Revista Teatrală Radio: Lucia Mureșan – portret de Annie Muscă

lucia muresan

eterne reveniri in luna lui ianuar annie muscaAstăzi, 31 ianuarie 2014, ne amintim de actrița Lucia Mureșan (31 ianuarie 1938–11 iulie 2010).

Cu Lucia Mureșan am făcut cunoștință de atâtea ori. Când ascultam cu sfințenie radioul sau când mă așezam după un întreg ritual în fața televizorului pentru serile de teatru sau pentru lumea minunată a longevivei „Teleenciclopedii”. Târziu, prin 2010, într-o zi fierbinte de Cuptor, am aflat că actrița, care întruchipase atâtea idealuri feminine, revenea în Clujul natal să-și trăiască veșnicia alături de ai săi și de iubitul ei soț, artistul fotograf Ion Miclea.rubrica remember annie musca revista teatrala radio După un an, trăiam eu privilegiul de a călca pe urmele pașilor ei, în casa lor de pe strada Armenească din București, călăuză fiindu-mi unicul ei nepot, Tudor Mircea Pop. Lucram atunci la cartea Ion Miclea. Povestea unui fotograf, apărută în 2012 la Editura Biblioteca Bucureștilor.

Dar am descoperit-o pe Lucia Mureșan, în adevăratul ei sens și al magiei sale, în cartea scriitoarei Pușa Roth – Anotimpuri de teatru. Pușa Roth în dialog cu Lucia Mureșan, Editura Ars Longa, Iași, 2009 – unica biografie completă a actriței, cu mărturisiri excepționale despre viața și cariera artistică, cu o postfață semnată de Costin Tuchilă.

maria norilor lucia muresan odysseas elytis poezie

Lucia Mureșan în Maria Norilor de Odysseas Elytis, regia: Cristian Munteanu, 1985

Clujul copilăriei și al adolescenței

Lucica, așa cum o alintau părinții în copilărie, s-a născut la Cluj într-o familie aleasă, fiind nepoată de preot greco-catolic, și fiica cea mare a lui Leontin Mureşan, un magistrat important în Cluj, prieten bun cu preotul și scriitorul Ion Agârbiceanu, care a încreștinat-o în vara lui 1938. Copila avea să fie îndrăgită și iubită de-a lungul vremii de Uca, fiica prozatorului ardelean. Mama Luciei, Elena, profesoară de istoria artei, a lucrat la Arhivele Statului şi la Biblioteca Universitară din Cluj. Cu ocazia unei vizite pe care a făcut-o mamei la bibliotecă, unde era lucra și Uca, l-a întâlnit prima oară pe Blaga. Traducea din Faust. A fost pentru ea o binecuvântare, așa cum a fost și prietenia cu Uca Agârbiceanu, cea care îi dăruise primele orhidee din viața ei.

Lucia a avut o soră, Rodica. Din păcate s-a stins și ea…

Pentru că Leontin Mureșan plecase pe front, Lucia începe școala primară la Sibiu, unde locuia și slujea bunicul ei, preotul. În 1945, revin cu toții la Cluj unde Lucia își va continua clasele primare fiind colegă cu Ionel Haiduc, astăzi academician. Copilă sensibilă, Lucia se maturizează devreme, adolescența fiindu-i marcată de acei ani de chin ai tatălui care nu a scăpat de prigoana anilor ’50. Trei ani a stat la Gherla şi Aiud, apoi la muncă în Bărăgan.

adela lucia muresan ludovic antal

Lucia Mureșan în Adela după Garabet Ibrăileanu, alături de Ludovic Antal, 1969

În anul 1954, Lucia absolvea Liceului teoretic nr. 2 (Liceul „Mihai Eminescu”) din Cluj-Napoca cu diplomă roșie de excelență, iar în toamnă susținea deja examen de admitere la IATC în București, dezamăgindu-și prietenele din copilărie că nu a rămas la Cluj să urmeze o facultate serioasă. Părinții, în înțelepciunea lor, i-au lăsat calea liberă în alegerea profesiei, mai ales că primeau deseori replica profesorilor cum că eleva lor ar fi cea mai bună recitatoare, iar în ciuda fragilității trupești, glasul ei ar fi de neînvins. La auzul acelor vorbe, tatăl a luat-o de mână și a prezentat-o profesorului Ștefan Braborescu, formator de elită al unor tineri în teatru la Cluj, care a citit în Lucia tot potențialul actoricesc.

Sub îndrumarea maestrului Braborescu, Lucia Mureșan se îndreaptă la doar 17 ani spre Institutul de Teatru din Capitală.

livada de visini cehov al repan lucia muresan rtr remember

Cu Alexandru Repan în Livada de vișini de Ap. C. Cehov, 1988

Studii în Capitală

În cei patru ani de facultate este găzduită de către mătușa din partea mamei care locuia în București.Tânăra clujeancă fusese remarcată în vremea studenției de profesorii ei pentru că iubea teatrul și cărțile, așa cum iubea muzica, până în străfunduri.

Avea doar 20 de ani când absolvea Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, la secţia Arta actorului, primind titlul de Diplomat în Arte, cu nota 10 la clasa profesoarei Irina Răchiţeanu-Şirianu. Dădea viață Soniei din Unchiul Vanea de A. P. Cehov, surprinzând comisia examinatoare, alături de Astrov jucat de George Motoi, colegul său de promoție, și de Unchiul Vanea, interpretat de Mihai Dogaru.

Dintru începuturi, cronicile au fost favorabile la adresa tinerei actrițe care avea o capacitate incredibilă de a exprima o imensă paletă de sentimente și stări. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Cu fragmente de teatru radofonic si poezia Mirabila sămânță de Lucian Blaga, recitată de Lucia Mureșan. Galerie foto.

Annie Muscă

Evocare Lucia Mureșan

Editura Buna Vestire din Blaj a lansat recent, la Târgul de Carte „Alba Transilvana” de la Alba Iulia (6–8 mai 2011) volumul omagial Lucia Mureșan …Pași prin lume, antologie de Ion Moldovan și Mioara Pop. Actriţa Lucia Mureşan (31 ianuarie 1938, Cluj-Napoca–11 iulie 2010, Cluj-Napoca) a fost unul dintre fondatorii Festivalului „Lucian Blaga” de la Sebeș și Alba, a cărui primă ediție s-a desfășurat în 1982, paticipând la aproape toate edițiile festivalului timp de trei decenii. Recitalurile sale de poezie au reprezentat ani la rând adevărate evenimente artistice ale Festivalului „Lucian Blaga”, volumul de față consfințind într-un fel și relația strânsă pe care Lucia Mureșan a avut-o cu interpretarea, în manieră personală, a liricii blagiene. Dacă ar trebui să rostesc numele marilor actori recitatori, aș începe fără îndoială cu Lucia Mureșan. Modalitatea sa de a recita atingea perfecțiunea în oricare dintre textele pe care le-a dăruit publicului în recitaluri la teatru, la radio și televiziune, indiferent de autorul abordat, de orizontul stilistic, de epocă, de limbă (recita cu egală măiestrie în română, franceză și germană). Se spune – pe bună dreptate – că un actor mare recreează universul poetic, la fel cum în teatru recreează personajul, găsind adesea prin felul în care pune în valoare unul sau altul dintre elementele lui componente, sensuri ale poemului ascunse pentru cititor. Dar această realitate, a recreării textului prin rostire, se susține numai printr-o fidelitate cu totul specială față de ființa intimă a poemului, la care nu se poate ajunge întotdeauna prin intuiție. Lucia Mureșan era tipul actorului-intelectual, cu o vastă cultură literară, ceea ce se simțea imediat în felul în care nuanțele vocii parcurgeau relieful fiecărui vers.

Considerațiile sale asupra teatrului, experiența personală, rememorată într-o perspectivă amplă asupra fenomenului teatral din ultima jumătate de veac constituie un material monografic prețios, inclus în antologia apărută la Blaj. În cuprinsul ei sunt incluse, la capitolul Mărturisiri, fragmente din volumul Anotimpuri de teatru. Pușa Roth în dialog cu Lucia Mureșan (Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 2009) și interviul realizat de Ion Moldovan, „Am trăit o viață frumoasă, luminoasă, minunată…” (din vol. Dialoguri între viață și artă, Blaj, Editura Buna Vestire, 2009). Anotimpuri de teatru, care cuprinde și Biografia artistică a Luciei Mureșan, reluată și în noul volum, a fost lansat în 7 mai 2009 la Târgul de Carte „Alba Transilvana”, în prezența Luciei Mureşan. Acesta era al treilea volum al colecţiei „Summa cum laude”, prezentată de altfel cu acea ocazie.

Întrebată de Ion Moldovan care a fost „marea întâlnire” în teatru, Lucia Mureșan evoca participarea la Festivalul de la Avignon în 1985, anul centenarului morții lui Victor Hugo, cu spectacolul Les aigles rampent… à la recherche de Victor Hugo, pe un text de Romulus Vulpescu, distins cu Premiul special al juriului OFF pentru cel mai bun spectacol despre Victor Hugo. Atmosfera Festivalului de la Avignon fusese extraordinară iar spectacolul trupei românești, în care Lucia Mureșan îi avea ca parteneri pe Alexandru Repan și Dana Dogaru, a primit numeroase oferte, neonorate, se subînțelege, pentru că autoritățile comuniste nu au aprobat nici o altă deplasare. Ca și în interviul realizat de Pușa Roth, și în această convorbire sunt punctate momente importante din cariera artistică a Luciei Mureșan, legate de Teatrul Național din Cluj și mai ales de Teatrul „Nottara” din București. „Cred – spune Lucia Mureșan în finalul acestui interviu – în respectul față de noi înșine, față de cei ce ne înconjoară, în respectul pentru părinți și dascăli, cred că trebuie să ne preocupre mai mult educația copiilor noștri și modelele pe care le oferim astăzi, acum, aici…” Se observă în ambele convorbiri o blândețe a tonului, finețea reconstituirii atâtor momente importante ale artei scenice din ultimele decenii, simțul analitic și al ierarhiei de valori.

A doua secțiune a volumului cuprinde evocări ale Luciei Mureșan semnate de Elena Anghel, Horia Bădescu, Veta Biriş, Rodica Popescu-Bitănescu, Sorin N. Blaga, Ion Buzaşi, Ioana Cantuniari-Marcu, Elena Caragiu, Nicolae Dan Fruntelată, Rodica Mandache, Adela Mărculescu, Fănuş Neagu, Anca Ovanez, Doina Papp, Mioara Pop, Ştefan Radof, Paula Romanescu, Ana Scarlat, Traian Stănescu, Ilinca Tomoroveanu, Mircea Tomuş, Costin Tuchilă, Neagu Udroiu, Ştefan Velniciuc, Daniela Vlădescu. „Lucia Mureșan, scrie Anca Ovanez, părea o ființă rece pentru că avea pudoarea de a nu-și arăta sentimentele. Ceea ce m-a frapat era zâmbetul ei, aș spune că zâmbea cu ochii și nu cu buzele, pentru că zâmbetul acestei femei era o lumină interioară. […] Era născută sub semnul nevoii de adevăr. Pentru mine a fost o enigmă. Nu am lucrat niciodată cu ea și a fost o actriță care m-a fascinat nu prin ceea ce spunea pe scenă ci prin ceea ce nu spunea și mă făcea să-mi imaginez că ar spune.” „Avea o forță pe care nu o bănuiai”, după cum remarcă Mioara Pop: „Întotdeauna m-a impresionat la Lucia Mureșan forța, forța interioară care i-a permis, alăturată talentului să facă atâtea lucruri minunate în teatru și în film, dar mai ales să facă față în viață unor încercări prin care nu știu cum am fi trecut mulți dintre noi. Delicatețea, atmosfera inefabilă pe care artista o crea în jurul ei, nu te lăsau să bănuiești că în acel om atât de minunat era și o putere pe măsură.” „O artistă împlinită”, o caracterizează Ilinca Tomoroveanu. „A trăit dăruindu-se, împărțind, în jurul ei, bună dispoziție ca pe nestemate, de o generozitate sufletească totală, cum stă bine nobleții înalte, și a fost lumina caldă, cu o anumită dulceață în ea, a numeroșilor ei spectatori și telespectatori, mândria admiratorilor și bucuria prietenilor.” (Mircea Tomuș).

În Addenda sunt publicate un fragment din teza de doctorat a Luciei Mureșan, Rolul cuvântului în realizarea imaginii scenice și Biografia artistică. Acest volum este așadar mai mult decât o carte omagială, este o primă antologie, cuprinzătoare și bine alcătuită, în fapt o evocare critică dedicată actriței.

Costin Tuchilă

Lucia Mureșan în „Micul infern” de Mircea Ștefănescu

Calendar: A. P. Cehov

Încercând s-o înscrie într-un curent literar, impresionism, simbolism, naturalism, realism, stabilind izvoarele literare, un fel de arbore genealogic care i-ar cuprinde deopotrivă pe Ibsen, Turgheniev, Ostrovski, dar şi pe autorii antici, comentatorii operei lui Cehov au consimţit că se află în faţa „unuia dintre cele mai tulburătoare fenomene literare”. Cehov este greu de circumscris unui curent, fiind deopotrivă o concluzie, expresia artistică a unui sfârşit de veac – şi un început. Dramaturgia de la mijlocul secolului al XX-lea şi-l revendică pe Cehov tot aşa cum teatrul cum teatrul de la începutul veacului trecut nu este lipsit de influenţa lui. În Cehov găsim atât realismul în înţeles contemporan, cât şi izvoare ale teatrului absurdului. Opera sa rămâne o sinteză deschisă.

„Cehov, ca şi Dostoievski sunt scriitori la care te gândeşti fără să vrei, fiind un fel de automatisme ale epocii noastre.” (Leonida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, Bucureşti, Editura Univers, 1972).

Cu siguranţa unei profeţii, autorul Pescăruşului încredinţa hârtiei următoarea frază: „Pe mine mă vor citi în Rusia încă vreo câţiva ani… Apoi, timp de şapte-opt ani nu mă va citi nimeni, pentru a fi reluat mai târziu şi atunci pentru multă vreme…”

În ciuda siguranţei ei, afirmaţia aceasta poate fi ciudată la un autor care, începând să scrie teatru, se arăta profund nemulţumit de lipsa de vocaţie pentru dramaturgie, mărturisită în Scrisori:

„Mi-am isprăvit piesa. Sunt mai mult nemulţumit decât mulţumit de ea. Acum, când am recitit-o, mă conving din ce în ce mai mult că nu am stofă de dramaturg”; „Nu prea mi-a reuşit. Trebuie să recunosc că nu mă pricep la dramaturgie”; „Mă simt ca împietrit, nu încerc decât dezgust pentru piesele mele şi revizuiesc în silă corecturile.”

Indiferent de cronologia unor astfel de afirmaţii, cel care revoluţiona limbajul teatral şi însăşi concepţia asupra conflictului dramatic, Anton Pavlovici Cehov (17, stil vechi /29 ianuarie 1860, Taganrog – 2 / 15 iulie 1904, Badenweiller, Germania), era mai degrabă înclinat să creadă că noutatea, părăsirea canoanelor scenice sunt lipsite de substanţă dramatică; altfel spus, că este prea multă literatură. O aflăm indirect din actul I al Pescăruşului:

Sorin: Nu se poate trăi fără teatru.

Treplev: Trebuie căutate forme noi. Şi dacă aceste forme noi nu sunt, mai bine să nu mai fie nimic. […]

Nina: Piesa dumitale e greu de jucat. Nu are personaje vii.

Treplev: Ce însemnează «personaje vii»? Nu trebuie să înfăţişăm viaţa aşa cum e, sau cum ar trebui să fie, ci cum ne-o închipuim în visurile noastre!

Nina: Piesa dumitale are prea puţină acţiune. Numai literatură. Şi, după părerea mea, într-o piesă trebuie neapărat şi dragoste…” (Traducere de Moni Ghelerter şi R. Teculescu).

În „regatul plictisului”, care este scena teatrului cehovian, sunt spulberate vechi adevăruri, cu statut imuabil. Din punct de vedere al conflictului dramatic, deschis, vizibil, definibil, în piesele lui Cehov nu se întâmplă aproape nimic. O spune autorul însuşi: „În piesele mele nu se întâmplă nimic. Oamenii vorbesc şi beau ceai”; „Încerc sentimentul că am văzut tot, dar că mi-a scăpat tocmai esenţialul.”

Chiar şi actul sinuciderii poate fi banal, asemenea tresăririi din final a unei inerţii. Dar, mai mult ca la oricare autor, nevroza inerţiei – maladie a unui secol crepuscular – devine la Cehov tensiune dramatică. La Cehov, „adevăratul ideal implică, printr-o notă esenţială, o imagine realizabilă a umanităţii în genere”, scrie G. Călinescu. Erezia lui este iluzia de a fi întrezărit acest ideal.

„Cehov, spune G. Călinescu, face parte din familia lui Cervantes şi Molière, adică a acelor genii care au tristeţea veselă.”

Tristeţea veselă: o caracterizare potrivită atât prozei cât şi teatrului cehovian. Între dramă şi comedie, graniţa este, la Cehov, fragilă. De la tragic la ridicol este un singur pas şi el poate fi făcut din inerţie, din plictis sau chiar din dezgust.

Teatrul lui Cehov se naşte din proza sa, nu fără ezitări şi incertitudini. „Vocaţia teatrală a lui Cehov ia naştere din nuvelistica lui (aşa cum s-a întâmplat mai târziu cu Pirandello şi cum s-ar fi putut întâmpla cu Boccaccio). Este o dezvoltare firească a artei sale de povestitor, a capacităţilor lui de reprezentare vie, elocventă, directă.” (Vito Pandolfi, Istoria teatrului universal, 1964).

Predilecţia pentru înscernare îl conduce pe autorul Fiinţelor mărunte la teatru, reunind fugarele tuşe de culoare într-o compoziţie unitară. Când, în 1923, a fost descoperit manuscrisul unei piese uriaşe ca dimensiuni, scrisă la 20 de ani, s-a putut observa că marile teme ale teatrului cehovian se află în acest text refuzat de Ermolova la Teatrul Mic din Moscova, gest care îl face pe autor să-şi abandoneze pentru un timp vocaţia dramatică. I s-a spus acestei piese fără titlu Platonov, Un Hamlet de provincie, Don Juan în manieră rusească sau, în filmul antologic al lui Nikita Mihalkov, din 1977, Piesă neterminată pentru pianină mecanică („după Doamna cu căţelul, în timp, prima veritabilă capodoperă de film cehovian” – Florian Potra). Temele, motivele, personajele din Platonov se vor împlini în piesele de maturitate: o lume care moare, cea a aristocraţiei, şi una care pare a se instala durabil, burghezia, cinică şi pragmatică; disperarea dar şi resemnarea; dragostea neîmpărtăşită alături de sentimentul de mucava; idealul întrezărit după crunta deziluzie; grotescul în care sfârşeşte orice bovarism; transformarea iubirii dintr-un sentiment sublim într-unul fioros; drama încheiată ridicol şi, odată cu ea, demitizarea inadaptabilului; în fine, galomania şi rusofobia.

Chiar şi din această enumerare sumară se poate înţelege că personajelor care populează teatrul cehovian li se poate atribui rareori o trăsătură dominantă, nu atât sub aspectul caracterului, cât al voinţei şi al acţiunii. Şi nu e vorba aici de ceea ce numim cu un termen încă vag complexitate psihologică, ci de o observaţie mult mai subtilă pe care o face Cehov, una care ţine de dinamica vieţii şi de răsfrângerea acesteia în conştiinţa personajelor sale. Gesturile radicale, faptele „măreţe” sunt greu, dacă nu imposibil de întâlnit. Ele aparţin mai degrabă proiecţiei noastre, sunt literatura cu care ne place să îmbrăcăm ceea ce în realitate este mult mai simplu, mai firesc.

„În viaţă – scria Cehov – oamenii nu se împuşcă, ci vorbesc aiurea, mănâncă, beau, dar toate sunt atât de complicate în viaţă; oamenii stau la masă dar în acelaşi timp fericirea lor se poate împlini.” Sau: „…în viaţă cel mai adesea se mănâncă, se bea, se flirtează, se spun prostii. Asta trebuie să se vadă pe scenă. Trebuie scrisă o piesă unde oamenii vin, pleacă, vorbesc de ploaie şi de timp frumos, joacă wist.”

Probabil că tocmai acest mod de a percepe realitatea, care, transpus pe scenă, reprezenta desigur o noutate în epocă, deschizând drumul unei întregi literaturi dramatice în pragul veacului al XX-lea, fascinează în teatrul lui Cehov. Cehov nu este de fapt modern prin mijloacele dramatice propriu-zise, revoluţia lui nu a fost una de limbaj. Ea este rezultatul unei atitudini distincte proiectate asupra personajului şi modului său de a intra în relaţie pe scenă, din care a dispărut orice urmă de maniheism, în general, orice posibilitate de împărţire categorială.

Costin Tuchilă

Marinela Popescu şi Ion Fiscuteanu în „Livada de vişini”, regia: Gheorghe Harag, Teatrul Naţional din Târgu Mureş, 1985

Valeria Seciu şi Dan Nuţu în „Pescăruşul”, regia: Petre Sava Băleanu, Teatrul Mic, 1974