Pamfil Șeicaru: „Un om imperfect, dintr-o lume pe măsură” – cronică de Șerban Cionoff

 Pamfil-Seicaru

La vremea când făceam primii pași în ale gazetăriei, adica prin anii ’60 și ceva ai veacului trecut, despre Pamfil Şeicaru ştiam doar că a fost un exponent al putrefacţiei presei burghezo-moşiereşti, piatra pe mormântul său (mormânt din punct de vedere „politico-ideologic”, serban cionofffireşte!) fiind pusă cu sloganul „şantajul și etajul”. Mare noroc am avut, eu și alţii ca mine, doritori să trecem dincolo de poncifele oficiale, că în acea vreme de relativă dar reală destindere la Casa Scriitorilor puteau fi lesne abordaţi câţiva dintre pontifii presei interbelice, proaspăt întorşi în viaţa cetăţii după ani grei de temniţă sau de surghiun. Între ei N. Carandino făcea figură întru totul aparte… Astfel, am reuşit să aflăm câte ceva despre acea lume miraculoasă a gazetăriei româneşti interbelice. Şi, fireşte, despre Pamfil Şeicaru. După 1990, în schimb, tot despre Pamfil Şeicaru, alte poncife intolerante, de data asta… cu sens (tot politico-ideologic) schimbat, i-au învăţat pe neofiţi cum că degeaba o fi fost el, Şeicaru, un mare gazetar dacă, la o adică, se spune că ar fi colaborat niţeluş cu Securitatea!

santajul_si_etajul_george_stanca pamfil seicaruAcum, lucrurile s-au rezolvat mult mai simplu: despre Pamfil Şeicaru nu se mai vorbește deloc!

Noroc, de data asta, că George Stanca şi-a suflecat mânecile, a intrat până peste cap în arhive prăfuite, s-a luptat vârtos cu prejudecăţi mai vechi și mai noi şi, într-un final, ne-a dat această carte remarcabilă: Şantajul și etajul. Pamfil Şeicaru, între legendă și adevăr (Editura Adevărul, 2012). Lucrare, la origine teză de doctorat în istorie și despre care un istoric de severitatea și acribia prof. univ. dr. Ion Calafeteanu scrie că are meritul de a se fi aplecat „asupra unei componente fundamentele, am putea spune definitorii a personalităţii lui Pamfil Şeicaru: analiza fenomenului politic”.

somnul lumii eduard rudolf roth grafica moderna

Eduard Rudolf Roth, Somnul lumii

Excursul este unul captivant, riguros, aplecat și temeinic documentat în universul fabulos al unui gazetar care, cu uneltele meseriei sale, a reușit să dea replică sentinței neiertătoare a lui André Gide: „numesc jurnalism tot ceea ce ne-ar putea interesa mâine mai puțin decât azi!”.

Chiar așa, de ce ne-ar mai interesa, azi sau poate și mâine, Pamfil Șeicaru?

Citeşte integral în Revista VIP, 18 decembrie 2012.

John Mayall la București

Părintele mişcării de blues britanice va concerta la Sala Palatului din București duminică 11 noiembrie 2012, ora 21.00.

John Mayall este un interpret, compozitor şi instrumentist englez, pionier al muzicii Blues. Cariera sa muzicală se întinde pe o durată de peste 50 de ani, dar punctul culminant al acesteia a fost în anii ’60 când a fondat John Mayall & The Bluesbreakers.

John Mayall s-a născut în 1933 în satul Maccelsfield din apropiere de Manchester. Micul englez a crescut ascultând colecţia de jazz a tatălui său şi s-a simţit atras de blues. La sfârşitul anilor ’60 s-a mutat la Londra, unde s-a lansat sub numele de John Mayall’s Bluesbreakers. Curând l-a întâlnit pe Eric Clapton, iar întâlnirea lor istorică a culminat pe primul album hit al Bluesbreakers, Blues Breakers cu Eric Clapton (1966), devenind o legendă mondială.

În 1969, bucurându-se de o uluitoare popularitate în SUA, John a lansat albumul clasic acustic live The Tourning Point. De-a lungul anilor, John Mayall a lansat mai multe albume care au stabilit noi standarde în rock blues, şi anume Behind The Iron Curtain, Chicago Line, A Sense Of Place precum şi albumul nominalizat la Premiile Grammy, Wake Up Call.

Ca reprezentant al Blues-ului britanic, John Mayall este mai cunoscut ca lider al trupei şi ca mentor decât ca interpret. În anii ’60, trupa sa The Bluesbreakers a reprezentat o şcoală finală pentru muzicienii britanici blues rock din perioada respectivă.

Chitariştii Eric Clapton, Peter Green şi Mick Taylor s-au alăturat trupei sale într-o remarcabilă succesiune, la mijlocul anilor ’60, înainte de a cânta alături de Cream, Fleetwood Mac şi, respectiv, Rolling Stones. John McVie şi Mick Fleetwood, Jack Bruce, Aynsley Dunbar, Dick Heckstall-Smith, Andy Fraser (Free), John Almond şi Jon Mark au cântat şi înregistrat de asemenea cu Mayall pentru diferite perioade de timp.

Legendarul LP cu Eric Clapton din 1966 şi albumul Blues Breakers l-au transformat pe Clapton într-un star, un adevărat „blues boom” în Anglia. Blues-ul nu a fost niciodată mai captivant.

În 2005 John Mayall a fost trecut în lista de onoare ca Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic.

În 2009 a fost lansat cel de-al 57-lea album al lui Mayall, Tough.

Show-ul programat pe 11 noiembrie la Sala Palatului din Bucureşti va fi, fără îndoială, o seară extravagantă a interpretului de blues, a instrumentiştilor care îl acompaniază, o seară care nu poate fi ratată.

Biletele costă 75, 100, 150, 200, 250 si 300 lei şi se găsesc pe www.bilete.ro şi la oficiile Poştei Române semnalizate Bilete.ro, în reţeaua Eventim, pe www.eventim.ro, magazinele Germanos, Orange, Vodafone, Domo şi la Sala Palatului.

Concertul este produs de Fundaţia Phoenix – www.phoenix.ro.
http://www.youtube.com/watch?v=6ASnbv_ZsWY&feature=related

Icoane de Stefan Orth

Deschisă în Palatul Brukenthal din Sibiu, Sala de expoziţii temporare, în perioada august–septembrie 2012), expoziţia personală a cunoscutului artist sibian Ştefan Orth este în primul rând una tematică, având titlul Icoane. Curator: dr. Valentin Mureşan.

„Graficianul sibian Stefan Orth este o personalitate artistică de anvergură internaţională, având un palmares expoziţional incredibil şi un număr impresionant de publicaţii, de la mape întregi de afişe – mai ales referitoare la spectacole şi alte evenimente artistice şi culturale – la ilustraţie de carte, calendar, revistă şi la albume, câteva dintre acestea dedicate creaţiilor proprii.

Ca foarte bun cunoscător al tehnicilor gravurii şi graficii, Stefan Orth a fost 25 de ani restaurator la Laboratorul de restaurare al Muzeului Brukenthal, dar ca o personalitate artistică polivalentă, el n-a întârziat abordeze alte tehnici ale artelor «surori»: gravură, acuarelă, scenografie şi, desigur, pictură.

Stefan Orth, Familia mărului III

Ştefan Orth ne oferă o etalare inspirată, axată în principal pe teme şi personaje mitologice şi religioase, cărora le dă însă o inedită, chiar insolită interpretare în cheie modernă, adoptând un figurativ condensat, stilizat până la schematic, cu câteva detalii definitorii pentru referirea la scena, personajul, legenda avute în vedere. Programul iconografic nu este nici el unul croit după aşteptările şi obişnuinţele temei, ci doar porneşte de la legende, personaje mitice sau sacre, spre a ieşi apoi din limitele cărţii, ale tradiţiei religioase sau mitologice şi a sugera aspiraţia spre dimensiuni cosmice ancestrale, dar rămase permanent actuale. Imaginea incumbă uneori o mare încărcătură de sensuri şi profunzimi ce duc spre ezoteric, devenind aşadar accesibile doar pentru iniţiaţi. Desfăşurarea formală şi cromatică expresivă face însă ca expoziţia să poată fi «lecturată» şi fără decodarea / înţelegerea mesajelor ermetizate în simbol sau explicit enunţate în cuvinte pe marginea imaginii.

Expunerea celor aproape 40 de lucrări de pictură şi grafică, ale lui Stefan Orth, oferă privitorului, prin forme, culori, metafore şi simboluri, o adevărată sărbătoare a artei.” – Valentin Mureşan.

Sighişoara Medievală

Festivalul „Sighişoara Medievală”, care se va desfățura anul acesta între 20–22 iulie, este unul dintre cele mai cunoscute şi iubite evenimente din România ultimilor douăzeci de ani.

Având o tradiţie de nouăsprezece ani, festivalul şi-a cîştigat atât datorită frumuseţii cetăţii, cât şi organizării artistice, un renume de legendă printre generaţiile de tineri, dar şi printre iubitorii de cultură de orice vârstă, naţionalitate sau nivel social. Festivalul a devenit obiect principal de atracţie al unuia dintre cele mai vizitate locuri din România, Cetatea Medievală Sighişoara, patrimoniu UNESCO din 1999, considerată şi astăzi ca fiind cea mai frumoasă cetate din Europa.

Calendar: Maurice Utrillo

În a doua zi de Crăciun a anului 1883, se năştea în cartierul Montmartre din Paris, pe Rue du Poteau, nr. 8, Maurice, fiul Mariei-Clémentine Valadon, care avea să fie cunoscută ca pictoriţă sub numele de Suzanne Valadon. Mama împlinise, în 23 septembrie 1883, 18 ani; tatăl nu era declarat în acte. În actul de naştere, mama se declara „croitoreasă”, deşi îşi încerca deja talentul la desen, mai mult sau mai puţin în formă organizată. Târziu, avea să fie scoasă la iveală identitatea tatălui, Adolphe Tabarant (Utrillo, 1926) precizând că era „un anume Boissy, boem incorigibil, profund marcat de alcoolism, care acoperea cu o detestabilă pictură pânze ce le îngrămădea la el, renunţând să le plimbe pe la negustorii de brocantă montmartrezi.” Cum a ajuns fiul Suzannei Valadon, model pentru mulţi pictori binecunoscuţi, apoi ea însăşi pictoriţă cu notorietate, să poartă numele Utrillo, ţine într-o măsură de hazard. După ani de viaţă destul de precară, Suzanne se căsători cu un „om cu desăvârşire distins”. Soţul nu consimţea însă, nici în ruptul capului, să recunoască fiul Suzannei şi recurse la un subterfugiu: găsi un amic dispus să dea numele său lui Maurice, fapt consfinţit printr-un act din 8 aprilie 1891. Tatăl adoptiv era Miguel Utrillo y Molins, pe care de altfel Suzanne îl cunoscuse. Maurice deveni în scripte Utrillo, fiu al „unui om de litere, ziarist, pictor, arhitect, una dintre cele mai simpatice figuri ale Spaniei contemporane”, după cum menţionează acelaşi Tabarant. Copilul crescuse până atunci în grija bunicii sale Magdeleine Célina Valadon, şi această absenţă a mamei avea să-şi spună cuvântul. Suzanne continua să pozeze pentru artişti ca Puvis de Chavannes, Toulouse-Lautrec, Degas, Renoir (figurile din Dansul la oraş şi Dansul la ţară), să ia lecţii de pictură, începu să deseneze şi să picteze, sub îndrumarea lui Degas. În 1894 expunea cinci desene la Salon de la Nationale, din această perioadă datând şi primele sale tablouri. Copilul Maurice traversa lungi perioade de tăcere, părea o fire închisă, necomunicativă, răbufnind din când în când şi lansând vorbe de o teribilă violenţă. Fusese chiar suspectat la un moment dat de debilitate mintală, schimbase mai multe şcoli. Trăia fără îndoială un sentiment de frustrare, din cauza abandonării de către mama sa. Nimeni nu bănuia în el pictorul extraordinar de mai târziu. În plus, viciul care îi va marca întreaga viaţă, alcoolul, apăruse încă la de la vârsta adolescenţei. Era văzut hoinărind prin Paris şi frecventând cârciumi. Trimis la colegiul Rollin, ca elev extern liber, scăpase întrucâtva de orice supraveghere. Se spune că economisea din banii de tren (seara era nevoit să se întoarcă acasă, la Montmagny, la 10 km de Paris), pentru a-şi procura o sticlă de vin. Era totuşi capabil să disimuleze destul de bine, cel puţin la şcoală, până la un punct, când trebui retras de la colegiu. Nici nu vroia să audă de pictură, în ciuda insistenţelor Suzannei. Crizele începură însă să se succeadă îngrijorător. La începutul anului 1904 era internat pentru prima oară, cercetat cu atenţie de psihiatri, dus la dezalcoolizare. Începea, pentru el, calvarul unei vieţi frânte între o boemă stranie până la un punct, în atmosfera cartierului Montmartre, căruia i-a dedicat cea mai mare parte a creaţiei sale, şi desele încercări de reechilibrare prin tratament medical. Desigur, toate acestea nu ar avea relevanţă, dacă nu am observa că pictorul care nu poate fi uşor înscris într-un curent nu poate fi despărţit de omul cuprins adesea de acea febră mistuitoare a boemei, moştenită probabil de la tatăl său dar şi datorată, în bună măsură, unei copilării pline de incertitudini. Ca o revanşă, poate, refugiul său în peisajul citadin, atât de familiar, pe care îl pictează cu o frenezie aparte, într-un ritm ameţitor, vrând parcă să demonstreze că aparţine în exclusivitate acelui spaţiu, amestec de pitoresc, de sublim şi sordid.

Primele picturi ale lui Utrillo datează din anii 1905–1906: sunt peisaje din Montmagny şi Montmartre, în care împrumută tehnica impresionistă a unor Pissarro şi Sisley. E însă mai degrabă un pictor sumbru, preferând tonuri închise de ocru. S-a vorbit chiar de o perioadă impresionistă (1907–1908), ani în care se împrieteneşte cu André Utter, alături de care pictează în Montmartre. Prietenul, tovarăş de boemă alcoolică, îl trădează curând. În 1909, Suzanne, care tocmai îşi părăsise soţul, pe Paul Mousis, se mută la tânărul André Utter, cu care se căsătoreşte după cinci ani. Începând din 1909, Maurice Utrillo pictează un număr uriaş de tablouri, peisaje din Montmartre în care apar străzi, case, cârciumi familiare unei lumi poate uşor debusolate, dar trăind într-un mod nu o dată contradictoriu, excesiv şi, fără îndoială, spectaculos nu numai prin revărsarea de picanterii. Este aşa-numita „perioadă albă” a picturii lui Utrillo (1909–1914), începutul epocii lui de glorie după prima participare la o expoziţie, în 1909. Utrillo trăieşte acum exclusiv din pictură şi legenda se înfiripă rapid. Se pare că, pentru a-şi plăti băutura la cârciumă, picta rapid un tablou. Sigur, amănunte de acest gen fac deliciul unui anumit public, dornic dintotdeauna să afle cât mai multe detalii, dacă se poate scandaloase, din viaţa unui artist. Iar existenţa lui Utrillo, care frecventa cabarete şi cârciumi pline de boema din Montmartre, căreia i se dăruia, e plină de „incidente” de tot felul. Era însă bine primit peste tot, indiferent de starea în care se afla. Frecventa cabaretul „Lapin Agile”, cârciumile „Belle Gabriele” şi „Adèle”. La Frédéric Gérard se putea bea un bun vin corsican iar cârciumarul îl servea în oale de lut pe care şi le făcea singur, veritabile obiecte de artă, care în ochii lui Utrillo nu valorau mai nimic în comparaţie cu lichidul din ele. Aşa încât „unicul mod de a-l face împiedica pe Utrillo să-şi expună punctul de vedere era să-i dai să bea, fiindcă dormea după beţie «fără să facă zgomot». Frédé considera un principiu faptul că un client ce se îmbăta în stabilimentul său îşi plătise dreptul de-a fi turtă, pe când dacă băuse în altă parte nu producea decât plictiseli.” (Francis Carco, Utrillo, 1956).

În 2 martie 1914, Utrillo vinde la o licitaţie un tablou reprezentând Nôtre Dame, pentru suma de 400 de franci, intrând astfel în atenţia colecţionarilor. Totuşi, se spune, nu lucra neapărat pentru a vinde, ci doar ca să bea. Deşi dobândise ceva notorietate, tablourile nu i se vindeau pe sume mari. Se pare că era complet dezinteresat de acest aspect. Câteva sute de pânze datează din acest deceniu, pentru ca după 1920 pictorul să fie într-adevăr celebru şi să fie recunoscut de guvernul francez care, în 1929, îl decorează cu Legiunea de Onoare. Stilul său evoluează după primul război. De la imaginile impresioniste de la început, de la o anumită viziune naivă, trece la peisaje mult mai elaborate în care pare a căuta o perspectivă fără sfârşit: străzi, clădiri văzute în perspectivă, spaţii binecunoscute, reinterpretate în perioade diferite, în funcţie de starea trăită, în lumină diferită, ceea ce aminteşte de practica impresioniştilor, de care totuşi Utrillo se distanţează substanţial odată cu maturitatea, pictura sa nerefuzând accente expresioniste. El are însă o „voce” singulară, nu seamănă cu nimeni. Pictează în mai multe variante Biserica Sacré-Cœur din Montmartre, Moulin de la Galette, casa lui Berlioz.

Începe să fie imitat, circulând nenumărate falsuri. Semnează invariabil cu numele întreg, căruia îi adaugă un V., de la Valadon. E internat periodic pentru cure de dezalcoolizare, revine şi pictează cu aceeaşi frenezie. Trece drept un artist blestemat, emblemă care devine aproape un clişeu, mai ales că e raportată la o existenţă atât de tulbure. În 1922, Catedrala din Moulins, expusă la Salonul de toamnă, îi aduce elogiile criticii, succesul fiind pentru el unul neobişnuit. Cerul plumburiu de la început se înseninează, în ultima perioadă domină tonurile de alb-gri cu nuanţe de roz pal.

În 1935 se căsătoreşte cu Lucie Valore, alături de care se instalează la Vésinet, într-o casă pe care pictorul o numeşte „À la bonne Lucie”. La 7 aprilie 1938, moare Suzanne Valadon. După război, în 1947, realizează un ciclu de 22 de guaşe care sunt litografiate color pentru volumul Montmartre vécu (Montmartre trăit) de Francis Carco. În acelaşi an este subiectul unui film documentar de Pierre-Gaspar Huit, Viaţa dramatică a lui Maurice Utrillo. În 1948 moare André Utter. Utrillo pictează decorurile pentru opera lui Charpentier, Louise (premiera la 2 februarie 1950, la Opéra Comique). În această ultimă perioadă, reia, parcă la infinit, temele de altădată, pictând în acelaşi ritm susţinut. La 17 octombrie 1955 primeşte o ultimă distincţie: Medalia de Aur a oraşului Paris. Moare la 5 noiembrie 1955. Patru zile mai târziu este înmormântat în Cimitirul Saint Vincent din Montmartre, la funeralii participând 50 000 de persoane.

Costin Tuchilă

Tablouri de Maurice Utrillo