Memo

Doamnelor şi domnilor, am crezut că nasturii în ziua de azi sunt doar un accesoriu, dar pot spune acum, după ce am cotrobăit prin lumea virtuală, că m-am înşelat amarnic. Am văzut expoziţii de nasturi, am văzut cum din nasturi s-au creat obiecte de artă (ceasornice, viori, patefoane etc.), am văzut şi citit poezie şi proză, toate dedicate acestui mic dar foarte util accesoriu: nasturele. Am să exemplific cele afirmate pornind de la titlul romanului poliţist Cutia cu nasturi de Rodica Ojog-Braşoveanu, apoi de la o poezie pentru copii, de pe un site adresat mămicilor, postată de Georgiana Susanu din Braşov şi intitulată Omul de zăpadă, în care prezenţa nasturelui este necesară:

„…Sprijinit intr-un toiag

Sta-n ogradă un moşneag

Poartă-n cap o oală veche,

Răsturnată pe-o ureche.

Ochii negri şi lucioşi

Sunt cărbuni din vatră scoşi

Nu-i lipseşte nici lulea!

Parcă pufăie din ea!

Iar pe piept, perechi, perechi

Are moşul nasturi vechi

Şi mai are şi-un nas roş

Ca o creastă de cocoş.”

O altă căutare, altă poezie, de data asta semnată de Diana Chindiriș şi intitulată Nasturi şi portocale, din care am selectat un fragment, de, regula dreptului de autor:

„Din nasturii tăi

azi n-o să plouă,

căci n-ai să mă iubeşti.

N-o să-ţi răsară din nasturi,

din chip, din pumni

decât o portocală …”

E rândul epigramei de Mircea I. G. Ştefănescu din volumul Când pleca odată, la război, un om… (2010), intitulată Moda blugilor:

„…Iţari moderni, cu nasturi mari,

Un pic mai mari, cu ecusoane,

Se poartă azi şi de cucoane,

Deşi costumu-i de văcari.”

Am ales şi un fragment din Autoportret cu nasturii încheiaţi de Adrian Firică:

„Trecând cu bine de epoca goblenurilor

cu năravul ăsta bun dobândit din fiecare depăşită legătură

umblu încheiat la toţi nasturii

abia aşteptând să-mi fie privit cu deferenţă

şirul perfect aliniat de nasturi

fiecare nasture cusut cu picioruş

fiecare singură faţă de lună

gura închisă

nodul nevăzut.”

Şi, în sfârşit, un fragment din volumul Poezii de Dumitru Crudu:

„…Inima ta nu are pietre în gură nu

Are nasturi în buzunare nu

Are frunze de brusturi în mână

Akvika se află

La etajul nouă şi are

Ochii închişi

Deasupra zăpezii

Sufletul tău doarme deasupra

Zăpezii…”

Şi am dat doar câteva exemple! Dar să trecem la nasturii noştri şi la istoria de veacuri a acestora. În secolul al XVI-lea, Francisc I (1494–1547) a făcut furori cu un costum care avea, nici mai mult, nici mai puţin de 13.600 de nasturi de aur. Dar era vorba de un rege, nu de un om oarecare! În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, doar bărbaţii foloseau nasturi. Cu alte cuvinte, imaginea unei femei care poartă haine cu nasturi în aceste secole este similară cu imaginea unei femei care poartă cravată în zilele noastre, dar nici acest exemplu nu este de ajuns, fiindcă astăzi moda nu mai are frontiere de netrecut. Nasturii se făceau şi, de altfel, se fac şi azi, din orice fel de material, fier, lemn, os, aur, argint, sticlă, piatră, fildeș, piele, coarne de cerb, ceramică, perle sau combinaţii ale acestora, încât păreau sau chiar erau mici opere de artă. Unul dintre cele mai ciudate materiale din care se fabrica nasturele era lignitul. În anul 1861, Regina Victoria a declanşat moda hainelor cu nasturi negri din lignit, în semn de doliu, la moartea soţului ei Albert. Mii de oameni au purtat nasturi negri în semn de solidaritate cu regina. Nasturii pe care îi folosim şi astăzi datează cam din timpul lui Frederic al II-lea (1740–1786), rege al Prusiei, care a făcut soldaţilor săi uniforme noi, cu manșete albe, dar după o vreme a observat că acestea se înnegreau, pentru că grenadierii se ștergeau la gură cu dosul mânecii. Trebuie să recunoaştem că obiceiul n-a pierit şi îl întâlnim uneori şi la adulţii cu oarece pretenţii. Sic! Regele trebuia să ia măsuri urgente pentru a-i dezobişnui pe bravii soldaţi de acest prost obicei şi, în acest sens, a poruncit să li se coasă nasturi cu vârfuri ascuţite. De la uniforma soldaţilor prusaci, moda a trecut la costumele obişnuite şi acum purtăm câte trei nasturi la mâneci, ca semn al eleganţei sau ca un obicei păstrat din secolul al XVIII-lea până azi.

Pușa Roth

Memo

Citeam zilele trecute, pe internet bineînţeles, o poveste interesantă intitulată chiar aşa, Povestea unui nasture de Anca Şerban, apoi am găsit un alt titlu interesant, Nasturi în lanul de porumb (antologia taberei de creaţie de la Savârşin) şi aşa, pas cu pas, am ajuns şi la poezia lui Ion Pribeagu, Trei nasturi din ciclul Poezii impertinente, dar pe care nu mă sfiesc să v-o reamintesc, pentru simplul fapt că mi-a stârnit interesul (nu mai citisem nimic de Ion Prigeagu, din vara lui 2011, atunci când m-am întâlnit cu un alt mare iubitor al poeziilor acestui autor), şi poate că o să vă placă şi dvs., dragii mei cititori. Acesta este punctul de plecare pentru istoria micului accesoriu care a schimbat definitiv şi irevocabil moda lumii. Căci cine nu are nevoie de un nasture? Înainte de istorie, să lăsăm poezia să vorbească adică, să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului!

Trei nasturi

„S-a oprit tramvaiu-n piaţă

Lume multă şi pestriţă

Şi prin iureş se împinge

Şi o frumoasă cuconiţă.

………………………..

Cum avea rochiţa strâmtă

Şi cu nasturi mulţi pe spate

Vrea să urce, dar din cauza

Rochiei strânse pe trup, nu poate.

………………………..

Trece mâna-i mititică

Rosă ca un plasture

Înspre spate şi gingaşă

Ea deschide un nasture.

………………………..

Imposibil să se urce

Dar ca orişice femeie

Îşi mai trece mânuşiţa

Şi încă un nasture descheie.

………………………..

Dar cum treapta-i înăltuţă

Şi e aproape imposibil!

Ce să facă, ce să facă?

Vai, momentul e penibil!

………………………..

Mai deschide încă unul

Dar zadarnic îi e dorul

Nici acum nu poate doamna

Să ridice-n sus piciorul.

………………………..

Dar un domn ce sta în urmă-i

Fără nici un fel de formă

O apucă de contururi

Şi o saltă pe platformă.

………………………..

Doamna, roşie la faţă

Fulgerând priviri haine

Se întoarce şi îi spune

Bombănind: – Nu ţi-e ruşine?

………………………..

– N-ai dreptate cuconiţă

Zice el cu anasâna –

Dumneata te superi fiindcă

Fără vrere am pus mâna

Pe când eu tăcui din gură

Când nici nu mi-ai spus pardon

Şi mi-ai descheiat în grabă

Trei nasturi la pantalon.”

Iată, doamnelor şi domnilor, ce se poate întâmpla din pricina unui nasture! Poetul ne-a avertizat că Trei nasturi face parte din categoria poeziilor impertinente – este doar o figură de stil –, dar farmecul întâmplării, descrierea spumoasă, comicul de situaţie îi acordă „circumstanţe atenuante”. Vă propun să contiunăm cu povestea micului dar importantului nasture. Documentele atestă că obiecte asemănătoare nasturilor au fost găsite în Valea Indus din străvechiul Pakistan şi se pare că datează de prin anul 2000 î. Hr.! Aceste obiecte erau folosite ca ornamente, fiindcă la acea dată nu se inventase butoniera. Pentru a putea fi folosite, „designerii” vremii foloseau un fel de ace, broşe sau cureluşe din piele împletită. Am apelat la acest termen modern pentru vremurile acelea, deşi cineva i-a îmbracat pe oameni atunci când au venit pe pământ. Nu mai puteau umbla ca Adam şi Eva, acoperiţi doar de o frunză! Moda a apărut o dată cu oamenii. Nasturii erau confecţionaţi din os, corn, lemn, metal sau cochilii de scoică. Chiar şi grecii şi romanii îl foloseau tot pe post de „bijuterie”. Astfel că nasturele a trebuit să aştepte o „revoluţie” vestimentară şi apoi să se mulţumească doar cu rolul său decorativ.

Cine este responsabil cu această revoluţie, de despicătura prin care nasturele era petrecut prin material, numită butonieră, nu se ştie deoarece istoria nu i-a consemnat numele, din păcate. Butoniera se pare că a fost descoperită undeva în Asia. Pentru că, prin secolele XII–XIII, nasturele a pătruns în Europa, adus de cruciaţii întorşi de la locurile sfinte. Se pare că primele butoniere au apărut în Germania secolului al XIII-lea. Era „soluţia” ideală pentru „prinderea” hainelor care deveneau din ce în ce mai strânse pe corp.

Astfel, nasturii, ca orice alt obiect de lux, au devenit o modă, iar numărul lor dar şi materialul din care erau făcuţi defineau statutul social al persoanei în cauză. Astăzi ne enervăm dacă sunt prea mulţi nasturi la o bluză, cămaşă sau jachetă şi preferăm – de, omul modern! – fermoarul, chiar dacă acesta „sărăceşte” frumuseţea unui obiect vestimentar. Istoria micului nasture nu se opreşte aici. Vom continua, cu voia dvs.

Pușa Roth