Trei zile DADA

centenar dada

100 de ani de la naşterea mişcării dadaiste – 6 februarie 1916, Zürich

eveniment liber sa spunARCEN transformă zilele de 5, 6, 7 februarie într-un sfârșit de săptămână DADA.
La 100 de ani de la apariția DADA vă invităm să experimentăm un atelier de colaje dadaiste colective, un manifest DADA 100, poeme simultane și să inaugurăm expoziția vitrina de artă nouă. Continuă lectura „Trei zile DADA”

Seminariile MECEFF „7+1”

seminarii medias

eveniment liber sa spunMECEFF „7+1” – MEDIAŞ CENTRAL EUROPEAN FILM FESTIVAL „7+1”, A treia Europă, organizat la Mediaş, între 2 și 6 septembrie 2014, găzduiește, în parteneriat cu Institutul Cultural Român (ICR), două seminarii speciale, propuse și moderate de Horia Barna (ICR), legate de tema ediției sale de anul acesta, 25 de ani de la căderea comunismului în Europa, care se vor desfășura miercuri, 3 septembrie și vineri, 5 septembrie, de la ora 11.30, în sala Centrului de Urbanism si Incubator de Afaceri pentru IMM-uri – A.D.I. din Mediaș. 

Primul seminar, de miercuri, 3 septembrie 2014, 11.30, este intitulat Tranziția de la dictatură la democrație. România și Spania, o evoluție în oglindă și îi are ca invitați pe jurnaliștii de marcă Emil Hurezeanu (România) și Adrian Mac Liman (Spania). Dezbaterea propune o scurtă incursiune contrastivă în evoluția situației din cele două țări din punct de vedere politic, economic, social și cultural, semnalând asemănările de sistem totalitar și diferențele specifice, schimbarea de regim și „tranziția” – sintagmă lansată public de un român, Adrian Mac Liman, la sfârșitul anului 1975, când se căuta în sens politic o formulă convenabilă pentru „deschidere, schimbare, reformă, ruptură, continuitate…” pe fondul agoniei și morții lui Franco… Un comentariu aparte va fi făcut și pe marginea producțiilor cinematografice spaniole de gen, atât cele propagandistice, cât și cele antisistem sau evocări ulterioare ale perioadei franchiste, prezentate în cadrul Festivalului.

horia barna

Horia Barna

Al doilea seminar este programat vineri, 5 septembrie 2014, ora 11.30 și este intitulat generic Filmul de propagandă vs Filmul antisistem în regimul comunist și îl are ca invitat pe scriitorul și jurnalistul Cristian Tudor Popescu. Dialogul cu el, lansat de Horia Barna, pleacă de la elementele semnificative din cartea lui Cristian Tudor Popescu, România mută. Politică și propagandă în filmul românesc de ficțiune (1912–1989), Editura Polirom, 2011, și se extinde asupra filmului de propagandă și a celui antisistem din cinematografia Central și Est-Europeană, inclusiv pe baza peliculelor lui Andrzey Wajda, Milos Forman și Miklos Jankso, prezentate în cadrul MECEFF 2014. „Filmul românesc de ficţiune s-a născut cu propaganda politică în el, ca un copil infectat cu HIV încă din pântecele mamei. Istoria lui a fost dublată de istoricul bolii… Din cele 550 de pelicule ale perioadei comuniste, aproximativ 222 (adică 40%) pot fi considerate ca având caracter politic, propagandistic, restul fiind divertisment, comedie muzicală, filme pentru copii, – proporţia lui Lenin (60% propagandă, 40% divertisment) fiind totuşi inversată. Cu prea puţine excepţii, propaganda din cinema a urmat cu fidelitate liniile politice de evoluţie ale PCR. A fost mai întâi prosovietică, internaţionalistă, antiromânească, apoi naţional-comunistă, anticitadină, antiintelectuală, antioccidentală, vehicul al cultului lui Ceauşescu”, scrie în cartea sa Cristian Tudor Popescu.

„MECEFF “7+1” – Mediaş Central European Film Festival este organizat de Ecran Cinema Management, Primăria Municipiului Mediaş prin Direcţia Pentru Cultură, Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii, Centrul National al Cinematografiei, A.D.I. Regiunea Târnavelor. Website: www.meceff.ro.

Facebook: [url=http://www.facebook.com/#!/meceff]http://www.facebook.com/#!/meceff[/url]

Coproducător: TVR

Parteneri principali: Luxten, ROMGAZ, Kromberg & Schubert

Suporteri: BACHMANN, Federația Comunităților Evreiești din România, BinderBubi Hotel & Spa, Traube Hotel & Restaurant

Cu sprijinul: Institutului Maghiar din București, Institutului Polonez din București, Ambasadei Republicii Slovace în România, Institutul Slovac de Film, Ambasadei Spaniei în România, Institutului Cervantes din București, The National Center for Jewish Film, Forumului Cultural Austriac, Ambasadei Republicii Slovenia în România, Centrului Ceh.

Parteneri media: Observator Cultural, Cinemagia, Bursa, Cinefan, Aarc.ro, Film Reporter, Blog de Cinema, CinemaRx, Film New Europe, Liternet, infestival.ro, Revista Tango, revistatango.ro, ArtActMagazine, Studentie.ro, Nova TV, Monitorul de Mediaș, Mediaș news, Mediaș news Blog, istvanbertalan.blogspot.ro, Adevărul Verde-n Față, Feri Teglas Blog, www.CalendarEvenimente.ro.

Noi ediții online publicate de Contemporary Literature Press

volume de charles kay ogden

eveniment liber sa spunContemporary Literature Press, sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București, The British Council, Institutul Cultural Român și Ambasada Republicii Irlanda, anunță publicarea volumelor: Theoretical Backup for the Lexicon of Finnegans Wake; Volume 55: C. K. Ogden, The Meaning of Meaning; Volume 56: C. K. Ogden, Opposition; Volume 57: C. K. Ogden, Basic English, editate de C. George Sandulescu.

contemporary literature press sigla

Charles Kay Ogden (1889–1957) este cunoscut ca lingvist și filosof al limbajului: cuvântul, pentru el, era o realitate concretă. Acest lucru l-a demonstrat atunci când a înregistrat pe disc vocea lui James Joyce. Înregistrarea a fost făcută în august 1929 la King’s College, Londra. Tot în primul sfert al secolului XX s-au mai petrecut o sumă de evenimente importante. 1. Înainte chiar de anul 1900 s-a inventat fonograful. 2. Tom Stoppard își construiește piesa Travesties pe ideea că, în 1917 la Zürich, Joyce, Tzara și Lenin s-au aflat împreună în aceeași încăpere. 3. În anul 1922 a luat ființă BBC. 4. În cursul aceluiași an Ogden a tradus în limba engleză Tractatus Logico-Philosophicus, pe care Wittgenstein îl publicase în germană cu un an înainte. 5. Tot în anul 1922 au apărut Ulysses de Joyce și The Waste Land de Eliot. Rămâne fără răspuns pentru moment întrebarea dacă Joyce l-a citit ori nu pe Wittgenstein. 6. Ogden a publicat The Meaning of Meaning în 1923, carte care anunța că esența modernismului era relația dintre sunet și sens. 7. În jurul anului 1930, Ogden mai publică două volume importante: Opposition și Basic English. John Lyons, autor de manuale, considera Opposition a fi una dintre cele mai bune discuții pe această temă.

triunghiul semiotic al lui ogdenTriunghiul semiotic al lui Ogden

Rațiunea pentru care publicăm în acest moment cărțile lui Ogden, ca fundament teoretic al seriei lexicografice Joyce, este aceea că Ogden a realizat două lucruri importante, care sunt strâns legate între ele. Primul este că a făcut cunoscută lumii vocea lui Joyce citind un fragment dintr-o carte în care se exprima în 40 de limbi străine diferite în același timp. Al doilea este Basic English: Ogden era încredințat că limba engleză este singurul drum către o limbă unică internațională. Ideile lui privind sensul, opoziția și Basic English duc drept la gândurile care trebuie că l-au obsedat pe Joyce în cei 17 ani cât a durat până ce a terminat de scris Finnegans Wake.

james-joyce-ulysses

Nu este lipsit de interes faptul că Alexandru Graur, membru al așa-zisei Academii a Republicii Socialiste România, a scris și el o carte în care descria Basic English drept o „încercare imperialistă și condamnabilă”.

Grupate în secțiunea de fundamentare teoretică, cele trei volume de Ogden ridică o sumă de probleme esențiale pentru cerecetătorii operei lui Joyce: ce anume l-a făcut pe lingvistul britanic Charles Ogden să-l înregistreze pe James Joyce citind un fragment dintr-o carte pe care nici măcar n-o terminase încă? Ce intenție teoretică leagă oare volumele lui Ogden de înregistrarea vocii lui Joyce, singura înregistrare, de altfel, a vocii lui Joyce până în ziua de azi? Și, nu în ultimul rând, de ce oare a acceptat Joyce să fie înregistrat de Ogden?

Autorii acestei serii teoretice speră că cititorii atenți vor dezlega aceste enigme, fiecare în felul lui, desigur.

C. George Sandulescu & Lidia Vianu

Volumele Theoretical Backup for the Lexicon of Finnegans Wake. C. K. Ogden, editate de C. George Sandulescu, se lansează oficial pe 10 decembrie 2013, dar ele pot fi consultate și descărcate din acest moment la adresa de internet: 
http://editura.mttlc.ro/FW-lexicography-theoretical-backup.html

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii,  lidia.vianu@g.unibuc.ro. 

Prezentul absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu

coperta prezentul absent ars longa summa cum laude d r popescu pusa roth

eveniment liber sa spunSâmbătă, 11 mai 2013, la ora 18.30, la Alba Iulia, în cadrul Târgului de Carte „Alba Transilvana” (Alba Mall, str. Tudor Vladimirescu, nr. 50A), va avea loc lansarea volumului Prezentul absent. Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, apărut la Editura Ars Longa din Iași, în colecția „Summa cum laude”. Biobibliografie și postfață de Costin Tuchilă. Cartea va fi prezentată de Mioara Pop, director al Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba și Costin Tuchilă.

Noua apariție editorială este un adevărat eveniment literar și documentar, în același timp. Convorbirea cu scriitorul D. R. Popescu este o fascinantă incursiune în opera și biografia artistică a autorului Vânătorii regale, cu detalii revelatoare despre o întreagă epocă literară, mărturii de creație și reflecții asupra lumii contemporane.

romane de d r popescu

La întrebarea Pușei Roth, „Ce este prezentul absent?”, D. R. Popescu răspunde:

„Toată ziua-bună ziua vorbim despre democrație, libertate, stat de drept – și de alte asemenea gogoși ce sună din coadă! Democrația presupune, măcar într-o interpretare aproximativă, ca în structura unui stat conducerea treburilor publice să aparțină poporului… Dar când doar unu la sută din populația României deține companii și trusturi economice, gata să investească bani în politică, sperând ca aceste finanțări să le aducă un profit extrem de rotund, cum putem spune că există democrație acolo unde doar unu la sută dintre cetățeni sunt implicați politic în treburile țării? Dacă Lenin vorbea despre democrația societății capitaliste ca despre o democrație pentru bogați, noi n-am putea vorbi despre o democrație din care poporul a dispărut, de o democrație fără popor, ridicolă și absurdă?!

În Europa, și nu numai, vânătoarea regală a oamenilor s-a bucurat în decursul veacurilor de succese remarcabile: războaiele militare, economice, ideologice, mediatice și religioase au fost tot timpul la mare înălțime, iar vânatul mereu a fost pus cu cracii în sus! Cum european este orice ins care locuiește în Europa, putem spune și noi cu mândrie că suntem europeni! Cum european este elementul cu numărul atomic 63, prezent în pământuri rare, putem bănui că și în ADN-ul nostru există niscaiva pământ rar, cu numărul 63! Dacă-i așa, foaita noastră danubiano-pontică de ce-a ajuns să facă din România o țară buimacă, buiacă, iresponsabilă?! Când se-ntâmplă fapte abominabile putem vorbi mereu despre o descompunere morală? Nu!”

În colecția „Summa cum laude” au mai apărut: Poezie de teatru. Puşa Roth în dialog editura ars longacu Mircea Albulescu, 2008; Căutător de destine. Pușa Roth în dialog cu Dorel Vișan, 2008; Anotimpuri de teatru. Pușa Roth în dialog cu Lucia Mureșan, 2009 (biografii artistice și postfețe de Costin Tuchilă). În colecția „Summa cum laude Internațional”: Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Pușa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Postfață: Costin Tuchilă, 2011.

Calendar: Maxim Gorki

Multă vreme, numele lui Maxim Gorki, de la moartea căruia se împlinesc astăzi, 18 iunie, 75 de ani, a fost asociat cu clişeele care l-au transformat într-un corifeu al realismului socialist, situaţie de care, într-o oarecare măsură este vinovat, dar acest lucru este mai puţin important dacă luăm în calcul ordinea firească a valorilor. Pe autorul Azilului de noapte îl poţi pulveriza acum citând la întâmplare câte o frază despre ,,ţelurile măreţe ale viitorului’’, despre ,,acel patos mândru şi plin de optimism care va da literaturii noastre un ton nou, o va ajuta să creeze forme noi, va crea direcţia nouă necesară – realismul socialist care, se înţelege de la sine, poate fi creat numai pe baza faptelor existenţei socialiste”. E chiar ceea ce scria Maxim Gorki în 1933. Numai că perseverând în acest mod, cu aceeaşi ,,îndemânare” cu care apostolii roşii şi-au făcut din el port-stindard, nu se va rezolva nimic şi nu se va ajunge nicăieri. La un clişeu se poate răspunde cu un alt clişeu, la fel de periculos. De la un dogmatism la altul. Maxim Gorki trebuie privit cu luciditate. Ar fi fost suficient să scrie Azilul de noapte, pentru a avea asigurat un loc în istoria dramaturgiei universale. De altfel, cu excepţia a trei piese scrise după 1917, opera sa dramatică se înscrie în perioada 1901–1917. Pare oarecum curios că un istoric al teatrului de talia lui Vito Pandolfi tratează această piesă în treacăt, după ce recunoaşte că „structura dramatică a lui Gorki se depărtează de formele secolului al nouăsprezecelea”. „În Azilul de noapte (1902), care a avut un mare succes şi multe ecouri, redă atmosfera şi personajele dintr-un azil de noapte, într-un amestec de pasiuni şi resentimente. Astăzi, mijloacele lui pitoreşti şi destul de compătimitoare, care într-o vreme înduioşau publicul, par veștejite, pentru că au fost precedate şi urmate de o întreagă literatură de acest gen, aici prezentată în culori tari.” (Vito Pandolfi, Istoria teatrului universal, vol. 4, București, Editura Meridiane, 1971).

„E greu de găsit în literatura universală un alt scriitor care să fi stârnit atâtea reacţii contradictorii, polarizând, la un capăt, aprecieri entuziaste, iar, la celălalt, critici necruţătoare, intolerante, degenerând pe alocuri în adevărate invective. Disputele s-au declanşat de la începutul secolului în jurul tânărului Gorki, un nume care s-a răspândit fulgerător, o dată cu lucrările sale. Ele au continuat şi după moartea scriitorului, până astăzi.” (Virgil Şoptereanu, Caietul-program al Teatrului Național București, premiera spectacolului Azilul de noapte, regia Ion Cojar, stagiunea 1997–1998.). Existenţa lui Alexei Maximovici Peşcov, născut la 28 martie 1868 la Nijni Novgorod, este plină de contradicţii, săvârşită între iluzie şi deziluzie, între simţul aventurii şi vocaţia protestatară, între avânt şi îndoială. Alexei Peşcov, care îşi va alege un pseudonim literar ce ar putea deconspira destinul său şi al personajelor, fiind poate cuvântul-cheie al întregii creaţii, face parte dintre acei scriitori a căror biografie devine ea însăşi o operă literară. Gorki înseamnă „Amarul”; numele aminteşte de epitetul adăugat întotdeauna cuvântului soartă în proverbele ruseşti: soartă amară.

„Literatura rusă este cea mai pesimistă literatură din Europa; toate cărţile noastre au acelaşi subiect: cum suferim noi; în tinereţe şi la maturitate; insuficienţa raţiunii, jugul autocraţiei, femeile, dragostea, viitorul, organizarea universului; la bătrâneţe: conştiinţa greşelilor comise, lipsa dinţilor, dispepsia, moartea inevitabilă. După ce a făcut o lună de închisoare sau un an de deportare «din motive politice», un rus consideră de datoria lui să îmbogăţească Rusia cu o carte de amintiri despre suferinţele sale. Şi nimeni, până azi, nu a avut ideea să scrie o carte despre bucuriile pe care le-a avut de-a lungul vieţii. Or, dat fiind că rusul are obiceiul de a-şi inventa viaţa şi că nu ştie să şi-o construiască, e foarte posibil ca o carte despre viaţa lui fericită să-l înveţe să inventeze fericirea”, spunea Maxim Gorki. „Copilăria şi tinereţea lui Gorki coincid cu trezirea Rusiei şi cu pregătirea tulburărilor din 1905, scrie Nina Gourfinkel în monografia Gorki despre el însuşi. Oraşele de pe Volga, mari porturi fluviale şi centre industriale, i-au relevat copilului lumea muncitorilor, dar şi pe cea a revoluţionarilor deportaţi sau foşti ocnaşi, condamnaţi politic, pe care guvernul îi alungase din capitală. La Kazan – oraş universitar, unul din principalele focare politice – Gorki a fost pe rând docher, grădinar, corist la teatru şi brutar. Muncind în condiţii extrem de dure, Gorki îşi începe educaţia politică alături de studenţi în cercurile marxiste clandestine. Unul din centrele mişcării este băcănia-brutărie a lui Derenkov care servea drept paravan unei biblioteci de cărţi interzise. Gorki este în acelaşi timp muncitor şi conspirator. Dar brutarul autodidact resimte dureros distanţa ce îl separă de tinerii studenţi pentru care el este un fel de animal curios. În 1887, disperat, se împuşcă în inimă. Glonţul nimereşte însă plămânul. Tânărul de 19 ani va fi salvat, dar această rană va fi cauza tuberculozei de mai târziu”.

Înainte de a apăsa pe trăgaci, Gorki a lăsat un bilet: „Greşeala morţii mele trebuie să fie atribuită poetului german Heinrich Heine: el a inventat inima pe care o dor dinţii. Adaug aici hârtiile mele de identitate pe care le-am făcut special pentru această ocazie. Cât despre rămăşiţele mele, vă rog să le supuneţi autopsiei pentru a se descoperi ce diavol m-a posedat în ultimul timp. Vă puteţi da seama după aceste documente că sunt A. Peşcov şi sper că din prezenta notă nu se va trage nici o concluzie”.

Întâlnirea cu Tolstoi este hotărâtoare din punct de vedere literar, dar experienţa reîntoarcerii la seninătatea vieţii dintr-o colonie agricolă e de scurtă durată. La Tiflis (Tbilisi), Maxim Gorki găsește un mediu revoluţionar propice. În 1901 este arestat, după participarea la manifestaţia studenţească din faţa catedralei din Petersburg. Tânărul Gorki se află acum pe podiumul protestatarilor, autorităţile interzicându-i intrarea în Moscova. La 25 octombrie 1902 Teatrul de Artă din Moscova îi joacă piesa Micii burghezi, iar la 18 decembrie se prezintă în premieră Azilul de noapte, cu toate împotrivirile cenzurii. „Spectacolul a avut un succes formidabil. Aplauze fără sfârşit au chemat şi au rechemat regizorul, actorii şi pe autor. Gorki a fost comic, atunci când a venit pentru prima oară pe scenă, cu ţigara în gură – uitase să o stingă – zâmbind confuz, nedându-şi seama că trebuie să salute… Gorki a devenit eroul zilei. Era urmărit pe stradă şi la teatru; mulţimea de admiratori şi, mai ales, de admiratoare se strângea mereu în jurul lui; la început, jenat de popularitatea sa, se purta stângaci, smucindu-şi mustaţa, aranjându-şi mereu părul cu degetele lui puternice, dându-şi din când în când capul pe spate.” (K. S. Stanislavski).

După eşecul revoluţiei din 1905, când este închis în fortăreaţa Petru şi Pavel şi eliberat pe cauţiune, Gorki trece clandestin graniţa finlandeză, ajunge la Paris, apoi în Statele Unite. În toamna lui 1906 se stabileşte la Capri, unde va rămâne timp de şapte ani. Aici se reculege şi gândurile religioase renasc, oarecum în consens cu congenerii săi. Eşecul revoluţiei din 1905, oribila presiune ce a urmat demoralizaseră profund intelectualitatea liberală care căuta să evadeze în filosofia religioasă, abandonând materialismul şi acţiunea. Este perioada „interiorizării” revoluţiei, ridicată la nivel spiritual, devenită afacerea personală a fiecăruia. Curând intervine o sciziune între tinerii intelectuali care voiau să spiritualizeze marxismul şi ceilalţi. La acest grup va adera şi Gorki, al cărui socialism nu a depăşit niciodată o faza primitivă – dragostea pentru om, încrederea în om, un umanism apropiat creştinismului. Semnificativă în acest sens este scrisoarea pe care i-o trimite prietenului său S. N. Sergheev Ţenski, de fapt un poem în proză, determinant pentru atitudinea lui Gorki în faţa vieţii şi a morţii, în faţa omului şi a vremelniciei existenţei sale pe acest pământ:

„Noi doi îl vedem pe om în chipuri diferite. Pentru mine, el nu e în nici un caz «vrednic de plâns». Ştiu că existenţa omului pe pământ este efemeră, că multe din cele ce ar trebui să ştie despre lume şi despre sine însuşi rămân ascunse, poate pentru totdeauna, şi că «poartă în trupul lui o rană dureroasă care-l chinuie şi la bătrâneţe», cum mărturisea L. Tolstoi – şi oare numai el? Toate acestea sunt cum nu se poate mai adevărate, chiar umilitoare dacă vrei. Dar poate tocmai de aceea eu, care nu-s decât tot un om, simt pentru el, Omul, o statornică prietenie. […] Visătorii, oameni bizari, solitarii «fără căpătâi» îmi plac cel mai mult.

În fiecare moment omul este sincer şi identic cu sine însuşi. Se maschează? Ei, da, fireşte! Dar numai pentru a semăna cu ceva mai presus de el. Am observat adesea că, mascându-se, el se demască niţel. Nu e un joc de cuvinte, câtuşi de puţin. Uneori este un joc cu sine însuşi, şi de cele mai multe ori un joc riscant…”

„Deviaţionismul” lui Gorki îl exasperează pe Lenin, care refuză să mai ţină cursuri la şcoala revoluţionarilor propagandişti, pentru a cărei înfiinţare Gorki îşi oferise vila de la Capri. Nu e propriu-zis o ruptură, pentru că Lenin își va da seama că nu se poate lipsi de Gorki. La sfârşitul anului 1913, încurajat de Lenin şi liniştit de Şaliapin, favoritul Curţii, Gorki decide să profite de amnistia acordată cu ocazia aniversării a 300 de ani de la urcarea pe tron a dinastiei Romanovilor şi se întoarce în Rusia. Acţiunea judiciară este clasată, dar poliţia menţine supravegherea.

În 1914, Gorki publică prima Antologie de scriitori proletari. Aceasta marchează o etapă importantă către o așa-zisă „literatură democratică”. Dar reticențele lui Gorki față de ideologia comunistă, dilemele, întrebările sale sunt destul de vizibile acum. Gorki începe să se îndepărteze din ce în ce mai mult de directivele lui Lenin. Îndoielile, scrupulele sale îi aduc uneori severe admonestări din partea partidului.

Revoluţia izbucneşte. Evenimentele din octombrie 1917 îl găsesc pe Gorki neîncrezător. Se teme de războiul civil, de dictatură, teroare şi mai ales de puternicul val popular pe care îl vede apropiindu-se. Vor fi în stare Sovietele să-l stăpânească? Experienţa brutalităţii oarbe a maselor este încă vie în mintea sa, iar cultul pentru valorile civilizaţiei este încă prea mare încât să nu fie tulburat.

Ideile lui Gorki sunt, firește, „deviaționiste”, căci el nu vede salvarea decât în alianţa elitei muncitoreşti cu forţele intelectuale liberale. Revoluţia nu i se pare posibilă decât prin ascensiunea culturală a poporului. Or numai de acest aspect nu aveau timp Lenin și ceilalți, în furia lor demolatoare a vechilor valori. La două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie, Gorki scria, întrezărind fără echivoc: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația.” Drepturile omului, democrație? Gorki, cel care cunoscuse atâtea umilințe, era de-a dreptul utopic. În plus el visează acum la un partid rezultat din unirea menşevicilor cu bolşevicii.

În martie 1918, guvernul sovietic îi interzice ziarul „Viața nouă”. Gorki preia direcţiunea Comisiei pentru ameliorarea condiţiilor de existenţă ale savanţilor, venind în ajutorul profesorilor, scriitorilor, tehnicienilor ameninţaţi de foame, frig, de arbitrariul poliţiei politice. În acelaşi timp îşi continuă munca de conferenţiar şi de consilier tehnic al scriitorilor debutanţi. La sfârşitul lui 1918, participă la crearea primei universităţi muncitoreşti, unde ţine cursuri de istorie şi de civilizaţie, ca şi la universitatea proletară ambulantă pentru muncitorii şi marinarii roşii.

Continuă însă să se opună regimului comunist și guvernului sovietic. În 1921 încearcă zadarnic să-l salveze pe prietenul său Nikolai Gurmiliov, intervenind pe lângă Lenin. Gurmiliov este împușcat de Ceka, serviciu secret bolșevic, și Gorki părăsește furios Rusia, stabilindu-se un timp în Germania, apoi în Italia. După şapte ani de exil, opozant al regimului sovietic, fără a-l ataca făţiş, numele lui Gorki şi calitatea proletarului sunt puse în discuţie de Academia Comunistă la 22 octombrie 1927. Concluzia: deşi numele de Gorki face apel la calificarea de scriitor proletar, este dificil, dacă nu aproape imposibil, să dovedeşti obiectiv că este. Ceea ce era perfect adevărat din moment ce un scriitor proletar trebuia să aparţină clasei muncitoare prin origini, subiecte, eroi, stil şi filosofie. Gorki nu îndeplinea nici una din aceste condiţii. În ceea ce priveşte originile, descindea dintr-o familie de ţărani meşteşugari mic-burghezi. El însuşi, deşi fusese băiat de curse, strângător de zdrenţe, ajutor de bucătar, păsărar, vânzător, iconar, docher, brutar, tâmplar, gardian, secretar de avocat, ziarist, om de litere, nu fusese muncitor industrial. Subiectele sale nu cuprindeau pictura uzinelor, eroii nu erau muncitori adevăraţi, ci mai curând un fel de pre-proletari.

De fapt, singura filosofie pe care Gorki a încercat vreodată să o formuleze este cea a „edificării lui Dumnezeu”– una, prin urmare, considerată „deviaţionistă”. Eroul lui Gorki este prin excelenţă un om fără repere fixe, cu suflet de vagabond, în căutarea adevărului, care se numeşte Dumnezeu sau dreptate. „Vagabonzii erau pentru mine «oameni extraordinari», tocmai pentru că erau «declasaţi»”, spune autorul Azilului de noapte. Moravurile și năravurile lor nu sunt ale unei clase sociale, ele sunt oglinda unei întregi societăți, a unei lumi „rebele”, de neînțeles și de neacceptat pentru funesta doctrină care se năștea, realismul socialist, proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și devenită, după război, literă de lege în țările comuniste.

Costin Tuchilă, Pușa Roth

Fragment din Clasicii dramaturgiei universale, vol. III, în pregătire