Romanul „Adam și Eva” de Liviu Rebreanu, tradus pentru prima dată în limba cehă

 

adam si eva in limba ceha traducere jiri nasinec

eveniment liber sa spunEditura Havran din Praga a publicat prima traducere în limba cehă a romanului Adam şi Eva (Adam a Eva) de Liviu Rebreanu. Traducerea şi prezentarea îi aparţin cunoscutului traducător Jiří Našinec.

jiri-nasinec2

Toma Novac, personajul principal al romanului Adam şi Eva (1925), bazat pe teoria privind reîncarnarea sufletului în unitatea de bază a principiului feminin şi masculin, cade victimă geloziei emigrantului rus Ştefan A. Poplinski. Pe patul de moarte, la sanatoriul doctorului Filostrat, retrăieşte toate cele şapte vieţi ale sale, în care fusese pe rând păstor în India antică, administrator de provincii în Egipt, scrib în Babilon, cavaler roman în timpul domniei împăratului Tiberiu, călugăr în Germania medievală, medic în perioada Marii Revoluţii Franceze şi profesor de filosofie în România anilor ´20 ai secolului trecut. În toate reîncarnările caută, chiar cu preţul unei suferinţe trupeşti inumane, iubirea ideală, pentru ca sufletele lor să se poată uni din nou pe vecie…

Romanul fantastic al lui Rebreanu, pornind de la moştenirea romanticilor şi comparat adesea cu celebrul roman al lui Jack London, Rătăcitor printre stele, şi-a păstrat, şi după nouăzeci de ani de la apariţie, prospeţimea iniţială ca odă adusă iubirii nemuritoare, care învinge moartea, asigurându-i omului tinereţea veşnică.

Scriitorul român Liviu Rebreanu, fondatorul romanului românesc modern, a intrat în liviu rebreanusubconştientul colectiv prin romanul realist Ion (1920, apărut în limba cehă în 1929 şi 1980), inspirat din mediul satului transilvănean, considerat drept primul roman modern din literatura română. Abordarea novatoare a temei, bazată pe suprimarea subiectivității autorului, care nu se implică în acţiune, lăsând personajele să se caracterizeze singure prin atitudine, a apărut pentru prima oară în volumul de povestiri Frământări (1912; traducere în cehă: Trýzeň), urmat de culegerile Golanii (1916; Pobudové), Mărturisire (1916; Zpověď) şi Răfuiala (1919; Odplata). Romanul psihologic, îndreptat împotriva războiului, Pădurea spânzuraţilor (1922; tradus în cehă în 1928, apoi într-o nouă traducere în 1960: Les oběšených) dezvoltă tema centrală a nuvelei Catastrofa (1921; Katastrofa, 1961): dilema morală a ofiţerului din armata austro-ungară, pus în situaţia de a lupta împotriva fraţilor lui de dincolo de Carpaţi. În povestirea „de cameră“ Ciuleandra (1927; Tanec lásky a smrti, 1977, 1985), influenţat de opera lui L. Andreev, Rebreanu meditează la tara ereditară şi la efectul acesteia în domeniul sentimental şi social. Capodopera autorului o constituie romanul Răscoala (1932; în cehă sub titlul Výbuch hněvu, 1974, 1984), în care scriitorul a dovedit o capacitate neobişnuită de a capta psihologia mulţimii, devenind astfel unul din cei mai importanţi autori români de proză interbelică.

Lidia Našincová

 Corespondență de la Praga

Tamara Buciuceanu-Botez

tamara buciuceanu

„Căci drumul care duce pe actor spre un natural cât mai desăvârşit

este şi calea ce îl duce către o umanitate cât mai adâncă.”

Maria Filotti

Ne rotim, de cele mai multe ori, într-un cerc îngust căruia vrem să îi calculăm întotdeauna cu precizie raza. Un spectacol mai mult sau mai puţin fascinant – cel al vieţii –, unde o simplă figură geometrică plană e capabilă să roadă fără pic de compasiune, anulând chiar, prin ipocrizia propriei sale perfecţiuni aparente, conştiinţe. Fie şi aşa, aidoma copacilor care nu cad niciodată îngenunchiaţi în faţa morţii, se mai poate încă vedea astăzi pe o scenă de teatru oarecare, cum se stinge molcom sufletul unui personaj smuls realmente din cotidian ori închipuit subiectiv de către dramaturg, cu o ultimă lacrimă a sa străbătând delicat obrazul cu foarte multă grijă umplut de fard al unui actor. Ssst!… Linişte, vă rog!… Gongul bate, ca într-o veche clopotniţă medievală, de trei ori lung tăcerea – o tăcere complice, am putea spune, în miezul căreia răsare şi asfințește năvalnic ori timid destinul artistului cu rostul şi cu vremelnicia lui cu tot. Lumina începe să îşi stingă încet propria-i fiinţă difuză. Ca prin farmec, viaţa din spatele cortinei prinde a-şi forfoti instantaneu fragila existenţă de doar câteva ceasuri ale serii în efemeritatea decorului cu minuţie construit…

Probabil că mulţi au parcurs, asemenea mie, în cadrul tipic al sanctuarului teatral, magia aceloraşi timpi inefabili ai trecerii. Am avut, într-o măsură sau alta, şansa de a simţi rostogolindu-mi-se acolo, cu o iuţeală de fulger parcă, una câte una, clipele drămuite ale propriei mele vieţi în hăul imens şi destul de colţuros parcă al vămilor nemiloase ale timpului, un timp calculat cu exactitate de către regizor şi actori, deopotrivă, într-un spaţiu cu o istorie personală sălăşluind, în integralitatea sa, printre faldurile somptuoase ale cortinei roşietice de catifea şi în aerul cu adieri de metaforă solemnă al sălii de spectacol. Aici mi se amestecau, cu actori romani tamara buciuceanu botezintensităţi lăuntrice inegale, şi râsul, şi plânsul, şi bucuria, şi clasica durere fără margini a sufletului, oprindu-mi-se aproape organic, pentru o anumită bucată de vreme de „întinderea” unui infinit matematic scurt, suflul firesc al plămânilor, ca şi cum atmosfera aceea compusă din câteva elemente chimice atât de cunoscute tuturor devenea brusc un soi de intrus complet nedorit, în stare să îmi spargă în mii de bucăţi micul edificiu estetico-emoţional, ce tocmai se străduia cu sfioşenie a-şi contura o soliditate concretă într-un teritoriu al spiritului armonizat geometric şi cu bună meşteşugeală de către constructorii lui, după legi fizice numai de ei ştiute.

Un actor de factură stanislavskiană în toată puterea cuvântului: cred că aceasta ar constitui, după mine, tonalitatea distinctivă în care o putem aşeza pe Tamara Buciuceanu-Botez (n. 10 august 1929, la Tighina) alături de artişti precum Maria Filotti, Silvia Dumitrescu-Timică, Leopoldina Bălănuță, Ileana Predescu, Silvia Popovici, George Calboreanu, Toma Caragiu, Rodica Tapalagă, George Constantin ş.a., pentru care marea poezie a spaţiului românesc şi a lumii, respectiv distincţia interpretării dramaturgice reprezentau veritabile laturi congenere cu fiinţa fiecăruia dintre aceştia în parte. Fie şi numai dacă ne ducem cu gândul la cuprinzătoarea dimensiune creatoare a Tamarei Buciuceanu-Botez – dimensiune marcată de un lanţ de date cu vizibilă înclinaţie tragicomică şi consubstanţială nu doar cu temperamentul său vădit dezinvolt, dar şi cu o personalitate sensibilă şi fermă, putem afirma fără vreo urmă de îndoială că acestă actriţă face parte din categoria zeităţilor cu chip de om scoborâte direct din taina nesfârşită a Universului în miezul istoriei teatrului românesc, cu scopul de a naşte o vie şi uniformă ţesătură de lumină spirituală, acolo unde întunericul stăpâneşte în mod nestingherit spaţiul, portret tamara buciuceanutimpul, oamenii, tot…

Căutând cu pasiune a metamorfoza ceea ce cu sensibilitate şi delicateţe sufletească formula cu ani în urmă Dan Mizrahy, Tamara Bucuiuceanu-Botez a dat la iveală în permanenţă acea fascinantă „lume a visurilor colorată de sunete”, după spusele marelui pianist, unde s-au întâlnit cu asupra de măsură nenumărate elemente care alcătuiesc un tipar teatral emblematic pentru spaţiul cultural autohton, dar şi plurivalent, în egală măsură, sub raportul varietăţii lui discursive şi a tehnicilor artistice întrebuinţate. Discutăm, desigur, aici despre un ansamblu unitar sprijinit în genere pe naturaleţe şi spontaneitate, pe expresivitatea chipului şi gestica adecvată rolului, pe vervă molipsitoare şi elasticitatea construcţiei scenice, pe umorul jucat cu nerv şi emoţia descătuşată a lacrimei, pe complexa, până la urmă, broderie a parcursului existenţial al personajului abordat. Căci Tamara Bucuiuceanu-Botez a conceput, cu fiecare reprezentaţie scenică, mereu câte un alt copil perfect al artei dramaturgice româneşti şi universale, încercând să propună prin tot ceea ce a zămislit cu patimă de atâţia zeci de ani o viziune despre actor, aşa cum puţini mai sunt interesaţi să îl vadă în ziua de azi, anume aceea că actorul reprezintă o entitate îndelung reformatoare a actului artistic în sine şi nicidecum o simplă „piesă” ce execută cuminte un întreg set de indicații regizorale experimentale, uneori profund îndoielnice.

teatru contemporan tamara buciuceanu

Scriam că Tamara Bucuiuceanu-Botez este un actor prin excelenţă stanislavskian al spaţiului teatral românesc. Şi asta pentru că interpreta compune în permanenţă din propriile-i trăiri lăuntrice un prototip artistic căruia îi aştepţi cu nerăbdare prezenţa spre a-i respira avid harul. Dacă luăm în calcul aspectul imagologic, dar şi pe cel semiotic al sferei creative propuse de interpreta noastră de teatru şi de film, observăm cum ni se deschid în faţă, cu generozitate, porţile altor şi altor definiţii particulare ale actorului aici analizat. Avem dintr-o dată şansa de a creiona cu fineţe aproape luchianică figura de stil plină de forţă şi de culoare a jocului scenic al actriţei, joc capabil să redea, cu supremă fidelitate, imaginea unei lumi pesonale a personajului construit, deopotrivă, de actor şi de dramaturg. Participăm la întâlnirea de neuitat cu un Actor cu majusculă care vede în profunzime amplitudinea reală a oricărui rol abordat.

Dacă ar fi să o plasez pe Tamara Bucuiuceanu-Botez în intervalul specific al unei anumite direcţii dramaturgice, cred că acestui model teatral atât de bine conturat nu i se pot stabili cu stricteţe particularităţile definitorii decât în complexul angrenaj al creaţiei româneşti de gen. Vasile Alecsandri, Alexandru Kiriţescu, Tudor Muşatescu, Gabriela Adameşteanu ş.a. au fost în mod plenar creionaţi de-a lungul vremii prin manifestarea actoricească plină de voluptate şi de inteligenţă a interpretei. Viaţă, sunete, rosturi, sens, culoare, toate la un loc articulate cu multă originalitate şi căldură de-a lungul anilor, definesc o traiectorie a artisticului delocactori de factura stanislavskiana abstractă ori închisă în varii exerciţii de ordin experimental. Un lucru remarcat cu constanţă la Tamara Bucuiuceanu-Botez este şi faptul că a încercat continuu să rescrie, cu argumentul decisiv al impresionantei sale personalităţi, textul fiecărei partituri dramaturgice studiate.

Dacă despre unii artişti afirmăm că sunt înconjuraţi de o aureolă de tip cehovian, despre alţii de una sculptural-ibseniană ş.a.m.d., prin ceea ce respiră şi împrăştie în jurul său, Tamara Bucuiuceanu-Botez constituie o veritabilă parte integrantă şi integratoare, totodată, a spiritului clasic autohton, un spirit în genere lipsit de disimulare şi contrafacere, dar încărcat până la refuz de emoţia pură a registrului specific al transfigurării scenice. O emoţie intens acaparatoare, în substanţa căreia simţi brusc cum te afunzi până în straturile cele mai adânci ale timpului psihologic şi îţi abandonezi cu bună ştiinţă sufletul. Efervescenţa magiei personajului zămislit de actriţă adună laolaltă, ca într-o reprezentaţie dramaturgică singulară a însuşi autorului piesei de teatru respective, patima fără graniţe fixe a unui ludic continuu reconstruibil, simţul măsurii individuale în raport cu stilistica interpretativă aleasă.

Tamara Bucuiuceanu-Botez nu îşi propune deloc să distrugă sensuri şi nici să adopte semne noi numai de dragul unei semioze teatrale agresive, de tip postmodern. Dimpotrivă. Şi aici artista are un merit decisiv în a conserva şi a susţine un fel de normalitate mult prea bogată în esenţe de tot felul şi în rosturi funciare nobile, care trebuie, desigur, respectate de către generaţiile actuale de actori şi prelungite în chip necesar pe axa timpului viitor, ca pattern cultural exemplar pentru cei care vor urma să construiască de acum înainte albia teatrului românesc.

Ca şi cum ar fi desprinsă dintr-un tablou literar leonidandreevian, dominat de puternice tuşe cromatice, unde destinul personajului imaginat este proiectat cu insistenţă şi vigoare pe retina oricărui participant la lectura vizuală a materialului dramaturgic respectiv, Tamara Bucuiuceanu-Botez rămâne acel prototip artistic care înmoaie miezul comediei clasice în focul purificator al unei lacrimi, compunând prin modalităţile sale de exprimare scenică un original crochiu de hiperbolă non-barocă, dacă ar fi să îl parafrazăm pe inegalabilul comparatist Edgar Papu, în aşa fel încât şi hohotul de râs, şi plânsul par a fi, deopotrivă, nicidecum rezultanta fără semnificaţii majore a unui surplus de forme diferite cuprinse în planul personal al manifestării artistice, ci veritabile instrumente concrete de explorare a celui mai întunecat ungher al sufletului omenesc din structura rolului interpretat.

personaje teatru actori

Pentru unii actori, porţile zeilor se deschid cu generozitate, pentru alţii însă rămân zăvorâte definitiv. În dialogul lor despre Dumnezeu, personajul Luca din celebra piesă gorkiană Azilul de noapte îi răspunde cu francheţe lui Vasca Pepel: „Dacă crezi că există, atunci există; dacă nu crezi – nu există!” Pentru Tamara Bucuiuceanu-Botez – o actriţă, care, prin vibraţia sufletului său, vorba Cellei Serghi în Pânza de păianjen, „crea de la început un climat al ei” –, Dumnezeu sigur a existat întotdeauna cu bucurie şi cu nădejde la cele mai de sus cote ale trăirii ei interioare. Fiindcă, deşi „viaţa este ticăloşită de nişte sălbatici care au pus stăpânire pe ea” (Maxim Gorki), strigătul puternic al conştiinţei de sine a Omului şi a Actorului se mai poate auzi încă şi azi cu tărie, dacă facem referire la glasul artistului stăpân pe crezul lui profesional şi uman. Iar Tamara Bucuiuceanu-Botez întruchipează cu deosebire un astfel de reper fundamental al artei dramatice naţionale.

Aproape întotdeauna, în spatele măştii, bufonul cu chip de rege niciodată învins este, în general, trist… Un fel de duioşie amară amestecată cu un optimism bine disimulat actoriceşte, dar şi cu tristeţea inerentă a propriei vieţi. Nestrăin de zgura sufletească a eternului vagabond gorkian, care zace întristat la masa umilului adăpost nocturn al lui Costîliov şi al Vasilisei, încercând zadarnic a căuta sensul unic de a fi al tragicei sale existenţe pământene, interpretul de teatru îşi aruncă şi el, la rându-i, cu durere, de cele mai multe ori, masca personajului construit spre a se oferi publicului, de fapt, pe sine însuşi ca personaj real de această dată, desprins din geometria celui zămislit de către dramaturg.

scena de teatru

Brusc, începe să mi se facă frig. Cortina cade din nou nemiloasă peste apa tulbure a vremii, iar piesa de teatru abia încheiată se topeşte în nefiinţă, ca şi cum nu ar fi existat niciodată până atunci cu formă precisă şi destin exact în faţa mea. O parte semnificativă din noi mereu se stinge şi ea, încetul cu încetul, o dată cu moartea fiecărui personaj închipuit pe scenă de către actori, ca o măsură parcă a dimensiunii discutabile a timpului nostru fizic, înfipt cu încăpăţânare în cadranul imuabil al unui orologiu ce bate liniştit din peretele lui veşnicia… Povestea teatrului s-a scris şi se va scrie, pe scurt, de fiecare dată numai aşa, indiferent de numele interpreţilor săi.

Magdalena Albu

aprilie 2013