Fiziologia gustului: Haide, dura, dura, dura

Doamnelor şi domnilor, bine că v-am  întâlnit, că de nu vă întâlneam, eu oare cui povesteam? Aşa cum ştiţi şi domniile voastre, românul s-a născut poet, vorba cântecului: „Că nu e om să nu fi scris o poezie / măcar o dată, doar o dată-n viaţa lui.”

Tot aşa şi eu vorbesc în rime, ca să mă fandosesc, nu de alta. Gluma-i glumă, dar prin istoriile culinare găseşti ode închinate mâncărurilor, băuturilor, chiar şi apei, dar şi cârciumelor, cârciumarilor şi mai ales cârciumăreselor. Mulţi inspiraţi au trecut pragul restaurantelor, iar unii chiar s-au îndrăgostit de un anume loc pe care l-a nemurit în versuri. Am şi exemple, ca să nu ziceţi că merge gura fără mine.

Iată, m-am pregătit:

„Haide, dura, dura, dura,

Traiu-n Bucureşti e dur;

Mâncarea şi băutura

S-au scumpit trecând măsura!

Numai singur la Mercur

Om calic şi om chiabur

Pot să-şi sature azi gura!

                                                     Haide, dura, dura, dura.”

George Ranetti, mereu flămând, se jura că dacă-n iad s-ar face un restaurant la fel cu cel de pe pământ, dar cu aceiaşi bucătari, s-ar duce să-i ţină de urât lui Ivan Turbincă. Vorba lui a rămas în istoria gastronomiei: „Mon premier amour / Îl ştiţi la Mercur.” La restaurant te întâlneşti cu mâncarea în casa ei, dar la bodegă felul de mâncare e în scobitoare. Aşa cum am mai spus, dar şi cum spuneţi şi dvs., sunt sigură de asta, gusturile nu se discută, iar plăcerea deschide poarta care ţi-e dragă.

Cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth