Carol Roman, acel gazetar care a crezut și crede în ceva…

Carol-Roman-Debut-in-ceata-coperta

cronica de carteEra, la vremea când (cum vreo cinci decenii în urmă) m-am încumetat şi eu să fac primii paşi în gazetărie, bunul obicei ca, înainte de a bate la uşa publicaţiei la care vroiai să scrii, să citeşti din scoarţă în scoarţă mai multe numere la rând, aşa încât nu doar titluiri-şablon sau sloganuri îndelung repetate îţi rămâneau în minte, ci, mai ales, nişte semnături care desemnau personaje pe care, odată ajuns în redacţie, trebuia neapărat să le cunoşti. Astăzi, desigur, treaba asta nu se mai poartă, iar dacă, totuşi, se mai poartă, pe ici pe acolo, se face mai degrabă cu ţâfna ifosată a lui „Ok! ia să le arăt eu la fosilele astea cum se scrie «super-cool»”.

Aşa s-a întâmplat şi atunci când, prin 1967, am luat eu calea „Scânteii tineretului”. Odată ajuns aici, m-am dus aţă (vorba olteanului) la secţia de Morală-reportaj. Ce-i drept, nu m-am dus chiar de capul meu, ci bine îndrumat de prietenul mai vârstnic Ion Victor Bibicioiu, care îi ştia bine pe Vartan Arachelian, pe Vasile Răvescu şi pe Ştefan Gănescu, trei dintre numele pe care le întâlneam cel mai des în reportajele vii şi spumoase despre realitatea străzii. Drept pentru care gazda, Vartan Archelian, nu numai că mi-a citit compunerea cu care venisem înarmat dar, după ce a dat-o la secţia Dactilo cu indicaţia precisă „vă rog să fie bătută cât mai rapid”, m-a luat de mână şi m-a dus – tot aţă, fireşte! –, la bufetul redacţiei. Unde printre primii pe care a ţinut să mi-i arate a fost un bărbat cu ochelari, potrivit de statură, despre care mi-a spus că este Carol Roman, un ziarist de mâna întâi de la secţia externă a ziarului. De fapt, era un „fost ziarist de la secţia externă”, pentru că acesta plecase din redacţie dar prezenţa sa era printre colegi era de nedezminţit. Cum, bineînţeles că citiesm şi eu, în timp, articole iscălite de Carol Roman nu am putut decât să fiu bucuros atunci când i-am fost prezentat. Aşa a început relaţia de constantă prețuire şi încredere între Carol Roman şi subsemnatul, relaţie în temeiul căreia şi aştern, aici, câteva gânduri iscate de lectura celei mai noi cărţi dintre cele cu care Carol Roman şi-a asigurat nu doar un raft select de bibliotecă, dar mai cu seamă un public al său. Adică un public fidel, care îl caută pentru scrisul său frumos –  şi când spun „ scrisul său frumos”, am mai multe temeiuri.

carol roman

Carol Roman

Primul temei, pe care, de fapt, ni-l certifică şi nouă sa carte, Amintiri despre timpuri şi oameni. „Scânteia tineretului”. Debut în ceaţă (Editura Balcanii și Europa, 2014) este curajul de a scrie despre o anume perioadă din istoria presei româneşti şi a României moderne. Şi de a nu face asta neapărat în tuşe negre şi numai cu un ton resentimentar, vindicativ. Cititorul a înţeles, desigur, că este vorba despre perioada neagră a începutului anilor ’50, când elita intelectuală şi politică a României era supusă unor dramatice tentative de distrugere nu doar morală ci de-a dreptul psihologică şi fizică. Nu a scăpat acestei cavalcade a stihiilor răului nici presa, aşa încât atunci când corifeii condeiului românesc luau calea temniţelor iar alţii, puţini, pe cea a exilului, a fost nevoie ca paginile de ziar să fie scrise de către alţii. Aici intervine, cred eu, nevoia unei distincţii clare şi categorice între cei care, foarte tineri fiind, redactau „cu bună credinţă , fiecare pe măsura lui”, cotidianul tineretului –  despre care, simplu şi meritat, Carol Roman spune: „Acei oameni credeau în ceva…” – şi cei care, din exces sluganic de zel sau din alte considerente umorale şi degradante nu erau decât nişte satrapi şi vânzători de neadevăruri. Nişte „manipulatori”, cum le zicem noi, azi. De aici, tâlcul titlul cărţii: Debut în ceaţă.

Şi tot de aici se naşte şi frumoasa ei tensiune ideatică, iar cititorul, în primul rând cititorul tânăr, va şti cu siguranţă să aleagă între „ce e viu şi ce e mort” în acea perioadă din istoria „Scânteii tineretului” pe care a trăit-o, intens şi sincer, Carol Roman şi despre care tot Carol Roman scrie acum. Adăugând, astfel, pagini alese unor alte volume de evocări şi portrete despre anii petrecuţi în această redacţie de excepţie, cum ar fi cele semnate de Nicolae Dan Fruntelată sau Ovidiu Marian.

Aşa se şi explică de ce pagina de carte conţine amintiri de o rară putere emoţională despre colegii săi de generaţie: Ion Brad, Teodor Mazilu, Emil Mandric, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Vasile Ranga, Lucian Rolea şi, bineîneţeles, Nicolae Labiş, „buzduganul unei generaţii”, aşa după cum a fost numit pe drept cuvânt poetul Luptei cu inerţia. După cum nu sunt uitaţi nici cei care, având „funcţii de răspundere” mai mari sau mai mici, i-au ajutat şi susţinut pe mai tinerii gazetari, printre numele cele mai des evocate cu sinceră recunoştinţă de către Carol Roman fiind Fred Mahler, Ion Mihăileanu şi (chiar!) Virgil Trofin, la acea vreme prim- secretar al UTM-ului.

Sunt istorisite întâmplări care, citite cu ochiul minţii şi al sufletului, pot spune multe despre cum se făcea pe atunci gazetăria şi despre cum reuşeau cei mai pricepuţi să se strecoare printre furcile caudine ale dogmatismului ideologic şi ale inculturii agresive. Iată-l, de pildă, pe Ion Băieşu, pe post de reporter frenetic, scriind adevărul-adevărat despre un satrap politic şi impostor sadea, adică un fost practicat declarat al hortysmului convertit în „inchizitor comunist” fără mamă, fără tată. Lucru despre care Ion (Guţă) Băieşu nu a povestit, după câte ştiu eu, şi pe care nici faimoasa lui rubrică „De la om la om” nu îl prea arăta a fi fiind el, Ion Băieşu, aşa de tare combatant. Rubrica „De la om la om” fiind şi cea de unde a pornit, Carol Roman ne-o spune acum pentru prima oară, şi ideea faimosului serial de televiziune despre Tanţa şi Costel, adică de la scrisoarea unei tinere cititoare de loc din Medgidia. Că serialul a avut un succes enorm, ăsta este un lucru de-acum bine ştiut, dar trebuie spus că un merit excepţional a revenit şi celor doi mari actori, Coca Andronescu şi Octavian Cotescu, aceia care au dat savoarea terbilă a poveştilor despre „Iubirea e un lucru foarte mare”. Fapt care l-a şi făcut pe Nea Fănuş Neagu să îi spună, verde-n faţă, autorului: „Mă, tu de-acum înainte poţi să scrii şi Hamlet, că lumea pe stradă tot pentru Tanţa şi Costel o să te salute!”

Nu aş vrea să se înţeleagă de-aici că avem în cartea lui Carol Roman doar o suită de balade şi idile; dimpotrivă, când citit despre caznele sufleteşti la care a fost supus rebelul neîmpăcat, Radu Cosaşu sau despre linşajul politic al profesorului Egon Weigl, un eminent pedagog devenit „proscrisul” pentru că avusese cutezanţa să se îndoiască de supremaţia universală a celor edictate de către „Komsomol”, atunci vom înţelege mai corect şi mai bine perioada. Aşa după cum vom înţelege şi sensul real al limitatei dar realei perioade de deschidere de după 1965, pe care, definitiv, aveau să o facă una cu pământul funestele Teze din iulie 1971.

Nu aş putea încheia aceste notaţii despre cartea lui Carol Roman fără a face măcar o sumară trimitere la portretele unor magiştri ai spiritualităţii româneşti pe care autorul a avut şansa de a-i cunoaşte şi norocul de a colabora: Tudor Arghezi, G. Călinescu, Victor Eftimiu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Zaharia Stancu, Ion Popescu-Gopo sau Neagu Rădulescu sunt doar câteva nume care îmi vin acum în minte dar, cu siguranţă, cititorul va descoperi alte şi alte asemenea întâlniri memorabile.

În finalul cărţii, Carol Roman face o promisiune şi anume că va scrie ceva aparte despre perioada ce a urmat plecării sale de la „Scânteia tineretului”, perioadă în care el a rămas un statornic, fidel colaborator al ziarului care l-a consacrat. Şi cum titlul recidivei editoriale este ispititor foc, Amintiri despre timpuri şi oameni. „Scânteia tineretului”. În balansul amintirilor…, aştept ca autorul să îşi onoreze promisiunea, promiţând, la rândul meu, să fiu primul care să scrie despre cartea sa. Asta fireşte, cu condiţia să nu îmi fure cineva… startul!

Şerban Cionoff

Caragiale, scriitorul secolului al XXI-lea

centenar caragiale al gavrilescu studiu caragiale arta controversei

eveniment liber sa spunUn studiu doct, cu perspectivă enciclopedică asupra epocii, este C… de la Caragiale. Arta controversei de Al. Gavrilescu, apărut la începutul lui decembrie 2012. La o sută de ani de la moartea autorului, după atâtea exegeze ale operei sale, cele clasicizate sau altele, de dată mai recentă, care au insistat asupra modernității scriitorului, inclusiv din perspectiva secolului al XX-lea, pare că nu se mai pot spune multe lucruri noi, fie ca judecată de ansamblu, fie cu referire aplicată la un text sau altul. Nimic mai fals. Mai ales în privința esteticii caragialiene, așa cum se desprinde ea din publicistică, dar și implicit din operă, sunt încă multe de spus în contextul de idei și frământări ale epocii. Citind studiul lui Al. Gavrilescu, am avut sentimentul că I. L. Caragiale a fost discutat oarecum izolat, preluând câteva clișee (realism, naturalism, absurd etc.), dar fără a vedea cadrul larg, european în care poate fi înscris scriitorul român, care era de altfel la curent sau intuia perfect mișcarea de idei contemporană. Într-un fel, istoria noastră literară, cu unele excepții, l-a privit și pe Caragiale ca pe un fenomen local, izolat, născut în cadrul specific și determinat al literaturii naționale, fără a face legăturile necesare cu ideile europene, cu controversele și orizontul de așteptare general din epocă. Îndeosebi în ce privește teatrul, fascinația perfecțiunii formei și expresiei caragialiene, caracterul memorabil, „clasicitatea” personajelor puse în acțiune, replicile ajunse pe buzele tuturor au devansat discuția asupra esteticii, asupra fondului de idei care animau spațiul european și la care Caragiale era racordat ca nimeni altul, tot așa cum sunt racordați – îmi permit această comparație – scriitorii secolului al XXI-lea la ideile care ne animă pretutindeni. Citește cronica integral pe Portalul „Centenar Caragiale”.

Costin Tuchilă

Lansare de carte: „Nici vii, nici morţi” de Augustin Buzura

Joi, 22 noiembrie 2012, la ora 14.00, la standul Editurii RAO din cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus 2012 va avea loc lansarea volumului Nici vii, nici morţi de Augustin Buzura. Lansare va avea loc în prezenţa autorului. Prezintă: criticii literari Ion Simuţ şi Răzvan Voncu.

Nici vii, nici morți ilustrează cel mai bine crezul gazetarului care opune adevărul oricărei retorici, demontează mascaradele politice ale momentului, îi demască pe impostori, apără moralitatea și vrea cu orice preț binele națiunii sale împotriva oricărei conjuncturi politice interne și externe. Volumul pare că prezintă o selecție de articole, multe dintre ele fiind antologice, dar el nu face decât să respecte cu strictețe ordinea cronologică în care acestea au apărut. Toate au fost publicate între ianuarie 2009 și martie 2012 ca editoriale în „Cultura”, revistă de atitudine culturală și civică pe care Augustin Buzura o patronează cu succes din 2005.

Augustin Buzura s-a născut la 22 septembrie 1938 în comuna Berinţa din judeţul Maramureş. În perioada 1958–1964 studiază la Facultatea de Medicină Generală din Cluj, specializându-se în psihiatrie (lucrarea de diplomă are titlul Shakespeare în psihiatrie). Renunță la profesia de medic psihiatru și se dedică literaturii, însă metodele psihiatrice de investigare a conștiinței umane se vor regăsi în romanele sale. Debutează cu volumul de nuvele Capul Bunei Speranțe în 1963. A fost redactor la revista „Tribuna” din Cluj. Din 1990 devine președintele Fundației Culturale Române, iar între 2003–2004 al Institutului Cultural Român. În prezent este directorul revistei „Cultura”. Din 1992 este membru al Academiei Române.

„Cu Caragiale de la Washington la Bucureşti”, expoziţie de fotografie şi bandă desenată

Biblioteca Naţională a României împreună cu Galeria Danaart Gallery continuă seria de manifestări culturale dedicate Anului Caragiale, printr-o expoziţie de fotografie şi bandă desenată, care va avea loc în perioada 10–31 octombrie 2012. Imagini din piesa de teatru O noapte furtunoasă, jucată la Washington (regia: Toma Enache, actori ai Teatrului Național din București şi la Bucureşti (Teatrul Masca), alături de pagini din volumul „O scrisoare pierdută” în benzi desenate, vor putea fi admirate la mezaninul Bibliotecii. Vernisajul expoziţiei Cu Caragiale de la Washington la Bucureşti va avea loc joi, 11 octombrie 2012, ora 18.00, la sediul Bibliotecii Naţionale a României, Bucureşti, Bd. Unirii nr. 22, sector 3.

Fotografiile aparţin jurnalistei Mădălina Corina Diaconu, Mihai Grăjdeanu semnând benzile desenate, prima adaptare în benzi desenate a unei piese a marelui dramaturg I. L. Caragiale.

Mădălina Corina Diaconu

Mădălina Corina Diaconu s-a născut şi a crescut în Bucureşti. Este absolventă a secţiei de Grafic Design de la Universitatea Tibiscus din Timişoara şi a Academiei de Artă din Bucureşti. A locuit 16 ani în Washington DC, unde s-a dedicat jurnalismului, devenind corespondent de presă atât pentru ziarele din România, cât şi pentru ziarele româneşti din SUA. În aceşti ani a colaborat cu TV Chicago, Antena 1, PRO TV şi Radiodifuziunea Română. În prezent este preşedinta Clubului Presei Transatlantice, reporter la Radio România Cultural, redactor la Radio Prodiaspora și s-a restabilit în oraşul natal, Bucureşti.

„Fotografiile mele NU sunt artistice! Sunt imagini de care un jurnalist se foloseşte la ilustrarea articolelor sale! Ele pot fi împărţite în două categorii: fotografii făcute intenţionat, atunci când am povestea şi-mi trebuie doar ilustrarea ei, şi fotografii făcute la inspiraţie, spontan, atunci când ochiul surprinde un moment, din care se naşte povestea!” – Mădălina Corina Diaconu.

Mihai Grăjdeanu

Născut la Mangalia și stabilit în Bucureşti, Mihai Grăjdeanu a început să deseneze încă din timpul grădiniţei. Copil fiind, a participat la concursurile de desene pe asfalt de la Constanţa, iar mai târziu la saloanele şi festivalurile naţionale şi locale de benzi desenate. În prezent este autorul a câtorva volume de benzi desenate: Legendele Dacilor – Piatra Sacră; Ciutanul (vol. 1), primul roman grafic românesc despre fotbal, Istoria alternativă a literaturii române în benzi desenate; După gratii, prima bandă desenată pentru deţinuţii din penitenciarele din România; O scrisoare pierdută, prima adaptare în benzi desenate a unei piese a marelui dramaturg I.L.Caragiale. De asemenea editează revista on-line pentru copii „Atelier BD” şi este autorul programului „Artă la Pachet”. În prezent a definitivat volumul al doilea al romanului grafic Ciutanul, urmând ca acesta, odata cu găsirea unei edituri, să vadă lumina tiparului.

 

Fotografii de Mădălina Corina Diaconu din spectacolul O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, regia: Toma Enache

Mihai Grăjdeanu, „O scrisoare pierdută” în benzi desenate, actul I

În căutarea capodoperei

În căutarea capodoperei se intitulează medalionul dedicat criticului literar şi muzical Costin Tuchilă, care va avea loc luni 28 martie 2011, la ora 17,00, în sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti (str. Tache Ionescu nr. 4).

Manifestarea este programată în cadrul Stagiunii Camerale a Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali din România, Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret, realizată în colaborare cu Biblioteca Metropolitană Bucureşti (coordonator de proiect: dr. Mirela Zafiri). Invitaţi: dr. Ilinca Dumitrescu, dr. Marina Roman, dr. Ioan Adam, dr. Florin Rotaru. Prezintă: dr. Mirela Zafiri.

Costin Tuchilă (n. 8 octombrie 1954, Ploieşti) a absolvit în 1978 Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea limba română – limba portugheză. Actualmente este realizator în cadrul Redacţiei Teatru a Societăţii Române de Radiodifuziune. A debutat în presa literară în 1975, activitatea sa publicistică, desfăşurată la principalele reviste de specialitate şi ziare, cuprinzând peste 2300 de cronici, studii, eseuri de critică literară, muzicală, de teatru, editoriale, articole pe teme diverse. A publicat volumele: Cetăţile poeziei, eseuri pe teme de literatură română contemporană, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983; Privirea şi cadrul, critică literară, Editura Cartea Românească, 1988; Punctul pe cuvânt, tablete pe teme morale şi sociale, vol. I, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2001; Punctul pe cuvânt, vol. II, Chimprest Publicity, 2003; În căutarea capodoperei, studii şi eseuri pe teme muzicale, Editura Viitorul Românesc, 2002; Un clasic modern – Ion Dumitrescu, ediţie critică de Costin Tuchilă şi Puşa Roth, Bucureşti, Editura Academiei, 2006; Vocaţia performanţei. Formaţiile Muzicale Radio, 1999–2008, ediţie alcătuită de Costin Tuchilă, Iaşi, Editura Ars Longa, 2008; Clasicii dramaturgiei universale, vol. I, în colaborare cu Puşa Roth, Bucureşti, Editura Academiei, 2010.

Este autor a numeroase emisiuni radiofonice de istoria teatrului românesc şi universal, critică de teatru, critică literară. Costin Tuchilă este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali din România.

„În timp ce alţi confraţi ai lui Costin Tuchilă cantonează cu păgubitoare nonşalanţă fie în practica recenziei apologetice, fie în practica eseului superfluu, autorul temeinicei cărţi Cetăţile poeziei se dedică, meticulos şi răbdător, analizei metodic condusă de criterii evaluative limpezi, neîntrerupt susţinută de argumentul peremptoriu oferit de textul poetic. Astfel, volumul oferă un compact «pachet» de serii valorice, pînă acum doar aproximativ cunoscute şi acceptate. Fineţea şi rigoarea formulărilor, bizuite, în egală măsură, pe un gust literar cert şi pe achiziţii ale poeticii moderne dintre cele mari «funcţionale» («figura» elementelor primordiale, în accepţie bachelardiană, între altele), iată, în fond, calităţile de seamă prin care se distinge cartea lui Costin Tuchilă.” (Nicolae Ciobanu, „Luceafărul”, 31 decembrie 1983).

Cetăţile poeziei e o carte care impune nu o generaţie de poeţi, ci poeţii unei generaţii, iar în Costin Tuchilă unul dintre criticii lor cei mai avizaţi.” (Marian Odangiu, „Orizont”, 9 decembrie 1983).

„În primul rînd critic al generaţiei sale, Costin Tuchilă este un eseist de reală forţă analitică, bun cunoscător al mişcării de idei din peisajul literar contemporan, capabil a glosa cu dezinvoltură în marginea lecturilor preferate, alcătuind astfel sinteze de autori, ca veritabile fişe pentru o ulterioară, virtuală, posibilă panoramă în mers a literaturii române de azi.” (Constantin Cubleşan, „Steaua”, octombrie 1988).

„Dacă citim însă atent, [în Punctul pe cuvânt] tipurile nu sunt recente, ci, dimpotrivă, clasice. E vorba în esenţă de un bestiariu moral ale cărui făpturi multicolore neliniştesc conştiinţa interogativă a eseistului prin vivacitatea lor nouă. Un scurt inventar, fatalmente incomplet, ne poate ajuta să descoperim obsesiile, ţintele, mizele vechi de când lumea şi caracterologia. Costin Tuchilă nu face îndeobşte gazetărie searbădă, apoasă, ci o construcţie literară. Abstracţiunile lui din Punctul pe cuvânt sunt «personaje» a căror traiectorie, fie şi meteorică, e urmărită cu mijloacele analistului de universuri fictive. […] Când se supără în «priză directă», eseistul câştigă în dezinvoltură şi, firesc, pune accentele pe cuvinte mai apăsat, distinge mai bine kitschul drapat sub aparenţe onorabile, adică moftul. […] Punctul pe cuvânt relevă vitalitatea acestuia chiar şi la o vârstă centenară. În plină civilizaţie multimedia, rămânem dureros de constanţi, caragializând sub veşnicele bolţi. Guţişor, «eroul» unui «moft» savuros, coboară direct din Bubico, semn că sub mantia lui Caragiale şi un eseist de azi se poate simţi la largul său.” (Ioan Adam, Zidul şi litera, Bucureşti, Editura Adam, 2004).

„Pentru Costin Tuchilă muzica a încetat să fie un simplu violon d’Ingres, exerciţiul îndelungat în spaţiul comentariului muzical investindu-l cu atestări profesionale în domeniu. După aproape trei decenii de publicistică făcută sub semnul lui Eutherpe şi al Melpomenei, Costin Tuchilă publică în 2002 volumul În căutarea capodoperei (Editura Viitorul Românesc) care-l investeşte ca muzicolog plin de autoritate.” (Titus Vîjeu, Scripta manent, ghid biobliografic al scriitorilor din Radio, 1928–2004, Editura Casa Radio, 2004).

„Volumul [Un clasic modern – Ion Dumitrescu] se citeşte cu sufletul la gură căci în filele lui, cititorul urmăreşte un destin excepţional, evocat de cele mai multe ori de martorii oculari ai derulării lui, ei înşişi intraţi de mult în galeria reprezentanţilor de seamă ai muzicii româneşti.” (Sanda Hîrlav-Maistorovici, „Axioma”, martie 2007).

„Genericul volumului defineşte claritatea intenţiilor: Un clasic modern. Adică, ceva definitiv. Materialele adunate, multe, toate sau aproape toate, oricum câte au putut descoperi realizatorii în acribia cercetării lor de mai mulţi ani, restituie ceva din existenţa aceasta simbolic singulară. Strălucirea inteligenţei, orizontul culturii, originalitatea nepereche a temperamentului, pasiunea pentru actul creaţiei, iubirea pentru cei numiţi simbolic «aproapele», capacitatea a de se opune neadevărului, nedreptăţii şi imposturii… […]

Realizatorii cărţii au gândit o succesiune de etape ale cunoaşterii-portret: Medalion, Studii lexicografice, profiluri critice, cronici, consemnări, Receptarea postumă, Interviuri cu artistul. În final, ni se adresează chiar Ion Dumitrescu, în emoţionante pagini de muzicologie şi memorialistică ce îi poartă semnătura.” (Grigore Constantinescu, „Cronica Română”, 26 ianuarie 2007).

„Logic, această carte [Clasicii dramaturgiei universale] trebuia să apară după Istoria literaturii române a lui G. Călinescu. Cu atât mai mult, meritul celor doi autori este deosebit: ei aduc în cultura română un studiu fundamental şi aşează România, în acest domeniu, în contextul marilor culturi.” (Florin Rotaru, 12 ianuarie 2011).

„Studiile incluse în Clasicii dramaturgiei universale reprezintă un demers critic de tip creator, ceea ce le deosebeşte de alte cărţi care sunt mai degrabă lucrări de arhivistică. De la bătrânul Eschil la pururi captivantul şi jovialul Marivaux parcurgem, în acest prim volum, o istorie a valorilor teatrului universal.” (Ioan Adam, 12 ianuarie 2011).

„Cu o bibliografie extrem de bogată şi actualizată la 2010, cu inserţii relevante de text din piesele analizate, cartea este o piatră de hotar de la care începe un domeniu care va schimba unghiul de abordare a istoriografilor şi criticilor literari şi teatrali de-acum încolo şi pentru foarte multă vreme.” (Marina Roman, 12 ianuarie 2011).