarea şi localizarea exercitate de memorie. Trecerea de la memorie la istorie nu se poate face fără un timp trăit şi, totodată, fără un spaţiu trăit. Fără o vatră veche, aşa cum e, de pildă, Siliştea. Aflat la punctul de convergenţă dintre peisaj şi geografie, locul memoriei funcţionează ca un memorial. Iar orice punere în discuţie a memoriei reia problema raportului dintre amintire şi imagine. Henri Bergson a vorbit despre trecerea de la amintirea pură la amintirea-imagine, ceea ce l-a condus la distincţia dintre memoria ce repetă şi memoria ce imaginează. E limpede că, pe măsură ce se actualizează, amintirea se poate lăsa transpusă într-o imagine : tensiunea din travaliul memoriei e urmată de o relaxare, de o mişcare destinsă care scoate la iveală un trecut metamorfozat în imagine prezentă. Sau, la polul extrem, efortul memoriei poate să cadă în capcana imaginarului.

Întreaga carte a lui Sorin Preda e construită pe relaţia subtilă dintre a-şi aminti şi a-şi imagina. Pe raportul dintre fidelitatea amintirii şi seducţia ficţiunii. Sau dintre realitate şi reprezentare. Dar travaliul memoriei şi înşiruirea de imagini care îl însoţeşte în Moromeţii, ultimul capitol pleacă de la un anumit tip de amintire pură, captată pe un suport (sub formă de imagine).” („Viața Românească”, nr. 9–10, 2011).

Horia Groza: Din nou acasă…

„Răsfoiesc memoriile de prizonierat din lagărul rusesc Oranki ale părintelui Dimitrie Bejan, ale lui Radu Mărculescu şi ale unchiului meu. Întoarcerea acasă a fost pentru ei un şoc. Se trezeau într-o altă lume, o lume complet diferită de cea pe care o lăsaseră. Doar căldura sufletelor celor dragi, care-i primiseră atunci cu o bucurie udată cu lacrimi, rămăsese aceeaşi ca altădată.” (Ziua Online).