Imagini de iarnă

silvia-onisa-iarna-in-maramures

Silvia Onișa, Iarnă în Maramureș

*

Steaua vieţii de Mihai Eminescu

Când norii, palate fantastice negre,

Cu geamuri prin care se vede safir,

Ascult-ale mării lungi cântece-alegre,

Când stele se mir,

Atunci printr-o geană de nouri, deschisă,

Din ochiu-i albastru se vede o stea,

Ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise,

C-o rază de nea.

O, steauă iubită ce-abia stai prin stele,

Un sfânt ochi de aur ce tremuri în nori,

Ai milă şi stinge lungi zilele mele ¬

Cobori, o, cobori!

isaac-levitan-boulevard-at-evening-1883

Isaac Levitan, Bulevard seara

*

Noapte de iarnă de George Topârceanu

Cad din cer mărgăritare

Pe oraşul adormit…

Plopii, umbre solitare

În văzduhul neclintit,

Visători ca amorezii

Stau de veghe la fereastră,

Şi pe marmura zăpezii

Culcă umbra lor albastră.

Iarna!… Iarna tristă-mbracă

Streşinile somnoroase,

Pune văl de promoroacă

Peste pomi şi peste case.

Scoate-o lume ca din basme

În lumini de felinare –

Umple noaptea de fantasme

Neclintite şi bizare.

Din ogeagul de cărbune

Face albă colonadă

Şi pe trunchiuri negre pune

Capiteluri de zăpadă,

Iar prin crengile cochete

Flori de marmură anină, –

O ghirlandă de buchete

Care tremură-n lumină.

Reci podoabe-n ramuri goale

Plouă fără să le scuturi,

Ici, risipă de petale,

Colo, roi uşor de fluturi…

Şi din valul de zăpadă,

Ca o mută arătare

Legănându-se pe stradă,

Un drumeţ ciudat răsare…

Vine cu popasuri multe,

Face-n calea lui mătănii.

Câte-odată stă s-asculte

Clopoţeii de la sănii.

Alteori uimit tresare,

Dă din mâini şoptind grăbit –

Parcă spune-o taină mare

Unui soţ închipuit…

Ca o umbră din poveste

Se strecoară-ncet, şi iar

Stă deodată fără veste

Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, –

Pare-nduioşat acum…

Visător şi lung priveşte

Casele de peste drum:

Poartă mică… pomi în floare…

O fereastră luminată…

Streşini albe de ninsoare…

Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute

Cad pe inima-i trudită,

Ca un stol de păsări mute

Pe-o grădină părăsită:

„Bulgăraş de gheaţă rece,

Iarna vine, vara trece

Şi n-am cu cine-mi petrece…

Bulgăraş topit în foc,

Dacă n-am avut noroc!

Dacă n-am avut noroc…”

Glasul, înecat, se curmă.

Omul, şovăind în stradă,

Pleacă iar, lăsând în urmă

Pete negre pe zăpadă.

dumitru ghiata peisaj de iarna

Dumitru Ghiață, Peisaj de iarnă

*

Ninge! de Otilia Cazimir

Ssst! Micuţa gerului,

Cu mânuţa îngheţată,

Bate-n poarta cerului

Şi întreabă supărată;

– Unde-s stelele de sus?

– Iaca, nu-s!

Vântul rău le-a scuturat

Şi le-mprăştie prin sat.

Uite una: s-a desprins

Dintr-o margine de nor

Şi coboară-ncetişor…

– Oare-a nins?

E un fulg şi-i cel dintâi

Şi aduce-n vânt, ninsoare,

Drumuri albe peste văi,

Râs curat în ochii tăi,

Sănioare,

Zurgălăi…

jean-al-steriadi-peisaj-de-iarna-1922

Jean Al. Steriadi, Peisaj de iarnă

*

Iarna pe uliţă de George Coşbuc

A-nceput de ieri să cadă

Câte-un fulg, acum a stat,

Norii s-au mai răzbunat

Spre apus, dar stau grămadă

Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,

Şi pe râu e numai fum.

Vântu-i liniştit acum,

Dar năvalnic vuiet vine

De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,

De pe coastă vin ţipând

Şi se-mping şi sar râzând;

Prin zăpadă fac mătănii;

Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;

Şi de-a valma se pornesc,

Cum prin gard se gâlcevesc

Vrăbii gureşe, când norii

Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,

Stau pe-ncăierate puşi;

Cei mai mici, de foame-aduşi,

Se scâncesc şi plâng grămadă

Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare

Un copil, al nu ştiu cui,

Largi de-un cot sunt paşii lui,

Iar el mic, căci pe cărare

Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul

Şi-o târăşte-abia, abia:

Cinci ca el încap în ea,

Să mai bată, soro, vântul

Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,

Mă-sa l-a trimis în sat,

Vezi de aceea-i încruntat,

Şi s-avântă, şi se crede

Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică

Dând pe ceafă puţintel

Toată lâna unui miel:

O căciulă mai voinică

Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,

Dar deodată cu ochi vii,

Stă pe loc să mi te ţii!

Colo, zgomotoasa gloată,

De copii!

El degrabă-n jur chiteşte

Vrun ocol, căci e pierdut,

Dar copiii l-au văzut!

Toată ceata năvăleşte

Pe-ntrecut.

Uite-i, mă, căciula, frate,

Mare cât o zi de post

Aoleu, ce urs mi-a fost!

Au sub dânsa şapte sate

Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,

Alţii-n glumă parte-i ţin

Uite-i, fără pic de vin

S-au jurat să îmbete-n cale

Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă

În cojocul rupt al ei

Şi încins cu sfori de tei.

Stă pe loc acum să vadă

Şi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna

Pentru micul Barba-cot.

Aţi înnebunit de tot

Puiul mamii, dă-mi tu mâna

Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie

Focul când e-n clăi cu fân,

Şi-apoi zici că eşti român!

Biata babă a-ntrat în laie

La stăpân.

Ca pe-o bufniţă o-nconjoară

Şi-o petrec cu chiu cu vai,

Şi se ţin de dânsa scai,

Plină-i strâmta ulicioară

De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna

Să-şi păzească drumul lor!

Râd şi sar într-un picior,

Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna

Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:

Bate, înjură, dă din mâini:

Dracilor, sunteţi păgâni?

Maica mea! Să stai cu băţul

Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte

Ca să-şi facă-n jur ocol;

Dar abia e locul gol,

Şi mulţimea năvăleşte

Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce

Lălăind în chip avan:

Baba-n mijloc, căpitan,

Scuipă-n sân şi face cruce

De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii

De prin curţi, şi sar la ei.

Pe la garduri ies femei,

Se urnesc miraţi bătrânii

Din bordei.

Ce-i pe drum atâta gură?

Nu-i nimic. Copii ştrengari.

Ei, auzi! Vedea i-aş mari,

Parcă trece-adunătură

De tătari!

iarna-la-neamt-gheorghe-vanatoru

Gheorghe Vânătoru, Iarnă la Neamț

 *

Miezul iernii de Vasile Alecsandri

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!

Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,

Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare

Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios

Ca înaltele coloane unui templu maiestos,

Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,

Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii

În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.

Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare

Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;

Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;

Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată…

E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

ion-andreescu-iarna-la-barbizon-1881

Ion Andreescu, Iarnă la Barbizon

*

Vine, vine iarăşi iarna de Elena Farago

Vine, vine iarăşi iarna,

Ninge-afară, ninge.

Mulţi copii afară sunt,

Laudă colinde.

Doar bunica stă în casă,

Spune o poveste.

Despre marele Iisus,

Spune o poveste.

alexei savrasov iarna1870

Alexei Savrasov, Iarnă

-Frans_de_Momper_-_Winter_Landscape

Frans de Momper, Peisaj de iarnă

le canal de l Ourcq-en-hiver stanislas lepine

Stanislas Lépine, Canalul de l’Ourcq iarna

claude-monet-drumul-spre-giverny-iarna

Claude Monet, Drumul spre Giverny iarna

paul-gauguin peisaj de iarna efect de zapada

Paul Gauguin, Peisaj de iarnă, efect de zăpadă

stefan-popescu-peisaj-de-iarna

Ştefan Popescu, Peisaj de iarnă

aurel-ciupe-iarna-la-cluj

Aurel Ciupe, Iarnă la Cluj

david croitor iarna

David Croitor, Iarna

Grupaj realizat de Puşa Roth

Actorul nu a murit încă…

silvia dumitrescu timica

valorile trecutuluiCa o tuşă puternică şi plină de lumină conturată de mâna unui pictor de geniu pe o pânză albă ce aşteaptă să devină tablou, figura ilustră a Silviei Dumitrescu-Timică se ridică peste timp plină de lumină şi de seninătate, aşa cum, de altfel, a şi trăit. Cu o geometrie interioară aparte aidoma unui răsărit jucăuş de soare vibrând în ochii neprihăniţi de copil, această mare artistă a teatrului românesc şi universal a reuşit întotdeauna să împrăştie de pe scenă în sufletul spectatorului prezent un fluviu de vitalitate şi de optimism fără margini. Cea care avea să joace de-a lungul îndelungatei sale cariere teatrale alături de inegalabila Maria Filotti ori de nu mai puţin magnificii George Vraca, Gheorghe Timică, Ion Talianu, Ion Iancovescu, Aura Buzescu, Radu Beligan, Costache Antoniu, Ion Manolescu, Grigore Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu, Alexandru Giugaru, Marioara Voiculescu, Silvia Fulda, George Calboreanu, Carmen Stănescu, Geo Barton, Lucia Mureşan, Rodica Tapalagă, Ion Dichiseanu, Ştefan Radof ş.a. a făcut parte din categoria acelor actori dăruiţi complet artei dramatice în toată splendoarea sa. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică nu putea respira cu adevărat în glodul inestetic şi colţuros al acestei singulare treceri mundane a fiinţei umane decât prin atomii sacri şi imperceptibili fizic ai universului plin de spectaculozitate al reprezentaţiei scenice, construind acolo, între „limitele” impuse ale unui decor cu alură intens geometrizată, o lume imaculată a sa, un spaţiu complet lipsit de umbre, însă dominat de magia unui talent inimitabil şi greu de găsit în dimensiunea altor culturi ale pantheonului teatral de până acum.

silvia dumitrescu timica micul infern 1983 actori contemporani

Silvia Dumitrescu-Timică la aniversare, după spectacolul cu Micul infern, 26 octombrie 1983. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan, Editura Ars Longa, Iaşi, col. „Summa cum laude”, 2009)

„V-a fost dor de mine?!…” Este o replică fascinantă, bine articulată ca intonaţie, cu care Silvia Dumitrescu-Timică îşi începea întotdeauna rolul definitoriu al vieţii sale artistice din spectacolul Micul infern, o piesă regizată cu geniu de Mihai Berechet şi jucată foarte multe stagiuni la rând pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti (până în anul 1992, când, o dată cu cea de-a 250-a reprezentaţie a acesteia, s-a încheiat şi cariera prodigioasă de şaizeci de ani a marii noastre actriţe). Ca să mă alătur cumva tonului interogativ-retoric al colonelesei dominatoare exemplar creionate dramaturgic de către Mircea Ştefănescu, personal, pot spune că da, îmi e dor, îmi e tare, tare dor de Silvia Dumitrescu-Timică. Am admirat-o ca actriţă în diversele roluri create, dar am apreciat-o şi ca om cu un caracter desăvârşit, ascultându-i minunatele interviuri acordate postului naţional radiofonic, în speţă d-nei Viorica Ghiţă-Teodorescu, la data de 26 octombrie a fiecărui an, cu prilejul zilei sale de naştere. Nu aveai cum să nu o preţuieşti până la adoraţie pe Silvia Dumitrescu-Timică, artista cu suflet de copil şi cu vorba aşezată ca a unui mare înţelept. Fiinţă plină de nerv scenic, care domina cu farmecul ei unic şi cu energia sa debordantă până şi aerul sălii de teatru ori al peliculei de celuloid, topind o lume într-o altă lume, ba chiar un univers într-un alt univers, artista a venit în inima teatrului românesc din cuprinsul unei alte inimi, cea a Olteniei, de la Craiova mai exact, acolo unde, în anul 1902, la puţină vreme, iată, după ce secolul XX îşi bătuse singur gongul naşterii lui istorice tumultuoase, văzuse lumina zilei într-o familie de români săraci, dar cumsecade, după cum singură avea să mărturisească peste ani. Mult mai târziu, Silvia Dumitrescu-Timică atingea culmea cea mai înaltă în profesie, fiind catalogată de presa italiană a anului 1957 drept cea mai bună interpretă a personajului Marina din cunoscuta piesă a autorului veneţian de secol XVIII Carlo Goldoni, Bădăranii. Despre spectacolul creat atunci de regizorul Sică Alexandrescu, presa sovietică, spre exemplu, scria un an mai târziu, în 1958, cum nu se poate mai elogios, următoarele: „…Spectacolul Bădăranii este realist, de la început până la sfârşit. În el, locul principal aparţine actorului. Oaspeţii români au creat un ansamblu cu adevărat armonios, ca într-un concert în care nici unul din artişti nu iese în evidenţă, nu apare pe primul plan, ci se află într-o adevărată comunicare creatoare cu partenerii săi.” Iată adevăratul drum al propriului său destin teatral unic.

studiu dupa statuia thaliei scoala franceza secolul XVIII

Studiu dupa statuia Thaliei, școală franceză, secolul al XVIII-lea

Prin felul său de a fi şi de a vedea teatrul şi viaţa, Silvia Dumitrescu-Timică a meritat şi va merita cu prisosinţă elogiul urmaşilor ei, dar şi un loc pe măsură în istoria teatrului românesc şi, de ce nu, şi a celui universal, ea devenind în ani unul dintre reperele fundamentale a ceea ce poate însemna, de fapt, Actor cu majusculă în panoplia lungului şir de interpreţi ai artei dramatice de până acum. La fel putem spune şi despre Leopoldina Bălănuţă, George Calboreanu, Toma Caragiu, Ileana Predescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Raluca Zamfirescu, Costache Antoniu, Gina Patrichi, George Constantin, Rodica Tapalagă şi mulţi, mulţi alţii, veritabilie simboluri artistice, care nu merită vreodată, nici măcar dintr-o greşeală fără de voie, a fi aruncate în ghearele reci ale uitării viclene doar pentru că teatrul în sine reprezintă acea formă efemeră de artă ce se naşte, viază şi moare o dată cu creatorul său biologic şi nimic mai mult. Simt de nenumărate ori, pur şi simplu, nevoia de a pătrunde iarăşi şi iarăşi, a nu ştiu câta oară în viaţă, până la ultimul atom al fibrei artistice singulare a acestor uriaşi creatori de teatru românesc, de a le percepe în integralitate mesajul, de a le trăi, evident, indirect acum, doar de pe pelicula veche de celuloid ori de pe cea a memoriei personale, întreg ansamblul mijloacelor actoriceşti de expresie specifice fiecăruia dintre ei. Repet, mi-e un dor cumplit de aceşti actori încărcaţi de magie pe care istoria teatrului nostru i-a avut pe afişul său în cadrul generos al acestui spectacol al spectacolului românesc, am putea spune, întins, după cum se ştie, pe aproape două secole de viaţă scurse în spatele şi în faţa cortinei de catifea vişinie, pentru că mi-e un dor cumplit de teatrul adevărat, de teatrul destinat Fiinţei umane ca entitate înzestrată cu spirit şi raţiune şi nu doar unui patologic orgoliu regizoral, precum este cel postmodernist al zilei de azi!…

Am obosit la culme să tot văd de ani buni încoace „n” experimente facile de aşa-zis teatru contemporan, care nu au absolut nicio legătură nu numai cu arta dramatică în sine, dar nici cu viaţa din jur, mergând pe deformarea vădită a simbolurilor şi sensurilor primordiale ale acesteia şi necomunicându-i nimic sub niciun fel de raport, nici gnoseologic, nici ontologic şi nici estetic. Umanul din noi – din ce în ce mai mutilat acum prin chiar instrumentul manipulator de conştiinţe al artei, indiferent de ce natură ar fi aceasta – este, de fapt, acea primă secvenţă a creaţiei divine ce reclamă din răsputeri nevoia interioară de spectacol a omului, de artă în genere, exact aşa cum afirma într-un interviu acad. Solomon Marcus („Avem nevoie de spectacol ca de aer”, spunea acesta), şi nicidecum de triviale anticreaţii teatrale din prezent, lipsite complet pe dinăuntru şi în exterior de un conţinut artistic elocvent.

Despre Silvia Dumitrescu-Timică, Radu Beligan spunea următoarele: „Dacă marele Talma (actor francez, prieten cu Napoleon) se putea mândri că a jucat în faţa unui parter de regi, Silvia Dumitrescu-Timică se poate mândri că a jucat în faţa unui parter de mari actori.” La rândul nostru, privindu-i marii noastre actriţe de comedie chipul blând din fotografia învechită de vreme şi vrând să aşezăm în câteva cuvinte exacte o viaţă de Om aşa cum a fost ea, atunci despre creatoarea de roluri teatrale unice Silvia Dumitrescu-Timică se poate spune că a reuşit să adune în propriii săi ochi întreaga melancolie a existenţei acesteia telurice a omului, o stare de spirit echivalentă aproape cu aceea concentrată în organicitatea lăuntrică a faimoasei picturi a impresionistului rus Isaak Levitan intitulată Zi de toamnă. Sokolniki, iar în atitudine vitalitatea artistului superior, care posedă o foarte bine structurată conştiinţă de sine în crearea oricărui act artistic solid. De fapt, Silvia Dumitrescu-Timică a fost ea însăşi o veritabilă conştiinţă umană, modul său de a fi, atât cel de pe scena teatrului, cât şi cel de pe scena vieţii, întruchipând o realitate binară aşezată finalmente sub auspiciile puternicului sentiment al fiinţării sale individuale prin artă şi, nu în ultimul rând, prin iubire.

isaak-levitan zi de toamna soloniki 1879

Isaak Levitan, Zi de toamnă. Soloniki, 1879

Destinul uman şi cel profesional al Silviei Dumitrescu-Timică nu au fost însă deloc nişte segmente cvasiliniare şi nesupuse loviturilor sorţii. Dimpotrivă. Tot ceea ce i s-a dat acestei artiste să poarte pe umerii săi în acestă experienţă mundană complexă a fost dus pe cărarea întortochiată a vieţii, de cele mai multe ori, împreună doar cu propria-i singurătate şi înţelepciune, sub faldurile conştienţei că trecutul şi viitorul îi aparţin deopotrivă şi că, exact ca în tabloul lui Isaak Levitan, ambele îi sunt ca două fire nedespărţite şi intim legate, ce alcătuiesc dimpreună traiectoria parcursului său exemplar prin focul sacru al acestei lumi în cea mare măsură profane.

Silvia Dumitrescu-Timică a avut dăruite de Dumnezeu alături de ea câteva personalităţi de mare calibru sufletesc, cea mai importantă dintre acestea fiind Lucia Mureşan, o altă actriţă de prestigiu a istoriei teatrului românesc împreună cu care a şi jucat în nemuritoarea piesă a lui Mircea Ştefănescu, Micul infern. Moartea în 1954 a soţului său însă, marele actor G. Timică, faţă de care Silvia Dumitrescu-Timică a simţit o iubire situată dincolo de orice bariere pământeşti (în interviurile acordate Vioricăi Ghiţă-Teodorescu, Silvia Dumitrescu-Timică mereu declara cu un patos nestăvilit: „Da, dar eu l-am iubit pe Timică!”), un sentiment rar ce se născuse între zidurile companiei teatrale a lui Leonard şi care-i crescuse în suflet până în ultima zi a vieţii sale singuratice, avea să o ţină departe de scenă nepermis de mulţi ani pe marea noastră actriţă. Părea că se contura în faţa sa una dintre acele fundături destinice majore din care nu prea ai cum să ieşi cu bine la capăt curând. Dumnezeu însă nu a îngăduit ca timpul să se scurgă fără vreun folos nici de data aceasta, anul 1977 fiind momentul de aur pentru evoluţia teatrului românesc, am putea spune, care a coincis cu revenirea la vârsta de 75 de ani a Silviei Dumitrescu-Timică pe scena Teatrului Nottara în magnificul personaj al soacrei din piesa regizată de Mihai Berechet, Micul infern, rol pe care avea să-l joace cu un grandios succes vreme de 23 de ani, până în 1992, când (la cei 90 de ani pe care îi avea) a hotărât să-şi încheie definitiv mai mult decât strălucita sa carieră artistică de şase decenii pusă în slujba Thaliei. 250 de reprezentaţii cu casă închisă, ovaţii peste ovaţii, lecţii de actorie solide şi irepetabile vreodată, măiestrie şi dăruire scenică totală, iată ce oferea modelul artistic Silvia Dumitrescu-Timică tuturor celor care mergeau să îi admire partitura complexă din Micul infern jucată impecabil alături de Lucia Mureşan (cea care i-a fost alături întotdeauna la bine şi la greu, aşa cum scriam mai sus), Ştefan Radof, Ion Dichiseanu, Ion Siminie, Dorin Moga, Emilia Dobrin. Aceasta a fost atmosfera spirituală singulară creată de interpretă de-a lungul ultimului sfert de veac de activitate artistică creatoare a sa.

lucia muresan foto din vol anotimpuri de teatru

Lucia Mureșan în rolul Adelei, după G. Ibrăileanu. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru

Publicul a iubit-o enorm pe Silvia Dumitrescu-Timică, fiindcă el, partenerul ei fidel de fiecare reprezentaţie în parte, a ştiut întotdeauna faptul că aceasta îi va oferi realizări dramatice de o calitate mult superioară tuturor celorlalte, cu irizaţii diamantine singulare. Interpreta a fost însă respectată la fel de mult şi după ce nu a mai jucat pe o scenă de teatru, ceea ce rar i se întâmplă unui artist, indiferent ce segment al artei ar sluji el. Forţa iubirii celorlalţi a însemnat totul pentru Silvia Dumitrescu-Timică. A semnificat scânteia care i-a dat viaţă, atunci când aceasta se prelingea către neant, care a determinat-o să respire, atunci când nu mai era de respirat, care a ajutat-o să meargă mai departe, când drumul nu mai era de continuat, şi care a determinat-o la fiecare spectacol să spună întregii trupe de actori ai Teatrului Nottara, înainte de intrarea pe scenă a acestora în Micul infern, următoarele: „Suntem cei mai buni!” Şi aşa a şi fost. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică a ştiut mereu să creeze artă dramatică adevărată, crezul său de viaţă fiind unul extrem de precis, bidimensional: Teatrul şi Timică.

g timica portret de bogdan calciu mari actori romaniG. Timică, portret de Bogdan Calciu, 2012

Începutul de august al anului 1999 însă avea să o scoată definitiv pe marea Silvia Dumitrescu-Timică de pe scena de praf şi de pulbere a acestei vieţi pământeşti. La 97 de ani, actriţa probabil că s-a gândit la faptul că nu mai poate suporta dorul de G. Timică şi că îi este tare greu a trăi de una singură amurgul propriului său veac de existenţă fără de acesta. Pentru mine personal, fiecare 26 octombrie căpătase o semnificaţie deosebit de importantă din punct de vedere afectiv, atâta vreme cât a trăit Silvia Dumitrescu-Timică. Din 1999 încoace, acelaşi 26 octombrie (deşi coincide cu însăşi ziua mea de naştere) nu mai e deloc la fel. S-a descărcat rapid parcă de întreaga încărcătură simbolică acordată anterior, devenind unul extrem de searbăd şi de fără de miez pentru fiinţa mea. Îmi lipsesc mult interviurile de la Radio România Actualităţi pe care Viorica Ghiţă-Teodorescu i le solicita întotdeauna la acea dată Silviei Dumitrescu-Timică – un adevărat ritual afectiv, am putea spune, dar şi o măsură firească a omagiului public dăruit cu mare dragoste şi sinceritate unei personalităţi legendare a teatrului românesc.

Bine ar fi ca ziua de 26 octombrie să reprezinte un prim punct de plecare pentru oamenii de teatru, dar şi pentru jurnaliştii din presa culturală întru realizarea unor manifestări specifice şi a unor emisiuni de radio şi televiziune dedicate memoriei Silviei Dumitrescu-Timică. Spun apăsat aceste lucruri, pentru că exemplul trecutului ar trebui să genereze întotdeauna prezentului un val de respect şi de admiraţie vădite pentru marile valorile ale spaţiului cultural românesc şi universal, deopotrivă.

claude monet liliac in soare 1872

Claude Monet, Liliac în soare, 1972

„Actorii extraordinari, ca orice artişti adevăraţi, au o alchimie psihică misterioasă, pe jumătate conştientă şi totuşi pe trei sferturi ascunsă, pe care ei înşişi n-o pot defini decît ca «instinct», «fler», «vocile mele», care le permite să-şi dezvolte viziunea şi arta”, scria apodictic în Spaţiul gol Peter Brook. Ei bine, Silvia Dumitrescu-Timică face parte din această pleiadă de artişti titanici, care a reuşit să traseze prin linia destinului său un segment deosebit de important din însăşi linia destinului teatrului nostru naţional. „Dacă ar fi să reîncep viaţa şi ar fi să aleg între munca istovitoare de teatru şi o viaţă tihnită şi îmbelşugată, ce-aş alege?”, se întreba retoric omul de teatru total Maria Filotti (parteneră a Silviei Dumitrescu-Timică în multe piese de teatru cunoscute, precum Gaiţele lui Alexandru Kiriţescu sau O noapte furtunoasă a lui I. L. Caragiale, spre exemplu) la sfârşitul vieţii sale la fel de bogate în amintiri şi realizări artistice şi pedagogico-literare memorabile. Răspunsul şi-l oferea Maria Filotti singură, cu hotărâre şi sinceritate însă: „Între «teatru» şi «comorile lumii»… aş alege teatrul.” Cred că şi Silviei Dumitrescu-Timică îi putem aplica cu siguranţă această paradigmă a sensului sacru de a fi în generosul cuprins al artei interpretative scenice, aşezând-o definitiv acolo unde îi este, de fapt, locul: pe una dintre poziţiile cele mai înalte ale piramidei valorilor culturii româneşti şi universale.

Magdalena Albu

14 iulie 2012

Vezi:

„Bădăranii” de Carlo Goldoni, regia: Sică Alexandrescu, 1960