Juan Goytisolo și critica civilizației occidentale

Juan Goytisolo este al cincilea scriitor căruia i s-a decernat, în această primăvară, Premiul „Spiros Vergos”, după poeta rusă Natalia Gorbanevska (2008), poetul sirian Adonis (2009), scriitorul american Peter Matthiessen (2010) şi poetul irakian Saadi Yousefi (2011). Acest premiu este acordat cu regularitate de Festivalul Scriitorilor de la Praga, începând din anul 2008. Statuia Naşterea ştimei lacului, opera lui Olbram Zoubek o primesc scriitorii care prin opera şi atitudinea lor cetăţenească luptă pentru stabilirea şi respectarea omului şi a principiilor democratice în societate. Premiul poartă numele poetului, diplomatului şi directorului grec al Festivalului Scriitorilor, Spiros Vergos (1945–2007).

Juan Goytisolo, unul din cei mai semnificativi reprezentanţi în viaţă ai literaturii spaniole, a vizitat Praga după mulţi ani. Este considerat drept un pionier al tehnicilor de creaţie curajoase, un apărător al libertăţii de expresie şi un mare cunoscător al culturii islamice. Condamnă cu convingere diverse conflicte internaţionale şi face parte din pleiada de scriitori spanioli care trăiesc în exil. Exilul în Maroc şi l-a ales de bună voie.

Goytisolo – castilian în Catalonia, francofil în Spania, spaniol în Franţa, „latino“ în America de Nord, nesrani (creştin) în Maroc şi maur pretutindeni – este în prezent unul dintre cei mai activi intelectuali spanioli. Publică frecvent în presa spaniolă, mai ales în ziarul „El País”, pentru care a scris reportaje din războaiele din Cecenia şi Bosnia.

Foarte interesantă este condamnarea de către Goytisolo a ocupaţiei militare a Cehoslovaciei în anul 1968, unde a fost ca invitat al Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci, pentru a scrie un articol pentru revista franceză „Les Temps modernes”, în care prezenta adevărul despre evenimentele din acel an. În ziarul „El País” a apărut, la sfârşitul lui octombrie 2008, articolul lui Goytisolo în care protesta puternic împotriva „linşării în mass-media“ a lui Milan Kundera, declanşată la 13 octombrie acelaşi an, în revista cehă „Respekt”.

Juan Goytisolo s-a născut la Barcelona, în 1931, într-o familie din clasa mijlocie, ca fiul mijlociu, ceilalţi doi fraţi devenind şi ei scriitori. Evenimentul fundamental din viaţa lui l-a constituit moartea mamei în timpul primului bombardament al Barcelonei de către naţionalişti, în războiul civil, în anul 1938, când avea doar şapte ani.

Deşi educaţia a primit-o la iezuiţi, a crescut cu un sentiment de ură împotriva dictaturii lui Franco şi a valorilor spaniole tradiţionale şi conservatoare. După studiul dreptului la Madrid şi Barcelona, a plecat la Paris, în exil, în 1956. A lucrat ca lector la  Editura Gallimard, unde a cunoscut-o pe Monique Lang, prietena scriitorului Jean Genêt, care l-a influenţat puternic pe tânărul Goytisolo. În anii 1969–1975 a fost profesor de literatură la universităţile din California, Boston şi New York. Goytisolo s-a întors în Spania natală abia după moartea lui Franco, în anul 1975. După moartea soţiei sale, Monique, în 1996 se stabileşte la Marrakech, în Maroc. Araba vorbită din Maroc o învăţase deja la Paris, unde locuise în cartierul multietnic Le Sentier.

În anul 1966, prin publicarea romanului Señas de identidad (Semne de identitate), Goytisolo a părăsit ideile estetice şi tehnicile narative tradiţionale, trecând la metode experimentale. Eroul principal al romanului se întoarce din exilul francez şi porneşte pe urmele trecutului. E evidentă aici despărţirea lui Goytisolo de rădăcinile culturale spaniole şi europene şi orientarea spre cele arabe.

A doua parte a trilogiei, Reivindicación del Conde don Julián (1970), este experimentală, fiind considerată capodopera lui Goytisolo. Aici scriitorul atacă puternic miturile naţionale spaniole şi limba ca purtătoare a tradiţiilor şi instrument al puterii. Eroul romanului îşi imaginează în oraşul marocan Tanger distrugerea „Spaniei sacre”, din care a plecat. În imagini delirante, recapitulează invazia musulmană a Peninsulei Iberice în anul 711, fiind în mod deschis de partea contelui Julián, care a făcut-o posibilă. În imaginația scriitorului, contele Julián se întoarce în Spania şi participă la distrugerea culturii naţionale.

Trilogia este încheiată de Juan sin Tierra (Ioan fără de ţară, 1970), în care perspectivele narative alternează. Apar în acest roman multe împrumuturi literare, limba spaniolă fiind parcă deliberat distrusă, încât ultima pagină a cărţii este scrisă în arabă.

Romanul Makbara (1980), din care Goytisolo a citit la Festivalul Scriitorilor de la Praga, este o critică acidă a civilizaţiei occidentale, proiectând orientarea spre lumea islamului. Este alcătuit din cinsprezece episoade povestite undeva în piaţă de un povestitor popular. Nucleul îl constituie povestea de iubire dintre doi marginalizaţi ai societăţii: un arab şi un travestit bisexual. Nu este o noutate în proza lui Goytisolo, el concentrându-se mai ales asupra lumii „celor jigniţi şi umiliţi“. Din acest roman scris într-un ritm alert se conturează treptat imaginea deloc de admirat a societăţii de consum şi a alienării omului.

În romanul Paisajes después de la batalla (Peisaje după bătălie, 1982) imaginea alienării este și mai pregnanată. În 78 de capitole scurte, fără o ordine cronologică, defilează un amestec haotic de oameni – de la naţionalişti francezi la refugiaţi arabi – descriind ca un mozaic convieţuirea acestora, deloc uşoară, în Paris.

Coto vedado (Zona interzisă, 1985) şi En los reinos de taifa (În regatele taifei, 1986) sunt mărturii autobiografice. Ambele au fost foarte bine primite de cititori, fiind publicate ulterior împreună cu Memorias (Memorii, 2002).

Romanul La saga de los Marx (1993) vorbeşte de căderea comunismului în Europa de Est şi reacţia ulterioară a Vestului. Punctul de pornire al povestirii sarcastice şi satirice îl constituie refugiaţii albanezi, în căutarea paradisului din cunoscutul serial Dallas pe litoralul italian. În jocul în care trecutul alternează cu prezentul, Karel Marx, reîncarnat, urmăreşte la TV, împreună cu familia, scena ce descrie dezmembrarea sistemului comunist.

În romanul cu multe faţete El sitio de los sitios (1996), acţiunea se desfăşoară în Sarajevo asediat și se axează pe dispariţia misterioasă a cadavrului unui vizitatoare spaniole de pe urma căreia au rămas diverse scrieri semnate cu iniţialele J. G. Acestea şi alte texte, împreună cu rapoartele poliţiştilor şi mărturiile alcătuiesc o structură complicată, în care se pune la îndoială ideea de progres. Din aceeaşi categorie face parte experimentul prozaic Las semanas del jardín (1997), scris de 28 de povestitori (fiecare reprezentat de o literă din alfabetul arab), care relatează istoria unui poet arestat de falangă la începutul războiului civil spaniol.

În romanul „eretic” Carajicomedia (Comedia păsărilor, 2000), Goytisolo se orientează spre biserica catolică din Spania şi spre Asociaţia „Opus Dei”. Punctul de plecare al acestui metatext îl constituie poezia anonimă parodică cu acelaşi titlu, de la începutul secolului al XVI-lea, atribuită tatălui fictiv Bugeo. În roman alternează mai multe planuri temporale, în fiecare apărând o serie de personaje istorice. La nivelul prezentului ne întâlnim cu scriitori reali, inclusiv Jean Genêt şi alţi cunoscuţi autori homosexuali.

Din cel mai recent eseu publicat în „El País, intitulat Frumuseţe fără lege, reiese că, în ce priveşte viitorul romanului, Goytisolo e optimist. „Azi se spune că sub influenţa noilor tehnologii romanul poate să dispară. Cu circa un secol în urmă se afirma că îl distruge filmul, dar nu s-a adeverit. Filmul a schimbat ritmul romanului. Romancierii din secolul al XIX-lea, ca Balzac şi alţi mari scriitori, au acordat o mare atenţie descrierii personajelor lor. Imaginea de film îi surprinde într-un singur moment. Autorii noului roman, Nathalie Sarraute sau al lui Alain Robbe-Grillet, au creat o formă de expresie total diferită, care a aprofundat imaginea luată de camera de filmat. M-a interesat cel mai mult opera autorilor care se axează pe funcţia limbii. Romanele pe care le-am scris în tinereţe nu sunt de acţiune. Începând cu Makbara, în care răsună voci – cam ca la Guimarães Rosa, Carlo Emilio Gadda, Joyce sau Céline, mă interesează scopul literar şi limba. Tot ce scriu este destinat lecturii cu glas tare. Importante sunt prozodia, ritmul şi posibilitatea de a schimba tonul după glasul care răsună în roman.”

Întrebat dacă mai are speranţă şi după ultimele evenimente care au zguduit lumea arabă, Goytisolo a răspuns: „În anul 1789 apărut în Franţa Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, dar după patru ani ţara a fost dominată de teroare, de ghilotină şi acte de cruzime. Dar după spunea Kant, anul 1793 nu a desfiinţat anul 1789. Principiile anului 1789 au rămas. Popoarele arabe au luptat pentru ele în perioada eliberării, dar nu s-au împlinit. Azi se luptă pentru o nouă ordine socială.”

În ce priveşte tema multiculturalismului, Goytisolo nu este adeptul acestui termen, dar consideră ca importantă „o anumită formă de integrare inteligentă, care le-ar permite să îmbine două culturi. Întotdeauna am spus că a avea două limbi şi două culturi e mai bine decât a avea doar una. Adunarea e mai bună decât scăderea. Emigrarea în perioadele de criză este imposibil de oprit. Din toată istoria omenirii e evident că nu suntem copaci, avem picioare şi colindăm.”

Întrebat de celebrul hispanist ceh Josef Forbelský, autorul spaniol din exil a explicat: „Cultura este pentru mine legată de cuvântul deschidere” și „reprezintă suma tuturor evenimentelor istorice anterioare. În acelaşi timp, nicio cultură în acest sens nu-i pură. Toţi suntem într-o oarecare măsură metişi, fiind valabilă teoria că o cultură devine cu atât mai bogată cu cât reuşeşte să primească mai multe influenţe străine. Iar dacă, dimpotrivă, cultura se închide în sine, moare.”

Juan Goytisolo a devenit persona non grata în patria sa în anii ’50, când nu se temea să critice deschis regimul generalului Franco, care a condus statul din Pirinei din anul 1939 până la moartea sa în anul 1975. „Literatura, aşa cum arăta în perioada aceea tulbure, nu era aşa cum ne închipuiam”, spune scriitorul amintindu-şi de perioada când a trebuit să plece în Franţa. „În presă nu se scria despre realitatea spaniolă, aşa că a trebuit să intervenim noi, tinerii.”

Goytisolo a mai vorbit, în interviul luat de Josef Forbelský, şi de interesul său faţă de formalismul rus, în frunte cu Mihail Bahtin şi de Cercul lingvistic praghez. În final a recunoscut că în ultimele opere devine tot mai radicalizat: „Mă străduiesc ca opera mea să fie cât mai radicală.”

Lidia Našincová