Între răsărit şi apus

sonia elvireanu intre rasarit si apus editura asr longa cronica de pusa roth

cronica literara liber sa spunÎntre răsărit şi apus, volum de poezie apărut la Editura Ars Longa din Iaşi, poartă semnătura Soniei Elvireanu, profesor de limba franceză, traducător, critic, poet, eseist, doctor în filologie. În ediţie bilingvă, volumul a fost tradus chiar de autoare, lucru mai puţin obişnuit în lumea cărţilor, ţinând cont de legătura de suflet dintre autor şi operă. În cazul de faţă Sonia Elvireanu a depăşit acest prag sensibil, devenind propriul său traducător.

Între răsărit şi apus, între cele două puncte cardinale, metaforic vorbind, se află existenţa noastră pământeană cu tot alaiul ei de sentimente, aşa cum defineşte acest spaţiu Michel Ducobu, în prefaţa acestui volum: „Între răsărit, în zorii primitori, şi odihna de pe pragul ospitalier al nopţii, o viaţă poate fi trăită astfel în câteva ore… Parcurs fericit pe cărările descoperirii, deschis orizonturilor ce se lărgesc, arborilor care îşi întind coroanele amiezii ce se înalţă divin, petalele azurului ce se revarsă în suflet, poeziei-memorie care aminteşte în miresme şi murmure vârsta de aur a copilăriei, a trezirii, a încrederii simple şi calme, a dialogului imperceptibil cu îngerul fidel al permanenţei… Sau, dimpotrivă, rătăcire dureroasă între o naştere ivită din umbră şi o moarte nocturnă, absolut necunoscută şi misterioasă, între două lumi insesizabile pe care le va lega, în nelinişte, solitudine sau pericolul amneziei, drumul nesigur «între sensuri neînţelese, între pieriri şi căutări, pe calea fiinţei»… Poezia Soniei Elvireanu se aşează astfel, cu o luminoasă delicateţe, pe firul fragil care leagă aceste două extreme, ca un pod de frunze şi de fine file de stampă, imaginat între două ţărmuri cufundate în obscuritatea ce freamătă.”

Eugene Boudin studiu de cer

Eugène Boudin, Studiu de cer

„Între mine şi tine,/ apusul de soare,” aceste două versuri luate separat au profunzimea haiku-ului, imaginând ideatic distanţa care poate fi doar o dimensiune poetică sau chiar una reală, în funcţie de starea cititorului, căci la el mă refer. Între răsărit şi apus se poate afla îngerul călător a cărui iubire e jocul, jocul vieţii pe străzile destinului nostru. Între răsărit şi apus se află timpul sacru al existenţei noastre, natura cu visele ei împărţite în anotimpuri, toate ale iubirii, chiar dacă uneori „indiferenţa umblă pe străzi”. „Ploaia,/ gândul meu spre tine”, alte versuri alese aproape la întâmplare, reprezintă o altă imagine-metaforă ce cuprinde măreţia visului şi dragostea ploii. Sonia Elvireanu scrie sensibil, scrie poezie cu trimiteri şi legături în spaţii nemăsurate geografic, dar aflate toate între răsărit şi apus:

„Între mine şi tine,

apusul de soare,

o urmă pe plajă arzând,

verdele sticlos al mării,

rătăcind pe nisip,

arsura zilei,

un ţipăt în palme,

prag între cer şi pământ.

*

Fac o piruetă în nori,

te zăresc în apus,

pe insula în flăcări,

un salt de rănit.

*

Sunt iar răsărit.”

Pușa Roth

 

Elegie pentru o gutuie

evocare tatiana stepa magdalena albu

In memoriam Tatiana Stepa

valorile trecutuluiVine o vreme, o singurǎ datǎ în rǎstimpul unei vieţi, când sufletul este coplesit, în toatǎ mǎreţia lui astralǎ, de definiţia literarǎ a unui singur cuvânt: ETERNITATE… Pentru cǎ, privindu-ne ochii în oglinda necuvântǎtoare a apei, trebuie sǎ avem curajul de a recunoaște cǎ VIAŢA, înaintea tuturor metaforelor în care este aşezatǎ, e o Tainǎ, iar Taina nu e altceva decât miezul unui vers, care participǎ la sporirea muzicii sale interioare prin tǎcerea sa în faţa Creaţiei Universului, o tǎcere superioarǎ asemuitǎ bǎtǎilor ușoare de aripǎ ale îngerilor Luminii…

Aş căuta definiţia cea mai profundǎ a cuvântului Viață în Lacrimǎ. Dar nu în oricare lacrimǎ. Doar în aceea a Christos-ului ucis pe Cruce în numele neiubirii. Şi aş suferi împreunǎ cu El pentru rǎmǎşiţa de poveste dintre un mereu aproape concret, real, viu şi un mereu departe abstract şi plin de necunoscut, care se confundǎ un timp pânǎ la identificare şi se aştern ambii apoi, cu trupurile devenite cenuşǎ stinsǎ, în faţa dumnezeirii într-un timp fǎrǎ graniţe precise şi fǎrǎ substanţǎ, unde acest parcurs al omului se va fi scoborât, deja, încet, în eternitatea al cǎrei rǎsǎrit veşnic şi sacral L-a nǎscut pe Dumnezeu-Fiul prin vrerea lui Dumnezeu-Tatǎl. Sǎ ne închinǎm, aşadar, acestui rǎsǎrit plenar al nǎdejdii, cu toate limitele şi nelimitele fiinţei noastre de pǎmânt şi de apǎ la un loc şi sǎ considerǎm cǎ sacrificiul de sine în numele suprem al iubirii este cel în faţa cǎruia se închinǎ şi Fiul dumnezeesc, cu toatǎ rǎstignirea Sa orânduitǎ, în strigǎtul ultim al deznǎdejdii: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai pǎrǎsit?!…”

tatiana stepa folk

Tatiana Stepa (21 aprilie 1963, Lupeni–7 august 2009, București)

Despre Tatiana Stepa ar trebui sǎ se glǎsuiascǎ acum în cea mai necuvântǎtoare limbǎ a pǎmântului – limba copacilor cu crengile bǎtând obrazul copiilor sǎraci şi graiul iubirii unor inimi crescute la focul sfâşietor al durerilor amare. Prin muzicǎ, Tatiana Stepa şi-a adâncit povestea trecerii sale pǎmânteşti prin sacralitatea singularǎ a versului şi a spart în mii de bucăţi oglinda iernii unor suflete, care uitǎ, secundǎ de secundǎ, cǎ, într-o zi, neştiutǎ de nimeni, pǎdurea cu braţele întinse spre cer îşi va pierde definitiv puterea de a privi în ochi Lumina şi va deveni, nimic altceva, decât scrum şi uitare…

mihai olteanu peisaj

Mihai Olteanu, Peisaj

Astǎzi, sǎ stǎm o clipǎ şi sǎ ne întrebǎm sufletul, dacǎ mai poate sui. Dinspre întuneric şi prǎpastie cǎtre Lumină, bineînţeles. Sǎ ne gândim cǎ ţipǎtul Vieții pentru Tatiana Stepa a fost sfâşiat vremelnic şi pentru totdeauna de ghearele morţii hulpave de duh sfânt şi de orice. Strigǎtul nostru interior e unul de lebǎdǎ mutǎ cǎtre o lume ancestral surdǎ, cǎtre un Univers care îi deschide acum porţile şi o aşeazǎ acolo, unde vom locui, într-o anume clipǎ a acestei sfinte treceri, cu toţii, fǎcând-o sǎ nu mai fie pentru noi, aşa cum a fost o bucatǎ mult prea scurtǎ de timp, sprijinitǎ cu coatele de geam la cǎpǎtâiul gutuilor copilǎriei, care îngheţa orice putere a crivǎţului hǎmesit din iarna ce pǎrea nesfârşitǎ…

Sufletul trǎieşte în orice anotimp. Sufletul Poeziei s-a mai însingurat, iatǎ, cu încǎ un anotimp… Sǎ ne aducem aminte cǎ, aidoma copacilor deloc veşnici, cu viaţa scrijelitǎ în lutul crǎpat de vreme al amintirii, lumea nu este decât Marele Poem nedescifrat încǎ al Creatorului sǎu neştiut, care ţine în Taina Sa nepătrunsǎ închis unicul şi, de cele mai multe ori, prea tristul nostru destin pământesc…

Magdalena Albu

7 august 2009

 Ascultă:

Copaci fără pădure

Dor de părinți

 Soartă de femeie

Dă, Doamne, iarnă

 Dreptul la milă

Galbenă gutuie

 Totuși, toamna

Cântec pentru prieteni