Fiziologia gustului: Borşuri şi pampleziruri

meniuri junimiste iacob negruzzi

Poposim olecuţică astăzi, dragii mei cititori, pe la Ieşi, pe vremea junimiştilor, atunci când Iacob Negruzzi, sufletul cenaclului „Junimea” dar şi al petrecerilor, îşi îndestula oaspeţii cu borşuri. Amuzat şi amuzant deopotrivă, Iacob Negruzzi spunea despre junimiştii vechi şi noi că sunt tot o ciorbă iar, mai apoi, boierindu-se, întocmea meniul într-un stil inconfundabil. De exemplu: Continuă lectura „Fiziologia gustului: Borşuri şi pampleziruri”

„Jurnalul” lui Iacob Negruzzi, în ediție integrală

jurnal integral iacob negruzzi

eveniment liber sa spunJurnalul lui Iacob Negruzzi a apărut recent în ediție integrală la Editura Muzeelor Literare din Iași. Traducere de Horst Fassel. Prefață de Dan Mănucă.

Publicat pentru prima dată în 1980, la Editura Dacia din Cluj-Napoca, Jurnalul lui Iacob Negruzzi a fost cenzurat, unele scene despre viaţa studenţească din Berlin și episoade intime fiind excluse. Ediţia de față conţine pasajele cenzurate, cărora li se adaugă şi introducerea lui Iacob Negruzzi care lipseşte din microfilmul cu care s-a lucrat în 1980.

Jurnalul lui Iacob Negruzzi (Berlin, duminică, 1 decembrie 1861–miercuri, 26 februarie 1864) este un document de epocă preţios, care reprezintă o ilustrare a vieţii reale a studenţimii din acea perioadă, cu imagini încă vii ale unei părţi din viaţa academică germană.

Iacob_Negruzzi

Iacob Negruzzi

În perioada în care a locuit la Berlin, tânărul Iacob Negruzzi „a notat, în limba germană, cu o sinceritate șocantă pe alocuri, diverse întâmplări din viața zilnică a capitalei prusace, atmosfera studențească, lecturi, studii, reuniuni organizate în corporații, dar și probleme intime, amoroase și de sănătate. Jurnalul lui Iacob Negruzzi este un document de epocă prețios, care nu și-a pierdut farmecul până astăzi.” (Horst Fassel).

Fragment din Jurnalul lui Iacob Negruzzi, 16 decembrie 1861:

„După-masă am studiat, apoi am primit vizita lui Reclam și ulterior a lui Paetzelt. Ei au rămas până la ora 8. Stabilisem cu Rek și Reclam să-i vizităm pe vandali la cârciuma lor. După ce am cinat la «Braun», m-am și dus acolo. Vandalii sunt în general oameni simpatici, mai cu seamă Kaltmeyer, cu care am băut. S-a tras bine la măsea. Am fost servit din toate părțile. S-au adunat atât de mulți, încât m-am îmbătat. După ce am băut zdravăn și după ultimul cântec, la unu, am plecat împreună cu Buchholz la «Musenhalle», unde, după consumarea unei cafele, mi-am revenit întrucâtva. Spun întrucâtva pentru că dacă mi-aș fi revenit complet, nu m-aș fi apucat să o conduc pe o damă acasă (Lisbeth, neue Spittelbrücke, locuința a 2-a). S-a dovedit, ceea ce este rar, că era o fată cumsecade. Se subînțelege, este cumsecade cât poate fi o femeie cu profesia ei. Ea practică această meserie de puțin timp, este foarte frumoasă și face bine dragoste. Toate astea sunt 3 calități pe care nu le posedă orice prostituată. Mi-a luat un taler și, ce este mai rău, mi-a pricinuit remușcări de ordin moral după ce ajunsesem acasă. Am fost, din nou, abia la ora 5 acasă.”

Cartea este distribuită în rețeaua muzeelor literare ieșene – se arată în comunicatul Editurii Muzeelor Literare.

ART-EMIS

A apărut nr. 1 pe 2012 al revistei ART-EMIS, magazin  cultural şi de opinie. ART-EMIS este revista Societăţii Culturale omonime şi apare numai în format electronic. Este întregistrată la Ministerul Justiţiei şi la Biblioteca Naţională a României. Anul apariţiei: 2009. Cităm din cuprins:

Napoleon Bonaparte și Uniunea Europeană de prof. univ. dr. Ioan Scurtu. Un interesant eseu despre proiectul privind reorganizarea Europei, eveniment la care astăzi noi suntem martori şi participanţi, în egală măsură.

„Parcurgând cartea Memorialul din Sfânta Elena, publicată de Las Cases, mi-a reţinut atenţia relatarea despre viziunea lui Napoleon asupra modului de organizare a Europei. În ziua de 24 august 1816, Napoleon a evocat războiul împotriva Rusiei, care ar fi trebuit să fie ultimul, după care urma să treacă la reorganizarea Europei:

«Pacea la Moscova desăvârşea şi încheia expediţiile mele războinice. Pentru marea cauză era sfârşitul hazardurilor şi începutul securităţii. Un orizont nou, lucrări noi urmau să se desfăşoare, pentru bunăstarea şi prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar să fie organizat. Satisfăcut în privinţa acestor mari probleme, liniştit din toate părţile, aş fi vrut şi eu un congres şi o sfântă alianţă (aluzie la alianţa realizată împotriva sa de suveranii Rusiei, Marii Britanii, Austriei şi Prusiei, la 25 martie 1815 – nota I. S.). Sunt idei care mi-au fost furate. În această reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre şi am fi avut o altă greutate în faţa popoarelor. Cauza secolului era câştigată; revoluţia era înfăptuită; nu mai rămânea decât să fie împăcată cu ceea ce nu distrusese. Or, această operă îmi aparţine, o pregătisem de multă vreme cu preţul popularităţii mele, poate. Nu contează. Deveneam arca vechii şi noii alianţe, mediatorul firesc între vechea şi noua stare de lucruri. Aveam principiile şi încrederea uneia, mă identificasem cu cealaltă; aparţineam amândurora; aş fi asigurat în mod cinstit partea fiecăruia: Gloria mea ar fi stat în echitatea mea.»”

Prigonit în noapte de Ovidiu Stancu (volum de poezii apărut la Editura Euro Press, 2010), cronică de Maria Diana Popescu, care ne introduce cu eleganţă în lumea poeziei doctorului Ovidiu Stancu. Autoarea afirmă că poetul „îşi adaugă în chip meritat şi cu majusculă, pentru a doua oară, numele în suita medicilor-scriitori din România. Lăudabil şi de interes rămîne modul în care, şi în volumul de faţă, poetul Ovidiu Stancu ţine vie flacăra sufletească a tatălui domniei sale, procurorul Nicu Stancu şi mă refer la acea parte sufletească arsă pe rugul metaforelor. Ambii semnează pe copertă, iar creaţiei tatălui îi este afectată jumătate din spaţiul cărţii. În ermitajul volumului, ai cărui ermiţi sunt un fost procuror şi un medic, tată şi fiu, domneşte, de la facerea lui, o frumoasă zarvă de curcubeu. Nu ştiu, de fapt, ce s-a întîmplat în sufletul celor doi, dar umbra unor iubiri, tristeţi, întrebări şi regrete se aşterne asupra paginilor albe. Care să fie traseul Prigonitului în noapte? Ce chemări i-au proorocit naşterea, ce suferinţe misterioase l-au apăsat? Cine este, în fiinţa lui, acest autor solar, retras în sinele său ca într-o haină mulată, elegantă, dar discretă, acaparat de propriile explozii consumate în adîncurile fiinţei? Ceva se ascunde în metafore, iar în camera alăturată a mereu următoarei strofe, ba tatăl, ba fiul oftează din greu, astfel că poemelor le piere somnul şi se aşează cuminţi în şirul nopţilor, ca o «nostalgie de toamnă», stăpîne pe «simţuri», pe tăcere. Iar eu am curiozitatea să ştiu atîtea lucruri câte ştiu, probabil, versurile acestea de «vrajă şi armonie»: «De o vreme, Destinul atacă puternic în centru, / Folosind Apocalipsa ca figură feerică / Şi pentru că i-am înşelat credinţa, / Dumnezeu ne pregăteşte intrarea / Într-un final simplu: / Doar El şi Destinul».”

Impactul Holocaustului asupra României (5) de prof. univ. dr. Corvin Lupu. Un articol care are ca element definitoriu demnitatea naţională:

„Celor care îndrăznesc să facă analiza de pe poziţii imparţiale şi să nu accepte exagerările evreieşti li se răspunde cu acuzaţia de «antisemit», combinată cu altele, practicate în fostul lagăr comunist: «comunist», «securist», «naţionalist», «nostalgic», «retardat» etc. În ceea ce mă priveşte, recunosc că sunt nostalgic după ceea ce înseamnă demnitate naţională. De aceea spun adevăruri care supără. Nu se poate accepta orice!”

Cu Pamfil Şeicaru în exil de dr. Ovidiu Vuia:

„Eram dator să amintesc, în puţine cuvinte, celor care vor să uite că bazele României moderne au fost statornicite între 1859 şi 1866 de domnul român Alexandru Ioan Cuza. În spiritul ideilor lui Pamfil Şeicaru, aş dori să adaug faptul că prin sărăcirea progresivă a ţărănimii cât şi lipsa de preocupare pentru dezvoltare a unei clase mijlocii, amândouă componente sociale productive, Monstruoasa coaliţie, îndepărtând de la domnie pe românul Alexandru Ioan Cuza, a clătinat din temelii rânduiala Statului român. Singura clasă valabilă pentru politicienii acelor vremuri era negustorimea şi oamenii de afaceri, cei ce le permiteau îmbogăţirea cât de repede făcută nu spre folosul ţării, ci sugându-i din toate puterile seva ei de viaţă. Din 1866 s-a instalat în România o stare social-economică şi culturală total nepotrivită sufletului românesc, autentică pseudomorfoză, ameliorată întrucâtva după primul război mondial, descrisă pe plan cultural de Junimea lui Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu ca forme fără fond, ceea ce material se consumă până la declanşarea unui sistem în lanţ, catastrofic constituit din desele răscoale ţărăneşti ce au avut loc în ţările române între anii 1866 şi 1907. Era vorba de o democraţie falsă ce nu-i găsesc asemănare decât cu sistemul social dezvoltat în România după evenimentele din decembrie 1989. Astăzi ca şi ieri, conducătorii ţării nu sunt înteresaţi decât să-şi umple, indiferent prin ce mijloace, buzunarele şi încă vreo câteva cufăraşe, şi asta cât mai mult, repetând cuvintele lui Ludovic al XV-lea, «după mine, potopul».” (Fragment din volumul Cu Pamfil Şeicaru în exil, vol. II, Editura Rita Vuia, 2008).

Comunicare și stil de Nicolae Balasa:

„În timp ce am lecturat volumul Paraidis, literatură de cuţit, autor Liviu Andrei, volum apărut la Ed. Aius, 2011 şi prefaţat de către Tiberiu Neacşu, mi-au trecut prin minte multe. Evident, mi-am pus, ca şi autorul prefeţei, unele întrebări, însă nu m-am lăsat sedus de un anume tip de autointerogaţie, câtă vreme din paginile cărţii, «o lume» creionată abil îţi sare în ochi şi nu îţi dă pace mai abitir ca oglinda fermecată care ţine morţiş să îţi arate realitatea, de aici, de oriunde, de acum sau din tot timpul. Tranşant, în cărţile sale, Liviu Andrei stă sub semnul stilului şi al comunicării. Am să încep cu a doua trăsătură, nu pentru că ar ţine de domeniul evidenţei, ci pentru că, vreau sau nu, trebuie să dau cumva dreptate celor de la Palo Alto, California, care susţin cu încrâncenare că «totul comunică». O fac însă nu fără a le aminti faptul că, cel puţin la nivel artistic, o pagină de carte, în cazul volumului numit mai sus, cu prisosinţă, reprezintă tulburătorul traseu al trăirilor şi zbaterilor între idei şi cuvinte.”

Pușa Roth