Memo

Cine şi-ar fi imaginat, doamnelor şi domnilor, că descoperirea ochelarilor, mai bine zis, puterea de mărire a sticlei a însemnat un pas uriaş în istoria omenirii, ca multe alte descoperiri la care oamenii mileniului trei nici măcar nu se mai gândesc astăzi, fiindcă li se pare firesc să le folosească. Cine se mai gândeşte la faptul că sticla cu suprafaţă rotunjită a fost remarcată încă din Evul Mediu. Să ne reamintim, doamnelor şi domnilor, de fizicianul şi matematicianul arab Ibn al-Haztham ak-Hazin (965–1039), care în Cartea opticii, scrisă în anul 1028, emite primele idei asupra propagării luminii şi tratează pentru prima data problema folosirii lentilelor de cristal sau de sticlă pentru mărit şi citit. Tot el a remarcat fenomenul persistenţei imaginilor pe retină şi a descris principiul care, mai târziu, a stat la baza cinematografiei. Ce scurt pare drumul, dar câte secole au trecut peste această descoperire, până la apariţia cinematografului!

Dar, pentru că veni vorba de cinema, să ne amintim că cinematografia îşi are originile în Franţa. Nu este însă clar cine a fost primul care a făcut o peliculă de cinema, dar discuţiile se învârt în jurul a doi francezi, Louis Aimé Augustin şi Étienne Jules Marey. Primul ecran public de cinema pe care s-a derulat un film a fost făcut în martie 1895 de către fraţii Lumière în Paris.

Să revenim însă la istoria ochelarilor reamintind faptul că unii cercetători atribuie invenţia călugarului franciscan englez Roger Bacon (1215–1249) din Oxford. În jurul anului 1300, sticlarii au observat că persoanele în vârstă vedeau mai clar obiectele dacă priveau prin sticle cu suprafaţa convexă, iar persoanele cu miopie vedeau mai clar dacă priveau prin sticle cu suprafaţa concavă.

În 1280, Alessandro da Spina, un calugăr dominican, a avut ideea de a fixa lentilele pe o ramă de lemn ce stătea pe nas, adică ochelarii fără braţe, iar istoria îl consemnează pe el ca fiind inventatorul ochelarilor.

Câte s-au mai întâmplat de atunci şi până azi e o altă poveste.

Pușa Roth

 

Conrad von Soest, Apostolul cu ochelari

Memo

Împăratul roman Nero (54–68 d. Hr.), poet, asasin şi incendiator al Romei, este reprezentat în diferite moduri.

A urcat pe tron la vîrsta de 17 ani, ajutat de Agrippina, mama sa, care îl omorâse pe tatăl lui adoptiv, împăratul Claudiu, servindu-i la masă ciuperci otrăvite. În primii cinci ani de domnie, Nero, care în dialect sabin înseamnă puternicul, a fost un împărat mărinimos şi înţelept, meritul aparţinându-i lui Seneca, care a guvernat în numele împăratului.

Ulterior, guvernarea sa a fost autoritară şi crudă. Nero a poruncit asasinarea mamei sale Agrippina (în anul 59; legenda spune că atunci când a văzut cadavrul gol al mamei sale, a exclamat: „Ia uite, nu mi-am dat niciodată seama că am avut o mamă aşa de frumoasă!”), a fratelui său vitreg, Britannicus (otrăvit în 55), a soţiei sale Octavia (în 62) şi a lui Seneca, profesorul şi mentorul său (după ce acesta a fost compromis în conspiraţia împotriva lui Nero, a fost obligat să se sinucidă în 65, tăindu-şi venele).

Dar să ne întoarcem la subiectul nostrum, istoria lentilei (v. episodul precedent), amintind de o scrisoare pe care filosoful Seneca i-a trimis-o împăratului Nero, în care îi spunea că literele se pot citi mai bine cu ajutorul unui vas transparent plin cu apă. Pliniu cel Bătrîn (23–79) scrie că Nero folosea o bucată de smarald cu suprafeţele concave pentru a urmări luptele de gladiatori, probabil pentru că suferea de miopie. Proprietăţile corective ale lentilelor nu se cunoşteau, acestea fiind folosite pentru a filtra razele soarelui, pentru a şterge scrisul de pe tăbliţele de ceară sau pentru a cauteriza rănile (după cum relatează Pliniu). Este posibil ca aceste cristale șlefuite în forme convexe, sub forma unei lentile pentru a mări imaginea unui obiect sau scrieri să fi fost importate în spaţiul greco-roman de la egipteni. Pliniu cel Bătrân a lăsat umanităţii o operă importantă despre științele naturale, Naturalis Historia, de altfel singura sa scriere păstrată. Această lucrare este o enciclopedie alcătuită din 37 de volume, de neprețuită valoare, ce ne transmite cunoștințele naturale, antropologice, de artă, medicină, din lumea animală și vegetală, de cosmologie, botanică, prelucrarea metalelor, fiziologie, zoologie și mineralogie din acea perioadă.

Nero și Agrippina

Cu voia dvs., istoria lentilei va continuă. Grecii și romanii au perfecționat folosirea lentilelor, pentru a-i ajuta pe cei ce nu reușeau să citească cu ochiul liber. Etimologia cuvantului lentilă provine din latină, lentil însemnând linte, lentila biconvexă semănând într-adevăr cu un bob de linte.

Pușa Roth

 

Memo

De fiecare dată când am nevoie să citesc un text scris cu un corp de literă mic apelez, doamnelor şi domnilor, poate la fel ca mulţi dintre dvs., apelez la lupă. Este mult mai comod, recunoaşteţi şi dvs.! Epoca modernă, nu-i aşa? Nu toată lumea are „ochi de vultur”, expresie folosită pentru cei care au o vedere excelentă. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române expresia este explicată astfel: „Ochi (sau privire) de vultur, ochi (sau privire) ageră. Figurativ. Om curajos și mândru.”

Ehei, acestea fiind spuse, mă întreb cum rezolvau oamenii această problemă aparent banală, în fond foarte importantă pentru mulţi. Sigur, urmează fireştile întrebări: când şi unde a apărut lentila şi din ce era confecţionată? Dovezile arheologice arătă că s-au descoperit lentile în ruinele oraşului Ninive, acestea fiind confecţionate din cristal şlefuit. Se crede că erau folosite ca lupe. Oraşul antic Ninive, capitala Imperiului asirian, a fost situat în apropiere de Mosul (Irak) şi nu departe de Tigru şi Hoser. A fost cel mai mare oraş din Orientul Apropiat antic, după Babilon.

Biblia confirmă, în Geneza, capitolul 10, versetele 8–12, că cetatea Ninive a existat undeva, pe malul estic al fluviului Tigru.

Prima menţiune istorică despre oraşul Ninive datează din jurul anului 1800 î. Hr. Din ea aflăm că „era un loc de închinare al zeiţei Istar”, care era considerată zeiţa vieţii, a fertilităţii, iar la asirieni ea a devenit zeiţa războiului.

O menţiune scrisă a lentilei o găsim în Grecia Antică, în comedia Nephelai (Norii) de Aristofan, scrisă în anul 423 î. Hr., care vorbeşte despre o lentilă convergentă folosită pentru a da foc unui obiect, concentrând razele soarelui pe acesta. Unii consideră că aceasta ar fi prima mențiune scrisă a lentilei. După datele biografice, destul de sumare şi nesigure, Aristofan (450–386 î. Hr.) fiul unei familii ateniene colonizate în insula Egina, a primit o educaţie aleasă, studiind discipline diverse (gramatica, muzica, retorica, filosofia etc.). A debutat în 427 î. Hr. cu comedia Benchetuitorii, sub un nume de împrumut. Creaţia poetică a lui Aristofan este prodigioasă. A compus 44 de piese dintre care integral se păstrează doar 11: Acharnienii, Cavalerii, Norii, Viespile, Pacea, Păsările, Lysistrata, Thesmophoriile (Femeile la sărbătoarea zeiţei Demeter), Broaştele, Adunarea femeilor şi Plutos.

Dar să continuăm cu istoria lentilei! O altă menţiune provine din Egiptul antic, din secolul  VIII î. Hr., în care se face referire la ,,o simplă lentilă din sticlă în formă de menisc”.

Sigur, istoria nu se opreşte aici, prin urmare vom continua.

Pușa Roth