Lecce și Salento, minuni și legende dintr-o neuitată „Terra magica”

lecce italia zambet senin

Un zâmbet senin, cum numai la Lecce poți întâlni.

note de calatorie liber sa spunŞtia ea ce ştia, inimoasa noastră nepoată, Oana, atunci când ne-a invitat ca, în această vară, să ne petrecem vacanţa la Muro Leccese, localitate aflătă în vecinătate de Lecce, adevărată „capitală a barocului” italian şi, desigur, nu numai a lui… O invitaţie care, atunci când am primit-o, ne-a făcut, deopotrivă, bucuroşi şi curioşi.

Am vizitat Italia în mai multe rânduri, dar, recunosc, până acum, popasurile noastre predilecte au fost Roma şi, fireşte, Vaticanul, Veneţia, Florenţa, Torino, Verona, Napoli sau Milano. De aici, curiozitatea noastră pe care, mărturisesc fără ezitare, această experienţă turistică insolită ne-a răsplătit-o pe deplin.

De pildă, Lecce, capitala provinciei, îşi merită pe deplin numele şi renumele. Punctul de referinţă al oricărei drumeţii prin Lecce este şi trebuie să rămână Piaţa Sant’Oranzo, dominată de impresionanta Coloană („La Colonna”) a Sfântului Oranzo. Înaltă de 25 de metri, coloana este o expresie a gratitudinii pe care localnicii au păstrat-o sfântului care, odată, demult, i-a ajutat să treacă cu bine peste o groznică epidemie de ciumă.

Trebuie, apoi, vizitată La Chiesa di San Marco, care a fost construită la jumătatea secolului al XVI-lea, iar, nu departe de aceasta, Amfiteatrul roman, datând din secolul I după Christos. Mergem mai departe şi vizităm Basilica di Santa Croce şi Palazzo dei Celestini, ajungând, apoi, la Piazza Duomo. După un popas, meritat, la Il Castello din Carlo V, la Teatrul roman, construit în secolul al II-lea şi renovat în mai multe rânduri după 1929, ajungem la impresionantul Arc de Trumf. Arcul, ridicat în anul 1548 din iniţiativa lui Ferrante Loffredo, conform planurilor lui Gian Giacomo dell’Acaia, în onoarea lui Carol al V-lea, are o înălţime de circa 20 de metri şi îşi păstrează şi azi o ţinută impresionantă prin precizia contururilor şi sobrietatea geometrică a ansamblului.

Lecce amfiteatrul roman

 Lecce, Amfiteatrul roman

Pe bună dreptate, s-a spus că Lecce reprezintă o veritabilă „capitală a barocului”, a barocului italian dar, cu siguranţă, nu numai a acestuia… În termenii istoriei, este vorba despre o perioadă cuprinsă între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, atunci când au fost realizate cele mai multe dintre bijuteriile arhitectonice ale oraşului. Culoarea predilectă este albul, un alb cu nişte inflexiuni cu totul aparte, nemaiîntâlnite.

Tocmai de aceea se spune că particularitatea definitorie şi pe deplin expresivă a barocului de Lecce vine, fără doar şi poate, din împrejurarea că multe dintre marile sale edificii au fost ridicate folosind celebra „Pietra Leccese”, o piatră albă şi calcaroasă despre care s-a spus, nu o dată, că se mlădiază armonios, cu o anume unduire ascunsă, în mâinile celui ce o lucrează. În acest fel, Piatra de Lecce ia, pe rând, forma heruvimilor, a serafimilor-imagini ale imaculării, dar şi pe cea a leilor aprigi.

Totul depinde numai şi numai de răbdarea, de înţelepciunea şi de buna cumpănire a meşteşugarului. De altfel, un proverb al oamenilor locului spune chiar aşa: „Goccia a goccia s’incarna la pietra”, ceea ce, într-o traducere liberă, s-ar putea spune aşa: „Picătură cu picătura se încheagă piatra”.

Grota della Zinzalusa adriatica

Foto 1 – Castro. Intrarea în Grota Della Zinzulusa; 2 – Castro. Aici a fost condamnat să ispăşească tatăl cel hain al frumoasei fete; 3 – Castro. La ieşirea din Grota della Zinzalusa, ne întâmpină, în splendoarea ei, Adriatica. Fotografii de Șerban Cionoff

Lasăm în urmă Lecce – desigur, cu promisiunea că vom reveni cât de curând acolo – şi mergem acum la un alt tărâm de mister şi de legende, mai precis la Grotta Delle Zinzulusa de la Castro, tărâm unic în felul său, scăldat de apele Mării Adriatice. Alături de frumuseţea sălbatică a grotei, aici ne vom afla sub fascinaţia unei răscolitoare poveşti devenită adevărată legendă a locurilor.

Se spune că fiica unui baron, fără suflet, era constrânsă de către acesta la o viaţă copleşită de privaţiuni care îi sfâşiau sufletul inocent, mereu inclinat spre visare. Impresionată de suferinţele fetei, o zână bună a apelor i-a schimbat viaţa şi a făcut ca ea să devină mireasa unui principe. În schimb, veşmintele în care fata fusese îmbrăcată în răstimpul suferinţelor sale, au fost purtate de vânt şi, apoi, s-au pietrificat la intrarea în această grotă în care a fost condamnat să îşi ispăşească păcatele tătăl cel fără suflet.

Când, reveniţi în prag de seară la Muro Leccese, am povestit impresiile noastre gazdei, contele Giuseppe Pasquale Accoto, spirit rafinat şi creator polivalent, un erudit de marcă (într-un cuvânt, o personalitate remarcabilă despre care, cu siguranţă, voi scrie ceva aparte), domnia sa mi-a evocat adânca maximă a Abatelui Jacob Cristilin: „Legenda nu este prea departe de adevăr, numai că istoria nu a fost dusă până la capăt”.

Drept pentru care, închei aceste prime impresii de drum prin meleagurile de poem numite Lecce şi Salento, cu câteva frumoase versuri ale contelui Giuseppe Pasquale Accoto: „Scriu! / Pentru că simt că trebuie să păstrez într-o carte / şi, prin asta, să fac cunoscută Lumea.”

Drept pentru care, pun doar un simplu „va urma”…

Şerban Cionoff