„Salomeea” de Oscar Wilde, în ediție electronică, la împlinirea a 120 de ani

Contemporary Literature Press, sub auspiciile Universității din București, în colaborare cu British Council și Institutul Cultural Român, anunță publicarea volumului Wilde’s Salomé – 120 years old! de C. George Sandulescu.

Piesa Salomeea, scrisă de Oscar Wilde în limba franceză, împlinește 120 de ani.

Marţi, 16 octombrie 2012, cu ocazia aniversării zilei de naștere a lui Oscar Wilde, Contemporary Literature Press publică piesa Salomé, scrisă în limba franceză și terminată la Torquay în ianuarie 1892.

La această sărbătorire a unui text scris de Wilde de la bun început în limba franceză, nu putem să nu ne gândim nostalgic la meticulozitatea altui scriitor irlandez, Samuel Beckett, ale cărui texte circulă toate în mod curent atât în varianta franceză, cât și în cea cea engleză, în traducerea făcută de autorul însuși. Inegalabilul Oscar Wilde scrie o singură carte în limba franceză – dar o dă altcuiva la tradus în limba engleză. O face oare din mărinimie sau din neglijență? Poate și una și alta, poate nici una, nici alta. Intențiile autorului rămân enigmatice. O dă deci la tradus. Rezultatul inevitabil este o catastrofă de mari proporții: ne aflăm astăzi în fața piesei Salomé, scrisă în limba franceză de un maestru al limbii engleze – și nu există un original englez. Prin aceasta, autorul însuși scoate în evidență importanța limbilor atât pentru Joyce, cât și pentru Beckett și pentru Oscar Wilde, dar într-un mod cu totul diferit pentru fiecare dintre ei. Oscar Wilde dovedește cu prisosință că obstacolul creat de o limbă sau alta rămâne o piedică de netrecut.

Oscar Wilde (16 octombrie 1854, Dublin–30 noiembrie 1900,  Paris)

Compunându-și opera, Richard Strauss rămâne întotdeauna cât se poate de aproape de originalul francez al piesei. Avem de-a face cu o întâmplare reală, descrisă în Biblie, care, de-a lungul veacurilor, a devenit un mit și o legendă în toată Europa. Evoluția literară, purtându-ne în timp din țară în țară, face ca această fabulă să se apropie atât de mult de statutul lingvistic internațional al cărții Finnegans Wake de James Joyce.

Costum de Bakst (Rozenberg) pentru drama Salomeea de Oscar Wilde, 1908

Eu, unul, tind să cred că literatura pan-europeană, atunci când va începe să existe ca entitate indivizibilă, va porni de la acești doi sau trei scriitori irlandezi care, mult prea talentați ca să stea acasă, și-au ales voluntar exilul pentru tot restul vieții. Erau toți foarte culți, în sensul vechi al cuvântului, cu multă latină, cu multă greacă și cu multă germană.

Dansul limbilor în Europa pieței comune și a jocurilor olimpice devine la fel de dramatic, în secolul XXI, ca și Dansul celor șapte văluri pentru bietul Ioan Botezătorul. Trăim într-o vreme când musulmanii obligă pe politicienii de azi să pomenească tot mai des de Iisus Christos. Așa că și noi, atunci când vorbim de Irod și de tăierea capului Sfântului Ioan, ne aflăm clar pe terenul evenimentelor zilei.

Franz von Stuck, Salomeea, 1906

Această carte de izvoare literare publicată de editura noastră pune patru probleme esențiale criticii literare: cum a fost creat mitul și cine l-a continuat, fie numai în cuvinte, fie numai în imagini… dar, mai presus de toate, cine a fost cel care a aproximat capodopera.

Léon Herbo, pictor belgian (1850–1907), Salomeea

În consecință, volumul de față încearcă să definească întreaga operă a scriitorului Oscar Wilde, în totalitatea ei, prin prisma unei singure piese. Găsiți în el textele cu izvoarele lor în engleză, franceză și română, mai ales Mallarmé și Flaubert. Volumul se încheie cu Actele primului Congres Internațional Oscar Wilde (Monaco, 1993).

În iunie 2014, va avea loc la Paris o sărbătorire de mari proporții —The Oscar Wilde Festival (pentru detalii, adresați-vă la THE OSCHOLARS [oscholars@gmail.com] ).

C. George Sandulescu

Wilde’s Salomé – 120 years old! de C. George Sandulescu se lansează oficial marți, 16 octombrie 2012, dar volumul poate fi consultat și descărcat din acest moment la adresa de internet: http://editura.mttlc.ro/sandulescu-oscar-wilde-salome.html .

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii, lidia.vianu@g.unibuc.ro.

 

Noi apariţii pe Portalul Scriitorilor Româno-Americani din New York/Romanian-American Writers New York, VETIVER

Ana R. Chelariu despre Dicţionarul Etimologic al Limbii Române (DELR), vol. I, A–B:

„Am primit de curând Dicţionarul Etimologic al Limbii Române (DELR), vol. I, A–B, o publicaţie necesarǎ şi de mult aşteptatǎ a Academiei Române, Institutul de Lingvisticǎ «Iorgu Iordan – Al. Rosetti», Bucureşti, 2011; redactori responsabili: academician Marius Sala şi membru corespondent Andrei Avram.

Din prefaţa semnatǎ de acad. M. Sala aflǎm cǎ Academia Românǎ «a fost întotdeauna preocupatǎ şi de descrierea lexicului limbii române sub aspect etimologic.» Dar, se continuǎ, «Primele trei încercǎri de elaborare a unor dicţionare etimologice ale limbii române au vǎzut lumina tiparului în strǎinǎtate», fiind vorba de: A. De Cihac (1870–1879), A. Ciorǎnescu (1958–1966), N. Raevskij şi M. Gabinskij (1978). Ar fi de remacat cǎ Republica Moldoveneascǎ a publicat încǎ din 1978 un dicţionar etimologic de peste 600 de pagini, ca şi Ucraina şi Ungaria.

Prezentând structura DELR, Cristian Moroianu ne informeazǎ cǎ acest dicţionar a fost conceput ca o operǎ lexicograficǎ completǎ şi modernǎ, cuprinzând toate cuvintele atestate în principalul dicţionar explicativ (DEX) dar, fiind un dicţionar etimologic, este diferit în mare parte de celelalte publicate pânǎ acum; este însǎ asemǎnǎtor cu DA (Dicţionarul limbii române, 1913) prin aceea cǎ oferǎ traducerea sensurilor cuvintelor în francezǎ, include formele dialectale sud-dunǎrene şi al limbilor romanice înrudite, cuprinzând cuvinte de la cele mai vechi şi dialectale pânǎ la cele recente conform dicţionarului lui Tiktin, şi mai târziu, Dicţionarului Limbii Române (DLR). Dicţionarul Etimologic actual (DERL) diferǎ de cele precedente prin aceea cǎ evalueazǎ critic etimologiile anterioare, incluzând soluţiile mixte culese din celelalte surse. Prin acest dicţionar, ni se spune, colaboratorii au urmǎrit sǎ reprezinte stadiul actual al cercetǎrii etimologice din lingvistica româneascǎ.

În capitolul Norme lexicografice ni se explicǎ sistemul folosit în lista de cuvinte oferitǎ: cuvântul-titlu, accentul, corespondenţele cuvâtului-titlu în dialectale sud-dunǎrene, indicarea clasei şi categoriei gramaticale, indicaţiile de circulaţie şi/sau de domeniu, sensul/sensurile în românǎ şi francezǎ, prima atestare, variantele, etimologia, familia lexicalǎ, dublete etimologice, trimiteri bibliografice, indicele.

Dupǎ lista cu Abrevieri urmeazǎ Abrevieri bibliografice, care în exemplarul primit de mine se întrerupe la pagina XL, ultima abreviere listatǎ fiind LTR – Lexiconul technic român; aceasta, din pǎcate, nu este singura omisiune din acest exemplar, lipsind şi paginile dintre 144–161.

Rǎsfoind lucrarea câteva observaţii se cer a fi notate. Prin includerea unor informaţii importante ca ariile de rǎspândire, variantele sud-dunărene şi în special acumularea tuturor soluţiilor etimologice propuse în celelalte dicţionare apǎrute în trecut, dicţionarul capǎtǎ valoare, fǎrǎ însǎ a contribui hotǎrâtor cu idei noi. Indicarea anului în care a fost atestat pentru prima datǎ un cuvânt este importantǎ şi binevenitǎ, cu toate cǎ autorii au luat decizia de nu menţiona aceste surse bibliografice. O listǎ cronologicǎ a acestora ar fi fost necesarǎ într-o lucrare de asemenea prestigiu.

Deşi au avut intenţia specificatǎ în introducere de a crea un dicţionar etimologic modern pentru cei interesaţi din ţarǎ, şi poate din lume, colaboratorii au folosit limba francezǎ pentru traducerea sensului cuvintelor româneşti, cu toate cǎ limba de circulaţie contemporanǎ folositǎ în astfel de instrumente de lucru nu mai este franceza, ci engleza, plasându-se astfel într-un loc aparte în lingvistica contemporanǎ. În fond dicţionarul nu face decât sǎ preia traducerile în francezǎ din dicţionarele deja publicate cu mai mulţi ani în urmǎ fǎrǎ un efort special de actualizare.

Includerea Familiilor lexicale extensive este o iniţiativǎ de bun augur, iar indexul general de cuvinte cu trimiteri la cuvântul-titlu este folositor. Din pǎcate, uneori sunt alese cuvinte-titlu rare sau dialectale în defavoarea celor din fondul uzual al limbii, ceea ce limiteazǎ accesul mai ales pentru un cercetǎtor sau student de la o univesitate din altǎ ţarǎ. Câteva exemple: cuvântul bufniţǎ, comun în limbajul actual, îl gǎsim doar dacǎ îl cǎutǎm în index, fiind inclus în familia lexicalǎ pentru buhǎ, cuvânt mai rar; la fel cu radicalul barzǎ care este listat în familia cuvântului-titlu barz. Sau bǎlǎrie pentru care avem trimitere în index «v. bǎlie», dar care lipseşte complet din dicţionar. Pentru a boci ‚a plânge’ avem trimitere la boace, formǎ rarǎ, care are ca datǎ a primei atestǎri 1886, în timp ce boci cu sensul ‚a plânge’, este atestat în 1683, ceea ce ar pleda pentru existenţa timpurie a cuvâtului cu sensul general ‚boci’, şi deci pentru listarea inversǎ. O situaţie asemănǎtoare avem pentru cuvântul-titlu barabulǎ ‚cartof’ 1852, (Urc. barabolja, barabulja) dar în familia cǎruia gǎsim baraboi atestat în 1719, pentru care sunt considerate etimologiile: ucrainian, bulgar, maghiar; dar lingviştii maghiari listeazǎ forma baraboly, atestatǎ în 1588, ca provenind din românǎ, împreunǎ cu baci, catrincǎ, cergǎ, etc., considerate de dicţionarele româneşti ca fiind împrumuturi din maghiarǎ (vezi: Hungarian Loanwords of Romanian Origin, Attila Szabó T., pg. 61: «The following list contains the Romanian loanwords borrowed by Hungarian up to the end of the medieval period and indicates the dates of their occurences.»)

Uneori familia unui radical nu e completǎ, ca spre exemplu în familia lexicalǎ a cuvântului brâu nu gǎsim brânǎ – cu sensul de ‚cǎrare îngustǎ de munte’, nefiind listat nici ca radical independent.

În general, în dicţionarele româneşti nu se oferǎ o informaţie completǎ incluzând sensul iniţial al cuvâtului din limba de înprumut, latinǎ, slavǎ, maghiarǎ etc., practicǎ comunǎ în dicţionarele etimologice pentru alte limbi, ca spre exemplu The Complete Edition of the Oxford English Dictionary. Astfel pentru cuvântul-titlu burdǎ, folosit regional în expresii ca de-a burda ‚de-a rostogolul’ este oferit maghiarul borda fǎrǎ traducerea lui care este ‚coastǎ, coaste de porc’. Alt exemplu este cuvântul buhǎ pentru care se oferǎ ca explicaţie latinescul bufo, bufonis, dar care în latinǎ înseamnǎ ‚broascǎ’ (A. Walde – Lateinisches Etymologisches Wőrterbuch, 1910). Însǎ prezenţa cuvântul buho cu înţelesul ‚bufniţǎ’ în spaniolǎ şi în cecenǎ buha, trimite la o sursǎ onomatopeicǎ (DRL 1958). Poate cǎ indicând sensul cuvintelor din alte limbi considerate ca origine a formelor româneşti ar duce la sugestii şi interpretǎri noi şi ineresante. Ar fi de notat cǎ anumite forme reconstruite (uneori fǎrǎ a se indica cu asterisc * statutul de cuvânt refǎcut), deşi au ca bazǎ elemente latine sau slavone ajung la nişte formaţiuni artificiale, departe de forma iniţialǎ şi în multe cazuri greu de acceptat. Între altele fie spus, ar fi de dorit reproducerea formelor din alte limbi într-o grafie cât mai exactǎ, dar în DELR gǎsim uneori cuvintele latineşti reproduse fǎrǎ grafia corectǎ, ca spre exemplu, pentru burete este oferit latinescul «boletis (= boletus)» care ar fi trebuit transcris bōlētus… […]

Dar DELR nu face nici un fel de referire la rǎdǎcini cunoscute sub denumirea de rǎdǎcini indo-europene reconstruite şi care formeazǎ baza dicţionarelor Pokorny sau mai recent, Mallory, printre altele, cu toate cǎ limba dacicǎ este catalogatǎ ca fiind  înruditǎ cu traca şi deci o limbǎ indo-europeanǎ, împreunǎ cu latina şi slava veche, de altfel. Ignorarea acestor rǎdǎcini reconstruite de lingvistica comparativǎ modernǎ ca bazǎ de dezvoltare a limbilor europene limiteazǎ studiul oricǎrei limbi din aceastǎ arie geograficǎ. Fǎrǎ îndoialǎ, a lua în consoderaţie nişte posibile relaţii între radicalii dintr-o limbǎ europeanǎ şi rǎdǎcini indo-europene refǎcute nu modificǎ datele știinţifice stabilite anterior. Dimpotrivǎ, spre exemplu relaţia dintre limba românǎ şi limba latinǎ poate fi confirmatǎ şi întǎritǎ prin compararea rǎdǎcinilor indo-europene comune, lǎrgind astfel înţelegerea evoluţiei limbii în contextul istoric şi socio-cultural. În orice caz, ignorarea acestor studii lingvistice contemporane nu face decât sǎ îngusteze cercetarea. Un dicţionar nou, care se vrea modern şi care sǎ reflecte stadiul actual al lingvisticii româneşti, nu poate fi considerat de actualitate fǎrǎ referinţe şi comentarii, fie chiar şi sumare sau negative, privitor la relaţiile etimologice ale limbii române cu rezultatele oferite de ultimele cercetǎri în domeniul lingvisticii europene de prestigiu. Astfel, acest dicţionar are meritul cǎ adunǎ toate datele oferite în dicţionarele deja publicate anterior, cǎ include anul primei atestǎri a cuvintelor în literatura tipǎritǎ, dar din pǎcate nu oferǎ nimic nou, şi mai ales, nu acoperǎ o mare lipsǎ în plasarea limbii române în contextul lingvisticii contemporane universale.”

*

La Editura Vestala din Bucureşti a apărut un nou volum al scriitorului şi publicistului Gabriel Pleşea, frecvent colaborator al săptămânalului „New York Magazin”. Intitulată Marasmul românesc, cartea adaugă un nou set de articole celor deja incluse sub semnătura lui Gabriel Pleşea în volumele de publicistică publicate la aceeași editură: Corespondenţe din New York (1999), Concordia ca necesitate înțeleasă (2001) şi Reporter la New York (2004).