Dorel Vișan: „Omul poate fi liber numai când se cunoaşte pe sine”

dorel visan

La mulți ani, maestre Dorel Vișan!

Dorel Vişan (n. 25 iunie 1937) are un fel de drum numai al său, un destin care ţine de felul de a vedea al lucrurilor, de scormonirea legilor fundamentale ale firii şi înţelegerea lor şi relaţia armonioasă cu ele. Şi-a iubit rolurile din Iacob, apoi Creangă, din Un bulgăre de humă, Moromeţii, Cel mai iubit dintre pământeni şi Senatorul melcilor, dar nu e mai puţin adevărat că-şi iubeşte stupina moştenită de la tatăl său, pentru că înainte de toate Dorel Vişan rămâne un om, un om în adevăratul sens al cuvântului. Un reper, un actor înzestrat cu har, Dorel Vişan a primit nenumărate recunoaşteri internaţionale ale talentului său şi în planul poeziei, căci astfel a găsit de cuviinţă să-şi aşeze în cuvinte credinţa, astfel şi-a revărsat simţirea.

„Generaţia tânără nu mai are conştiinţa limbii române şi a iubirii faţă de ţară, foarte repede s-a înstrăinat. Mă doare când îi aud pe tineri folosind alte cuvinte care nu sunt mai frumoase decât corespondentele lor în limba română. E mai frumos să spui slujbă sau serviciu decât job. Odobescu spunea că într-o ţară în care sunt prea multe cuvinte străine se fac primii paşii spre pieire şi uite că nu învăţăm din marii noştri luminaţi, marii noştri dascăli, marile noastre valori. Au dispărut apărătorii limbii române, valorile care să apere valoarea. Au devenit valoroase lucruri care nu erau nimic. Cine mai spune «Patria mea e limba română», cum a spus Nichita Stănescu? Cine o mai apără? După plecarea în infinit a profesorului George Pruteanu n-a mai fost nimeni. Nu mai vorbeşte nimeni de limba română. Este trist. Aici e necazul, dar probabil că merităm această soartă.

dorel-visan psalmi

A fost o dorinţă de-a mea, să scriu poezie psalmică, pentru că e mai deosebită decât celelalte poezii. Psalmii şi relaţia aceasta de apropiere de Dumnezeu într-o formă care aproape că nu e religioasă, ci una foarte specială, care tot în iubire îşi are rădăcinile şi în conştiinţă. Dumnezeu numai prin conştiinţă poate fi descoperit. Relaţia adevărată este să-L cauţi pe Dumnezeu în interiorul tău. Aşa am ajuns la această relaţie de conştiinţă, unică, în care omul îşi găseşte alinare, în care îşi găseşte locul când simte că este în rătăcire. Am finalul unui Psalm care spune «Doamne, să accepţi ca de câte ori sunt singur să mă întorc la tine». Psalmii m-au încărcat cu un anumit fel de a înţelege viaţa, cu un anumit fel de înţelegere, de care vorbeam, şi pe care l-am predat mai departe copiilor mei, studenţilor mei, prietenilor şi aşa mai departe, tuturor celor care au vrut să primească. Ca un fel de motto al vieţii mele a rămas vorba mamei, o femeie foarte simplă, dar trăitoare în mediul acela unde relaţia cu Dumnezeu era altfel, «Copile, cine nu te iubeşte nu te merită!» Pe cei care nu mă iubesc, eu nu-i urăsc, dar singuri se îndepărtează. Cred că de aici vine acea vorbă «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi».  Aproapele tău nu este semenul tău, nu omul în general, ci este omul care are aceeaşi conştiinţă cu tine, omul care merge pe aceleaşi căi. Pe acela trebuie să-l iubeşti ca pe tine însuţi. Pe omul care merge pe alte căi nu poţi să-l iubeşti, pentru că nu ai aceleaşi scopuri. Scopul vieţii este şi scopul omului, de a crea mereu fericire pentru el şi pentru semenii lui. Şi relaţia cu Dumnezeu. Fără aceste două scopuri, viaţa nu are nici o valoare.

mari actori romani dorel visan

Oamenii consideră aşa, la prima mână, că libertatea este posibilitatea de a face ce vor, dar libertatea este posibilitatea de a face ce trebuie. Aş putea spune chiar că libertatea este conştiinţă şi conştiinţa este libertate. Omul poate fi liber numai când se cunoaşte pe sine, când se stăpâneşte pe sine, când nu mai depinde de nici o dorinţă, cum spunea Seneca, de nici o acţiune, ci coboară soarta la el. Atunci este omul liber. Ceea ce se întâmplă astăzi cu libertatea este o mare confuzie. Lumea nouă îndeamnă mereu pe om să fie liber într-o formă în care îl răscoleşte spre anarhie şi nu spre libertate. Din cauza asta s-au schimbat foarte mult relaţiile care se bazează pe iubire”.

 Loreta Popa

Vezi și: Dorel Vișan, „de vorbă cu Domnul”, la Alba Iulia, cronică de teatru de Christian Tămaș

Doi îndrăgiţi actori s-au destăinuit într-o carte

noi doi si atat pusa roth ars longa eugen cristea cristina deleanu
Eugen Cristea şi Cristina Deleanu în dialog cu Puşa Roth

reportaj liber sa spunUn cuplu artistic care, iată, a împlinit 30 de ani de existenţă, Eugen Cristea şi Cristina Deleanu, reprezintă de multă vreme un model demn de urmat din toate punctele de vedere. Actorii au marcat acest eveniment printr-o carte, în fapt un dialog cu Puşa Roth, bine cunoscut jurnalist radio, autoare a peste 15 cărţi apărute la diverse edituri.

lansare-de-carte pusa roth eugen cristea cristina deleanu

Brândușa Tămaș, Pușa Roth, Christian Tămaș, Eugen Cristea, Cristina Deleanu, 4 iunie 2014, Biblioteca Metropolitană București

Lansarea de la Biblioteca Metropolitană București (4 iunie 2014)a reunit prieteni apropiaţi, artişti, scriitori, jurnalişti şi a fost un prilej de bucurie, căci Eugen Cristea a anunţat în premieră că va susţine, după ani de aşteptare, trei spectacole One Man Show, la Teatrul Naţional în 14, 15 şi 20 iunie.

noi doi si atat pusa roth eugen cristea cristina deleanu volum summa cum laude ars longa

Volumul publicat de Puşa Roth, apărut la  Editura Ars Longa, cuprinde un interviu despre viaţă şi arta teatrului cu cei doi actori, biografiile complete şi articole apărute în presă, care completează în mod fericit portretele acestora. De fapt, este un volum pe care l-ar merita fiecare actor al acestei ţări, pentru ca să rămână ceva frumos în urma lui. „După ce am stat de vorbă despre toate câte s-au spus şi pe care le-am încredinţat hârtiei, am ajuns la concluzia că Eugen şi Cristina sunt jumătăţile aceluiaşi întreg. Rar simţi armonia într-un cuplu, chiar dacă unii fac eforturi pentru a o demonstra, dar în ceea ce-i priveşte, totul este firesc. Se cunosc, se armonizează, se susţin, se alintă, dar se şi îmbărbătează unul pe celălalt”, scrie Puşa Roth la finalul volumului său despre experienţa pe care a avut-o cu cei doi mari actori. Viaţa în cuplu a fost laitmotivul multor interviuri pe care Eugen Cristea şi Cristina Deleanu le-au acordat de-a lungul timpului. Echilibrul pe care ceilalţi îl văd în cuplul lor impresionează, mai ales când este dublat de francheţe, pe alocuri pigmentat cu puţin umor de bună calitate. Interesant este însă că nici Cristina Deleanu, nici Eugen Cristea nu sunt la prima întâlnire cu cărţile. Amândoi au pasiunea scrisului şi amândurora le-au fost publicate cărţile pe care le-au scris. Gestul scrisului este expresia unui alt fel de a privi viaţa. De altfel, actriţa spunea în cuvântul său de la această lansare de carte: „Ironie, glumă, farsă, pamflet, autoironie, adevăr, iată ce puteţi găsi într-o cărticică de actor care-şi îngăduie să creadă că până şi zâmbetele sunt de vânzare! De aici până la a vrea să-şi deschidă un «shop» cu asemenea produse mai e doar un pas! Ce tupeu! Dar ce curaj! Dragi prieteni din toate colţurile, m-am gândit, m-am răzgândit şi tot ceea ce vreau este să zâmbiţi la rândul vostru.”

eugen-cristea-cristina-deleanu-summa-cum-laude-pusa-roth

Fotografie din volumul Noi doi și atât. Pușa Roth în dialog cu Eugen Cristea și Cristina Deleanu, Iași, Editura Ars Longa, colecția „Summa cum laude”, 2014

La rândul lui, Eugen Cristea a spus: „Eu am învăţat modestia, în sensul cel mai frumos al cuvântului. Eu am avut foarte multe modele. Acele modele nu erau facebook, meebook sau bilibook. Modelele noastre erau Beatles, Queen, deschizători de drumuri, inventatori. Era o viaţă frumoasă. Pentru oamenii care doresc să trăiască cinstit am rămas în continuare într-o garsonieră dublă. Eu nu am ştiut niciodată să fac compromisuri. Faptul că oamenii îmi zâmbesc pe stradă şi îmi strâng mâna reprezintă cea mai mare satisfacţie. Satisfacţie în MUNCĂ. Meseria de actor presupune generozitate, nu egoism.”

Loreta Popa

Ziarul „Lumina”, marți, 10 iunie 2014

Unde se spun poveşti în casă, acolo-i Dumnezeu

doina lavric poveste din bucovina

interviu liber sa spunPovestitorul este cel care duce pe umerii lui, toată viața, un har primit de sus. Nu e ușor să te oprești din drum, să-i privești pe toți oamenii care vin să te asculte în ochi, cu seriozitate și să-i atingi cu vorbele tale. Dacă Dumnezeu îți hărăzește întâlnirea cu un povestitor e semn că ai făcut măcar o faptă bună în viața ta.

Ne-am trezit într-o bună zi că ne știm, ne cunoaștem, suntem prietene, funcționăm pe aceeași lungime de undă. O ascultasem cântând la cobză si mă întrebam cine este această femeie de o blândețe ieșită din comun, care glăsuiește într-o limbă de o dulceață nemaivazută. Apoi am aflat. Se numea Doina Fodor Lavric, era din Lișna, la jumătatea distanței dintre Dorohoi și Dărăbani. Venise la București îndemnată de Grigore Leșe, pentru că muzica pe care o cânta și poveștile pe care le poartă cu sine se cereau împărtășite. Cu răbdare îndelungă, Doina Lavric a cules texte, povești, cântece, le-a dăruit din ființa sa șlefuindu-le si au ajuns la stralucirea unui album numit Poveste din Bucovina. Discul are o fraza generica, oarecum prevestitoare pentru cel care alege sa-l asculte: „Unde se spun povești în casă, acolo-i Dumnezeu”. Doina Fodor Lavric a cules multe povesti de la oameni, batând satele, mai ales cât a fost profesoara de limba româna, vreme de 27 de ani, facând naveta de la Suceava, în satele din jur, mergând uneori pe jos, cale lungă. A învățat sa cânte la cobză de la un cobzar batrân, Nicolae Pașni­cuț. Nu întâmplator, viața a ales ca destinul sau să se împletească frumos cu al maestrului Virgiliu Parghel, purtător de povești la rândul sau. Discuția cu Doina Fodor Lavric a luminat colțurile sufletului meu aidoma bunicii mele (născută în Bucovina) care mereu mă liniștea, spunându-mi că totul va fi bine. În ceea ce mă privește, întâlnirea cu Doina a fost semnul ca am facut ceva bun în această viață si am fost răsplatită.

Doina lavric

Doina Lavric

Loreta Popa: Te-am cunoscut de curând, într-un context care m-a impresionat. Ce este pentru tine credința, Doina?

Doina Lavric: Toata viaţa am tot facut planuri, m-am zbătut, m-am încrâncenat, am căzut, m-am ridicat şi iar am luat-o de la capăt, de nenumărate ori… şi nu ma refer la lucrul în sine, realizat cu răbdare, cizelat cu migală, dus la capat cu efort, cu îndărătnicie – rareori mi-a ieşit ceva din prima, ma gândesc la momentele când credeam că eu sunt marele arhitect al vieţii mele, că pot hotărî, stăpâni, preveni ceea ce mi se întâmplă mie ori alor mei… Am descoperit destul de târziu ca mult mai eficient este sa te aşezi, calm, pe firul apei : Dă-mi, Doamne, ce-i vrea Tu, că poate eu nu ştiu ce-ţi cer… Credinţa… a venit spre mine treptat şi amestecată cu folclor credinta traditii doina lavricun fel de rânduială magică, povestitoare, pe care am şi vazut-o înfaptuindu-se sub ochii mei : Nu poţi face luni ce faci Duminica şi nici în mai ce faci in septembrie… Rostul limpezeşte zilele omului… Masa s-o pui sub icoană, la răsărit. S-o acoperi cu-n ştergar alb şi pe ea sa pui pâine şi sare, sa nu steie goala. Carafă deşartă pe masă să nu pui, că nu-i a bine. Când te-aşezi la masă, îţi speli mâinile şi-ţi faci Sfânta Cruce, şi când te pui la masă, şi când te scoli! Când îţi intra cineva în casa şi tu mănânci, îl pui la masă, chiar daca el îţi spune: „– Ospătaţi sănătoşi, ca noi am ospătat!” Îi pui dinainte sa mănânce şi gata. Să fii cumpătat la masă, să nu mănânci mult, ca-i pacat! Fata mare dacă eşti, să nu mănânci mult, că-ţi mănânci norocul şi te măriţi greu! Duminica şi-n zilele de sărbătoare să nu mănânci nimica pâna-n amiaza, că slujeşte popa în biserică… Să nu te prindă Joia Mare cu stativele-n casă ori cu caierul neisprăvit… La răscruce se-ntâmplă cele mai mari nenorociri, prădăciuni şi omoruri. Dacă oamenii nu-s cu prevedere şi nu ridică troiţe şi rugi lui Dumnezeu, diavolul pune stapânire pe ele şi face hanuri şi crâşme, şi-atuncea răscrucea-i a lui!… O sama de lucruri îs oprite: sa nu drăcui pământul, că-n el îi intra, când ţi-a veni sfârşitul. Cine sparge hotarele şi ia pământ de la altul, îi mare păcat! Pe lumea cealaltă a duce-n spinare pământul luat cu de-a hapca… Sâmbata, bunica pregătea ceva copt pentru ca, a doua zi, Duminica, să ducă la biserică, se îmbrăcau frumos, şi ea, şi bunicul… Înaintea Postului Mare, fierbea toate vasele cu leşie, toată bucătăria, inclusiv clanţa uşii erau bine spălate, curăţate… Cu ea am fost, în copilărie, la spovedit, la împărtăşit… Ea m-a învaţat Înger, îngeraşul meu, Tatăl nostru… Citește interviul integral în Jurnal Spiritual.

Loreta Popa

Vezi și: De dor – Recital Doina Lavric.

„Marele Gatsby”, omul cu un singur prieten adevărat

marele-gatsby-cronica-film-loreta-popa

cronica de film liber sa spunTimp de aproape un secol, povestea Marelui Gatsby, scrisă de F. Scott Fitzgerald, a străbătut timpul şi spaţiul şi a ajuns la publicul din întreaga lume. Marele Gatsby este atât de ancorat în prezent încât pare că a fost scris astăzi, nu în anii ’20. Totul pare desprins din aceste timpuri moderne, să le spunem, în care economia pare sclipitoare, dar instabilă, în care simţim uneori cu toţii că ne-am rătăcit, dar acţiunea se petrece într-un alt timp şi loc, într-o lume cu o atracţie oarbă spre visuri imposibile, care pot fi oricum spulberate într-o clipă, şi a extravaganţei. Baz Luhrmann, pe care îl admir necondiţionat de la Moulin Rouge încoace, m-a determinat să am aşteptări mari. Şi pot să spun că nu mi le-a înşelat.

Pare că regizorul a fost influenţat de criza financiară globală din 2008, prin care noi, românii, continuăm să trecem. A văzut paralela, aşa că a mers în New York, pentru că trebuia să fie acolo ca să înţeleagă legăturile dintre locurile acelea, cultura şi mentalitatea epocii jazz şi lumea de azi.

Întreaga echipă a filmului a fost energizată de spiritul şi istoria oraşului New York, un leonardo-di-caprio-marele-gatsbypersonaj în sine în romanul lui Fitzgerald. „Am fost binecuvântaţi, pentru că, în anii ’20, imaginile fotografice şi cinematice erau foarte răspândite. Aşadar, perioada a fost surprinsă nu numai în ilustraţii şi desene, caricaturi, dar şi într-o arhivă fotografică foarte vastă. E foarte incitant să vezi naşterea culturii contemporane”, spune regizorul.

Eleganţa, strălucirea, inovaţia acelor ani au fost o provocare incitantă pentru designerul Catherine Martin. „După primul război mondial, s-a renunţat la lenjeria de corp greoaie victoriană, a început moda fustelor scurte şi eliberarea sexuală a femeilor, care le-a permis să se îmbrace mai comod. S-a născut un stil exuberant, decorativ, marcând un moment-cheie în istoria designului.

Femeile, până la acel moment încorsetate, au luat o foarfecă şi şi-au tuns părul. Faptul că nu mai sunt căsătorite şi nu par să intenţioneze să se căsătorească le demonstrează tăria de caracter şi neînfricarea. Clădirile se înălţau, petrecerile erau din ce în ce mai mari, moravurile din ce în ce mai uşoare, iar băutura mai ieftină. Neliniştea se apropia…”, spune designerul.

Deşi mare parte din documentare şi scrierea scenariului au fost realizate în New York, majoritatea lungmetrajului a fost filmat în studiourile Fox din Sydney. Aşadar, New York-ul anilor ’20 a fost transpus în Sydney, recreat în detaliu cu mare atenţie, de la cele mai extravagante platouri la cele mai mici elemente de recuzită.

Decorurile erau atât de frumoase, încât şi actorii şi realizatorii veterani au rămas impresionaţi, iar la unele scene tehnicienii nu au rezistat impulsului de a filma cu telefoanele mobile. Chiar dacă se aflau în spatele aparatului de filmat, ceea ce nu se prea întâmplă, mai ales la un film de o asemenea anvergură. Şi clubul ascuns face parte din contextul erei prohibiţiei, în care corupţia, crima organizată, beţiile şi destrăbălarea erau înfloritoare. În Harlem era de altfel şi faimosul Cotton Club, dar erau multe asemenea localuri care serveau alcool de contrabandă.

the-great-gatsby

Baz Luhrmann spune poveşti aşa cum nimeni nu a crezut vreodată că este posibil. Marele Gatsby spune, datorită geniului lui Luhrmann, o poveste modernă despre o iubire fantastică, despre lumea contrabandei, lumea celor bogaţi, o poveste despre bani, destin, moarte şi prietenie. Luhrmann nu este genul care să renunţe la ceea ce-şi doreşte, oricât de extravagant ar părea celorlalţi. Joacă totul până la capăt, fără reţineri, fără subtilităţi, fără explicaţii.

Sfârşeşti prin a renunţa să te mai întrebi de ce, cum, când. Trăieşti fiecare secundă în lumea creată de el şi când el pune punct, te opreşti şi tu… După această pauză începi să respiri şi astfel revii la ceea ce se numeşte realitate. Asta am simţit urmărind cea mai nouă producţie semnată Baz Luhrmann, Marele Gatsby şi pot spune că nimeni nu va reuşi să descrie vreodată nebunia acelor ani, furtunile acelei perioade, mai bine ca acest regizor efervescent şi fabulos.

Baz-Luhrmann-marele-gatsby

Nu sunt şi nu voi fi vreodată adepta tehnicii 3D, indiferent de spectaculozitatea pe care aceasta o oferă. Prefer filmul în toată splendoarea lui. Totuşi, nu sunt de acord cu părerea celor care spun că se pierde mult din film şi că mişcarea arată oarecum caricatural în anumite scene. Tocmai aceasta cred că era ideea, de a surprinde spiritul acelei epoci, fervoarea, trepidaţia, neastâmpărul. Luhrmann încearcă în permanenţă să spargă bariera dintre poveste şi public. Iar asta este o metodă de a transpune publicul în lumea aceea, de a doborî zidul şi de a-i face să simtă că este în aceeaşi încăpere cu personajele. Citește cronica integral în Jurnal spiritual, revistă de dialog etic, estetic și religios.

Loreta Popa

Artistul Eduard Rudolf Roth: „Credinţa este lumina care face ca un arbore să nu rămână închis în propriile rădăcini”

rudy roth nasterea evei

Rudy Roth, Nașterea Evei

interviu liber sa spunMi-e greu să descriu în cuvinte sufletul unui om cu care providenţa mi-a oferit şansa unei prietenii apropiate. Am crezut că e uşor la început, dar răspunsurile lui mi-au dat aşa frumoase aripi încât mi-a luat ceva vreme până am revenit pe pământ.

Eduard Rudolf Roth este spiritul căruia îi vor rămâne recunoscătoare pentru că a deschis o uşă atunci când toate celelalte erau închise pentru mine şi ar fi peste puterile mele să nu apreciez efortul lui.

Acest tânăr artist român, ce a găsit calea spre el însuşi alegând să plece cu familia în Palma de Mallorca, Spania, a adus la lumină arhitectura sufletului său într-o expoziţie ce va avea vernisajul la 1 octombrie, la Bucureşti. Lumea nouă pe care am descoperit-o în lucrările lui a rudy roth graficălăsat o amprentă puternică.

Grafica lui Eduard Rudolf Roth nu este una oarecare, sunt umbre aparte, care te îndeamnă să cauţi unde nu te aştepţi, înlăuntrul tău, sunt lacrimi înnodate între linii frânte, pe care doar un suflet trecut prin furci caudine le poate vedea, sunt bucurii nemăsurate de nimeni care te ating semnificativ, definitiv.

Nu poţi trece cu vederea grafica lui, după cum nu poţi fii indiferent la poezia care se desprinde din aceasta dăruindu-ţi o şansă nesperată, aceea de a savura arta cu toată fiinţa ta. Doctorand în Relaţii Internaţionale, absolvent a două programe masterale, Universitatea Bucureşti şi University of Kent at Canterbury, Rudy Roth a activat ca jurnalist radio timp de 13 ani la Radio România, o viaţa de om am putea spune.

Din 2005 este consultant pentru dezvoltare şi optimizare afaceri, manager de proiect, formator şi web-designer. Între 30 septembrie şi 19 octombrie, 50 dintre lucrările lui vor fi expuse la Biblioteca Metropolitană Bucureşti în cadrul expoziţiei intitulate La déesse du temps perdu – Zeiţa timpului pierdut.

Vernisajul va avea loc la 1 octombrie la ora 17,30, în sala Mircea Eliade a Bibliotecii, cu participarea extraordinară a actorului Dorel Vişan, dar şi a Roxanei Moşianu, ce va încânta asistenţa cu harpa sa, iar printre cei care vor vorbi despre arta lui Rudy Roth se numără Marina Roman şi cunoscutul om de radio Costin Tuchilă.

banner expozitie rudy roth

Imaginaţia tânărului artist surprinde, poemele lui aşezate cuminte pe hârtia alba se ascund uneori, dar nu pentru mult timp, căci la un moment dat ies la lumină parcă suflate de un vânt bun şi generos ce nu vrea să păstreze nimic pentru sine.

Nici nu ar putea, căci Rudy Roth, evident pseudonimul lui literar, îşi poartă generozitatea la vedere, acolo unde de obicei oamenii privesc atent. Atunci când sunt Oameni. Vă împărtăşesc bucuria interviului cu tânărul artist rugându-vă să citiţi cu atenţie, pentru că de Rudy Roth cu siguranţă veţi mai auzi. Curând.

Loreta Popa: De ce au trecut ani până când ai lăsat libertatea de a respira pasiunii tale pentru desen?

Rudy Roth: În esență, pentru că există drumuri și vise cărora le aparții și iluzii perceptive cărora crezi că le aparții. La început, pe la 13–14 ani – când timpul încă îmi mai încăpea în căușul palmelor – am ricoșat într-o lume nouă, o terra incognita a cărei magnetică atracție s-a dovedit irezistibilă: programarea pe computer.

Admiterea ulterioară la „Tudor Vianu” – una dintre prestigioasele instituţii de învăţământ liceal din Bucureşti – m-a făcut să-mi odihnesc nerăbdarea printre amețitoare secvențe de cod informatic, cu ajutorul cărora puteai crea lucruri, până atunci, de neimaginat. În umbra acestei hegemonii a noului, vechiul meu univers de cărbune, acril, acuarelă și hârtie avea să se deșire imaterial peste o firească stare de imponderabilitate…

Apoi, facultatea – suprapusă peste timpul mototolit al tranziției românești – vise de împrumut, euforii temporare, tristeți ereditare și multe, multe altele m-au făcut să mă îmbrac în propria-mi singurătate și să mă îndepărtez de lumina mea lipsită de contururi.

Într-o zi oarecare, prin 2007, femeia care avea să pășească alături de mine pe cărările sorții a făcut semn răsăritului să intre în casă și cu mâna-n mâna ei, am simțit că vreau să mă întorc în mine.

Era ca un soi de excentricitate tolerabilă în timpul studiilor masterale, un soi de time-out pe care-l ceream, inconștient, destinului. Din zâmbetul ei în lumina cenușie a Bruxelles-ului, degetele mele aveau să desprindă după o lungă absență, un nou ciob de lumină sub forma unei schițe în cărbune…

pustnicul rudy roth desen creion grafica de astazi

Rudy Roth, Pustnicul

L. P.: Zeiţa timpului pierdut… mă regăsesc în titlul expoziţiei tale de la Bucureşti. Aduce puţin cu Timpul pierdut al lui Proust. De ce Zeiţa timpului pierdut?

Aduce cu Proust, pentru că multe din lucrările acestei expoziții își trag seva din Proust. Ele însele sunt rezultatul unei deșteptări a conștiinței, unei mutații structurale a spiritului și minții, a unei renașteri.

Cred, asemenea lui Proust, că arta este o forță care ne modelează, ne transfigurează și ne deschide drumul împlinirii, fără de care fiecare dintre noi s-ar identifica, ca-n scrierile lui Márquez, prin ani și veacuri de singurătate. Atunci când scrii, pictezi, dansezi, cânți… nu mai ești bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, blond sau brunet, ești pur si simplu artist.

De ce Zeiţa timpului pierdut? E poate puțin mai greu de pus în cuvinte… însă am să încerc să explic. În primul rând, pentru că, în viziunea mea – puternic influențată de filozofia lui Henri Bergson – intuiţia, percepțiile sau emoțiile individuale și nu raționalismul mecanicist joacă rolul dominant în cunoașterea realității înconjurătoare.

Impulsurile și energiile creative ale imaginației inconștiente – implicit nesupuse rațiunii pure – relevă de cele mai multe ori forma completă a adevărului. În toate aceste elemente, ca și în alte stări și trăiri precum dragostea necondiționată, răbdarea, acceptarea, iertarea etc., regăsesc, simt, percep un sacru feminin, tangibil și atemporal, caligrafic ascuns în premisa că, intrinsec, natura esenței vieții transcende conceptul de gen.

Zeița timpului pierdut guvernează clipele netrăite sau insuficient trăite, speranțele abandonate. Ea însăși trăiește în femeia care nu și-a pierdut aderența la visele ei și care poartă încă tatuată pe tâmple nostalgia Edenului. Citește interviul integral în Jurnal spiritual, revistă de dialog etic, estetic și religios.

Loreta Popa

 grafica de rudy roth pistornicul luminii credintaRudy Roth, Pistornicul luminii 

Dan Puican – Amintiri in „buzunarul” inimii, la Radio3Net „Florian Pittis”

Buzunarul amintirilor se va desface joi, 9 februarie, in fata Loretei Popa si a voastra, gratie experientei si expertizei maestrului Dan Puican, invitat al emisiunii.

„Soldat”, mai precis „amiral” devotat Teatrului National Radiofonic, regizorul artistic Dan Puican reprezinta o personalitate de care acest brand Radio Romania nu se poate disocia.!
Are o carte de vizita impresionanta, reflectand modest cei peste 48 de ani in slujba radioului.
Iata ce mi-a scris producatorul emisiunii, Madalina Ion, despre invitatul emisiunii:

Da, este foarte adevarat, unii dintre noi traiesc din amintiri, dar ce amintiri… Amintirile maestrului Dan Puican au si trecut si prezent si…viitor!
A montat peste 1000 de piese de teatru, sute de emisiuni de divertisment si poetice si a avut sansa unica de a lucra cu cei mai mari actori ai tarii. Multi dintre ei au trecut in Eternitate, dar regizorul Dan Puican a avut inspiratia si harul de a le pastra vocea pe banda magnetica. Si mai are maestrul un talent ascuns, dupa cum imi marturisea la o cafea doamna Pusa Roth, colega noastra de la Radio Romania Actualitati: se pricepe la distributii!
Intr-un interviu acordat “Jurnalului national”, maestrul Dan Puican se destainuia cu mana pe inima:
“Inca din copilarie ascultam ra­di­oul, pe vremea aceea nestiind ca am sa ajung si eu la Teatrul Radiofonic. As­cultam piese, le rescriam a doua zi, avand o memorie foarte buna, si in­cercam sa le pun in unda. Asa au in­ceput primele scene de teatru din viata mea”.
Considera ca in viata a avut noroc, sansa… O profesoara din liceu care iubea teatrul l-a distribuit in “Baronul”, rolul cu care a dat examen la Institutul de Teatru.

“Imi place frumosul. Eu, la origi­ne, am fost actor si de aceea inteleg foarte bine actorii. Imi pare rau ca as­tazi nu mai este teatrul de pe vremuri. (…) Teatrul se face cu experienta, trebuie sa-l joci pe scena. (…) De aceea au ajuns mari Rebengiuc, Albulescu, Sanda Toma, Draga-Olteanu Matei, fiindca au jucat mult pe scenele teatrelor din provincie. Astazi nu se mai experimenteaza asemenea lucruri.”

Dan Puican a absolvit Institutul de Teatru in 1956 si a facut parte din “generatia de aur”, iar debutul actoricesc si l-a facut la Teatrul din Baia Mare. In studentie a mai avut o sansa nemaipomenita, aceea de a viziona ,in Bucurestiul de dupa razboi, spectacole de teatru cu unii dintre cei mai mari actori romani.
Din 1963 este regizor artistic la Radiodifuziunea Romana, sectia Teatru Radiofonic.

Spectacolul de care se simte cel mai legat sufleteste?
“…cea mai draga mi-a fost integrala Cehov, avandu-i in distributie pe cei mai mari actori ai anilor ’80, precum: George Constantin, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Valeria Seciu, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, Stefan Iordache, Mihai Fotino, Mitica Popescu, Ion Caramitru, Stefan Radof”.

Cel mai audiat si aplaudat la scena deschisa spectacol purtand semnatura regizorului Dan Puican?
“ cu piesa, comedia lui George Astalos, «Caviar, Vodka si Bye Bye» – care a luat Premiul UNITER in 1999 pentru cel mai bun spectacol radiofonic, am intreprins turnee in 27 de tari, strabatand toate cele cinci continente, aratandu-le romanilor din diaspora cum se inregistreaza la radio o piesa de teatru. Peste tot publicul a fost incantat, chemandu-ne in repetate randuri la scena deschisa, atat pe interpretii piesei – Tamara Buciuceanu Botez, Stela Popescu, Alexandru Arsinel si Eugen Cristea, cat si pe mine.”

Regrete nu are, dar mai are un vis de implinit:
“Sper ca Dumnezeu ma va ajuta sa vin de mana cu nepotul meu la Radio si sa-i arat locul in care bunicul sau si-a petrecut toata viata si a fost un soldat devotat Teatrului National Radiofonic.”

Joi, 10 februarie, de la ora 21.00, la Radio3net “Florian Pittis”, o lectie de viata, o lectie de profesionalism si amintiri de neuitat filtrate de sufletul maestrului Dan Puican. Realizatoarea emisiunii, Loreta Popa de la “Jurnalul national”, va invita sa-i adresati intrebari invitatului, la Chat cu cei din emisie, sa ne ascultati si sa ne vedeti.

“Amintiri in buzunarul inimii”, un talk-show editat video de Brandusa Balan, produs de Madalina Ion, recomandat de Radio3net “Florian Pittis”.

Marea Doamna a micului ecran…online la Radio3Net „Florian Pittis”

Sanda Taranu s-a nascut sub semnul Capricornului. A absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1963. La absolvirea facultăţii, întrucît nu era nici un loc în teatrele bucureştene, a fost repartizată la Craiova, dar a refuzat. În aceeaşi zi a fost invitată la Televiziune şi, după o discuţie cu vicepreşedintele instituţiei, i s-a oferit postul de crainică. Iniţial l-a refuzat şi pe acesta, pentru că îşi dorea să lucreze în teatru. În urma insitenţelor, a acceptat totuşi postul. La acel moment Televiziunea mai avea doi crainici, Cleo Stieber şi Florin Brătescu (primul crainic al Televiziunii, din 1957); prima crainică fusese Mariana Zaharescu. Timp de 35 ani a prezentat de la Telejurnal până la spectacole de varietăţi, festivaluri şi seri speciale ale Televiziunii Romane în străinatate.

De-a lungul anilor, din dorinţa de a se întoarce la teatru, şi-a dat demisia de două ori, dar a fost convinsă de colegi să rămînă.

În 1998 s-a retras din faţa camerelor din proprie iniţiativă, continuînd însă colaborarea cu Televiziunea, ca narator al emisiunii „Teleenciclopedia”, ca traducător şi ca realizator al emisiunii „Un zâmbet pentru vârsta a treia”.

“Se vede dacă-ţi faci meseria cu plăcere, interes şi respect faţă de cel care te ascultă”, marturiseste una dintre cele mai distinse voci si prezente ale postului public de televiziune…

O profesionista va pasi, joi, 3 februarie, de la ora 21.00, in studioul Radio3Net “Florian Pittis”. Amintirile inegalabilei doamne a Televiziunii Romane vor fi ca o lectie de viata pentru cei mai tineri dintre noi.

“Mă bucur de fiecare zi trăită. Cu fiecare zi încerc să mă înţelepţesc, să nu mă contaminez de prostie, un virus mai puternic decât AH1N1. Nu-mi doresc din punct de vedere material mai mult decât am nevoie, mai important este să-mi îmbogăţesc spiritul. O fac prin lectură, spectacole, concerte şi prin cât mai dese întâlniri cu oamenii, mai ales cu cei tineri”…Sanda Taranu.

Nu ratati o editie de colectie “Amintiri in buzunarul inimii”. Invitata, Sanda Taranu. Realizator Loreta Popa. Editare video Brandusa Balan. Producator Madalina Ion.

Virgiliu Parghel – desen cu si despre viata la „Amintiri in buzunarul inimii”

Mada Ion si Loreta Popa va invita la un „peisaj” sonor, cu scene din viata, la „Amintiri in buzunarul inimii”

“…Nu avem nici o sansa, nu putem face nimic, asteptam zadarnic”…

Mama i-a aratat cum se picteaza fara sa aiba scoala de profil, doar intuitiv, cu pasiune si cu har. Feciorul s-a ambitionat sa mearga mai departe pentru ca a simtit ca acesta era drumul…
In institut l-a avut mentor pe Corneliu Baba, Celebrul, personalitatea de prim ordin a picturii romanesti contemporane a avut o influenta majora in formarea tanarului student.
Poate cea mai importanta si fericita perioada a vietii sale au reprezentat-o cei 29 de ani petrecuti alaturi de Anca Parghel, cantareata de muzica jazz „plecata” spre nori nu demult.
La varsta foarte frageda de 18 ani, Anca se casatoreste cu pictorul Virgiliu Parghel, de care s-a indragostit nebuneste inca de pe la 14 ani si caruia i-a pozat de nenumarate ori. La 19 ani il naste pe Ciprian, iar mai tarziu pe Tudor, iar in 1997 paraseste tara si ruptura a fost iminenta.
Clipe de viata cu artistul plastic Virgiliu Parghel, joi, 27 ianuarie, la ora 21.00, la Radio3Net “Florian Pittis”, la “Amintiri in buzunarul inimii”. Un talk-show de colectie prezentat de Loreta Popa de la Jurnalul National, editat video de Brandusa Balan si produs de Madalina Ion.

Amintiri in buzunarul inimii

Colega mea, Madalina Ion, este producator si al emisiunii „Amintiri in buzunarul inimii”. Iar invitatii sunt mereu de exceptie. Ce avem azi?

Multora dintre noi ne-a fascinat duminicile copilariei. A fost strengarul roscat si pistruiat, eroul primului serial color din Romania, a carui difuzare a inceput in anul 1974.


Intamplarea a jucat rol decisiv in viata lui Costel Baloiu (“Pistruiatul”, “Roscovanul”). S-a prezentat la preselectie fara sa spuna nimanui si a fost ales din aproape 10.000 de copii. Pe vremea aceea, onorariul pentru rolul din seria “Pistruiatul” s-a ridicat la suma de 100.000 lei.
Tot intamplarea…si dragostea l-au aruncat in vartejul vietii, l-au facut tata la numai 18 ani si i-au luat gandul de la actorie. Pacat…sau poate nu!
Ca sa va dati seama mai bine cine este si cum este de fapt Costel Baloiu, va las sa cititi printre randuri…declaratiile sunt desprinse dintr-un interviu acordat Loretei Popa, “Jurnalul national”, anul trecut, de ziua lui:
“Nu mai sunt copilul slabut de odinioara, cu pantaloni scurti, vesnic flamand, ca mi-era foame mereu, m-am schimbat si totusi lumea ma recunoaste. Pentru mine este ceva surprinzator.
Ma enerveaza nesiguranta, ma enerveaza prostia, minciuna, vorbele mari, fara acoperire, fitele…
Greu cred ca ne vom mai reveni. Nu vad nimic in bine. Sunt gauri enorme, habar nu avem in ce criza suntem.
Mi-e ca mentalitatea care primeaza acum este: «Da-i incolo, le e greu, comenteaza, dar se obisnuiesc pana la urma cu tot!». Nu stiu ce ar putea sa mai vina, dar mergem inainte! Nu mai am de mult timp marsarier, nu am decat vitezele 1, 2, 3, 4 si 5.”

De ce aceasta introducere? Fiindca joi, 13 ianuarie, de la ora 21.00, in studioul Radio3Net “Florian Pittis”, cu “Amintirile in buzunarul inimii”, va fi prezent chiar Costel Baloiu…pistruiat si…grizonat, intr-o editie de colectie pentru care ii multumesc anticipat realizatoarei, colega Loreta Popa.

N.r.: www.radio3net.ro, prima pagina, preambulul emisiunii, mini-interviu cu Pistruiatul…