Flori de primăvară pictate de Karina

„Am putea oare să concepem ce ar fi devenit omenirea dacă nu ar fi cunoscut florile?” (Maurice Maeterlinck)

„Floarea, bijuteria lumii vegetale.” (Angelo de Gubernatis)

„Prima floare înflorită pe Terra a fost o invitaţie la un cântec încă nenăscut.” (Rabindranath Tagore)

„Florile sunt simboluri frumoase ale naturii, prin care ne arată cât de mult ne iubeşte.” (Goethe)

„Floarea […] este exemplul eternei seducţii a vieţii.” (Jean Giraudoux)

„Arta este efortul necontenit de a concura frumuseţea florilor.” (Marc Chagall)

„Sunt flori peste tot pentru cine vrea să le vadă.” (Henri Matisse)

„Fiecare floare este un suflet deschizându-se catre natură.” (Gérard de Nerval)

„Nici o poetică din lume nu atinge perfecțiunea și semnificația celei mai timide flori.” (Mircea Eliade).

„Nu trebuie să te iei niciodată după ce spun florile. Trebuie doar să le privești și să le miroși.” (Antoine de Saint-Exupéry).

„Dacă florile şi-ar dărui oameni la fel cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi oamenii?” (Nichita Stănescu)

„Parfumul e istoria unei flori.” (Emil Cioran)

„Florile ajung să parfumeze însăşi mâna care le striveşte.” (Vladimir Ghika)

„Vor putea tăia toate florile, însă nu vor putea opri primăvara.” (Pablo Neruda)

„Legenda rândunicăi” de Vasile Alecsandri

Karina, Rândunici

Dedicată d-nei Nyka Grădișteanu

Rândunică, rândunea,

Ce bați la fereastra mea?

Du-te-ți pune rochița,

Că te arde arșița,

Te suflă vântoaiele

Și te udă ploaiele.

Mergi în câmpul înverzit,

Că rochița a-nflorit

Și o calcă turmele

Și o pasc oițele.

(Cântec poporal)

I

Când se născu pe lume voioasa Rândunică,

Ea nu avea făptură ș-aripi de păsărică,

Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,

Copilă drăgălașă de mare împărat.

Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,

Sosită printre oameni ca zâmbetul de soare,

O gingașă comoară formată din senin,

Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,

Și maica sa duioasă, privind-o, se temea

Să nu dispară-n aer sub formă de o stea.

O zână coborâtă din zodia cerească

Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,

Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,

S-o apere-n viață de-a zilelor amaruri.

Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,

De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,

Și-n apa încălzită cu lemn mirositor

O trestie, un fagur ș-o floare de bujor,

Menind prin șoapte blânde copila să devie

Năltuță, mlădioasă ca trestia verzie,

La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare

Și ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.

Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiță,

Din raze vii țesută, cu stele prin altiță,

Și-i zise: „De-ți e gândul să ai parte de bine,

Rochița niciodată să n-o scoți de pe tine,

Și cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,

Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,

Căci el țintește ochii și dorurile sale

Pe oricare ființă cu forme virginale,

Pe dalbele copile, a dragostei comori,

Ce-s jumătate fete și jumătate flori,

Pe zânele născute în atmosfera caldă,

Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,

Și chiar pe luna plină de o lumină moale,

Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale.”

II

Copila descântată de zâna ei cea bună

Creștea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,

Ș-a sale brățișoare, ș-a sale mici picioare

Aveau, fiind în leagăn, mișcări de aripioare;

Iar când ieși din cuibul în care înflorise

Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,

Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,

Putea să se măsoare pe umbra unui crin,

Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele

Ce lunecau prin aer și o chemau la ele,

S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,

Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,

Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri

Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,

Și-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată

De dulcea armonie naturii deșteptată.

Atunci pe nesimțite un glas de zburător

Îi tot fura auzul șoptindu-i, plin de dor:

„Atât ești de frumoasă la chip și la făptură,

Că nopții dai lumină, și iernii dai căldură,

Și orbilor din umbră dai ochi să te admire,

Și morților grai dulce să spuie-a lor simțire.

Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,

Cu-a lui întunecime ar face nopți o mie,

Și chipul tău ce fură chiar ochii de copile

Din alba lui splendoare ar face mii de zile!

Ah! buzele-ți rotunde, cu râs înveselite,

Se par două cireșe în soare pârguite,

Și mijlocu-ți de-albină sub vălul tău de aur

Se leagănă prin aer precum un verde laur;

Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,

Răsfrâng toată văpaia cereștilor iubiri

Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume

Tu, zână fără seamăn, minune fără nume!”

Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind…

Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,

Lilie zburătoare, de fluturi alungată,

Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.

III

Visează luna-n ceruri!… sub visul cel de lună

Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.

Nici o mișcare-n frunze, și nici o adiere

Nu tulbură în treacăt a nopții dulci mistere.

Albina doarme-ascunsă în macul adormit,

Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,

Și raza argintie din stele dezlipită

Căzând, săgeată lungă, prin umbra tăinuită,

Se duce de aprinde văpăi tremurătoare

În albele șiraguri de rouă lucitoare.

Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopții zboară?

Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară

Și merge drept la malul pârăului din vale?

Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,

Ea vine lângă apă, cu drag la ea privește

Și, singură-n răcoare, de baie se gătește.

O! dalbă feerie! divină încântare!…

Rochița de pe umeri alunecă, dispare,

Și lumii se arată minunea cea mai rară,

Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!

Toți ochii de luceferi, de păsări și de flori,

Loviți ca de lumina rozatică din zori,

S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde…

Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.

Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,

Ea-noată cu-o mișcare alene, voluptoasă,

Lăsând ca să albească prin valul de cristal

Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.

Și iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,

Și trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,

Și apa-n vălurele de aur se-ncrețește,

Și nuferii se mișcă, bâtlanul se trezește,

Pădurea cântă imnuri, și luna amoroasă

Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.

Acum pe lângă trestii ea lunecă ușor

Și, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,

Pe sânul ei ud încă ea părul își adună,

Se oglindește-n apă, se oglindește-n lună,

Și umbra-i diafană cu formele-i rotunde

În lină îngânare se clatină pe unde.

IV

Cocoșu-n depărtare intonă o fanfară!

Copila cu grăbire din valuri iese-afară.

Ah! unde-i e rochița și unde-al ei noroc?…

Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc

Ce vine ș-o cuprinde cu brațele-ntr-o clipă;

Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,

Și dalba-mpărăteasă, din brațe-i dispărând,

Se schimbă-n rândunică și fuge-n cer zburând!

Atunci ș-a ei rochiță, nălțându-se în vânt,

Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,

Și pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,

Odoare-a primăverii: Rochiți-de-rândunele!…

Mircești, 1874

Publicată în vol. Pasteluri și legende, 1875

 „Două rândunici” de Radu Șerban, versuri: Constantin Cârjan, 1964. Interpretează Margareta Pâslaru