Edgar Papu – fluviul unei conștiințe exemplare

edgar papu literatura comparata protocronism

„…timpul unui anumit spaţiu moral constituie însǎși raţiunea alcǎtuirii sale.”

Edgar Papu

valorile trecutuluiPe Edgar Papu mi l-am închipuit mereu ca pe o copie fidelǎ a icoanei marelui sfânt al Rusiei, Cuviosul Serafim de Sarov. Învǎluiţi amândoi într-o desǎvârşitǎ blajinǎtate a firii omenesti şi dominaţi de o mare evlavie faţǎ de preceptele unei vieţi creştine exemplare, Edgar Papu şi Cuviosul Serafim de Sarov au trecut, fiecare la vremea lui, pragul unic al eternitǎţii pǎtrunşi de acelaşi sentiment al dezmǎrginitei umilenii. O mǎsurǎ fireascǎ a percepţiei individuale asupra tainei Duhului Sfânt prezent în tot chipul şi în tot locul cu nemǎsuratǎ şi continuǎ iubire de oameni în accepţia religioasǎ a celor doi. Edgar Papu (1908–1993) curge înspre contemporaneitate cu puterea insului care a definit cu o rigurozitate certǎ hotarele literaturilor individuale într-un excurs unic şi emblematic pentru spiritul critic universal, dar înfǎşurat într-o specificitate singularǎ, de tip sistemic, datoratǎ gândirii sale vaste şi panoramice.

Spirit renascentist prin atitudine şi viziune personalǎ, Edgar Papu a reconstruit comparatistic fetele lui ianus edgar papuo lume. Una a universaliilor bine delimitate şi definite în timp, cu precizia matematicǎ a unui om de ştiinţǎ, care vede dincolo de cifre şi dezveleşte adevarata semanticǎ fenomenologicǎ dincolo de aparenţe, spaţiind aceste microcosmuri de creaţie ale marii literaturi a lumii în limita gravǎ a tonurilor proprii, în care demnitatea cuvântului şi respectul faţǎ de opera fiecǎrui scriitor în parte analizat atinge un vârf, pe care nici un alt comparatist român nu l-a mai atins, încǎ, pânǎ în momentul de faţǎ. Care ar fi, oare, secretul, dacǎ se poate spune aşa, al acestui summum valoric unic şi imuabil în timp, constituit ca un reper fundamental al sanctuarului cu monştri sacri ai criticii moderne a lumii? Remodelarea cuvântului, tǎlmǎcirea corectǎ a sensurilor acestuia şi redarea noimei sale specifice, într-o cheie de principiu fizic universal valabil, pe care numai Edgar Papu a reuşit, pe tot parcursul existenţei sale, sǎ le dǎruiascǎ spiritului uman.

Dacǎ ar fi sǎ parafrazǎm altă greu egalabilǎ şi plinǎ de distincţie valoare a criticii româneşti contemporane, regretatul Marian Papahagi, am putea spune fǎrǎ echivoc cǎ Edgar Papu a ajuns, „prin intima cunoaştere” a întregului ansamblu al literaturilor lumii, „prin îndelung efort de lecturǎ şi interpretare, la un înalt grad de comunicare cu însǎşi esența liricii” universale, „într-un discurs critic ce izbuteşte sǎ îmbine, în chip fericit, rigoarea şi emoţia, frumuseţea muzicalǎ a expunerii şi precizia remarcabilǎ a investigaţiei analitice.”

Louis_Janmot Poème_de_l'âme_13 Rayons_de_soleil

Louis Janmot, Poemul sufletului, 13 – Raze de soare

Sǎ alegem, din multitudinea subiectelor dezvoltate exemplar de marele nostru comparatist, un singur exemplu, care ar putea sǎ vinǎ, aşadar, în sprijinul acestor aprecieri obiective. Când îl reconstruieşte pe Hölderlin, Edgar Papu îl scoate pe acesta definitiv din starea de aed preromantic (în sensul propriu-zis al semanticii sale), nǎscut în acordurile simfoniei ideatice a durerilor Sturm und Drang-ului, şi îl defineşte ca pe un începǎtor de lume, un dezmǎrginitor friedrich holderlinde graniţe romantice şi o iremediabilǎ oglindǎ, unde s-a privit destul de profund întreaga poezie modernǎ a secolului al XX-lea. Johann Christian Friedrich Hölderlin devine, astfel, în accepţia lui Edgar Papu, acel romantic „de formǎ antichizantǎ”, care a înfipt hotǎrâtor sistemul sǎu personal de creaţie, un sistem fără limite, în spaţialitatea de gândire a poeziei secolului urmǎtor, pentru cǎ, fǎrǎ vreo urmǎ de echivoc, poetul german al solaritǎţii spiritului uman este un nǎscǎtor de „simboluri cuprinzǎtoare, de o rarǎ autenticitate, unde ideea prinde palpitaţia realitǎţii dorite a vieţii”. Matematica solaritǎţii spiritului hölderlinian a fǎcut din poetul Imnurilor un veritabil spǎrgǎtor de clișee neoclasice. Astfel, versurile din Poeţii ipocriţi aruncǎ în faţǎ o invectivǎ clarǎ asupra „orientǎrii poetice netrǎite şi exterioare”, pe care el, Hölderlin, prin vulcanismul sǎu interior, o respinge în totalitate şi o trimite definitiv în cripta unei raţiuni anchilozate şi reci.

excurs prin literatura lumiiIatǎ cum Edgar Papu construieşte cercuri ample de luminǎ în jurul creaţiei fiecǎrui mare scriitor al lumii, prin însǎşi propria sa creaţie transfiguratoare. Avem de-a face cu adevǎraţi bulgǎri uriaşi de gândire, care, aşezaţi cu migalǎ unul lângǎ celǎlalt, conferǎ fiecǎrei expuneri detaliate şi sistematice de ordin comparatist, aerul magnific al unei catedrale a spiritului omenesc, unde se împletesc tainic şi sacru legile interdependente ale unui Univers personal al omogenitǎţilor de expresie şi de credinţǎ.

„…timpul unui anumit spațiu moral constituie însǎşi raţiunea alcǎtuirii sale”, scria acelaşi Edgar Papu. E, dacǎ vreţi, titlul sub care se poate defini concis şi martiriul profesional la care a fost supus în timpul vieţii marele nostru comparatist. Spun martiriu, pentru cǎ o explorare, fie ea şi la nivel minimal prin spaţiul altui timp istoric nu de mult apus, ne aratǎ modestia exemplarǎ prin care s-a evidenţiat în faţa defǎimǎtorilor sǎi, de fapt, a celor care nu au pǎtruns în adâncime adevǎratele precepte de gândire ale eruditului om de litere. Sigur cǎ oricǎrei teorii este binevenit a-i aduce critici solide, contraargumente viabile, care sǎ-i solidifice definitiv fundamentul sau sǎ i-l fisureze complet. Controversata teorie a protocronismului este punctul declanşator al atacurilor îndreptate împotriva autorului ei, fǎrǎ ca acestuia sǎ i se permitǎ a se apǎra cumva. E greu de lansat ipoteza cǎ Edgar Papu, fin cunoscǎtor al resorturilor multiple orizonturi la inceput de veac edgar papuale întregii literaturi a lumii, ar fi putut sǎ stabileascǎ racorduri ideatice eronate şi sǎ cimenteze o idee pe care sǎ nu o fi cercetat, mai întâi, temeinic şi sub toate aspectele sale.

Elementele protocronismului trebuie privite astǎzi în context european şi universal ca acea stare de unicitate specificǎ unui creator, autohtonǎ, perfect integrabilǎ, însǎ, în marea mulţime a culturilor Pǎmântului. E întocmai ca acea relaţie de incluziune din analiza matematicǎ, aparţinǎtoare teoriei mulţimilor, când, fiecare mulţime în parte este precis definitǎ prin elementele sale numite puncte, iar o parte din aceste elemente sunt comune celor douǎ entitǎţi, ceea ce determinǎ ca una dintre mulţimi sǎ devinǎ o parte strictǎ a mulţimii celeilalte (AB). Pentru cǎ noul unghi interpretativ din care trebuie văzutǎ substanţa teoriei nominalizate de Edgar Papu sub titulatura de protocronism (gr. protos – primul și chronos – timp), este unul transmodern, unde, aşa cum scria Theodor Codreanu, „e vorba […] în ultimǎ instanţǎ, de normalizarea relaţiilor noastre cu Europa, în care vrem sǎ ne integrǎm nu ca simpli imitatori şi consumatori de civilizaţie şi culturǎ”, ci ca nişte izvorâtori de unicitate, adevǎrate puncte de reper demne de luat în seamǎ în contextul noii paradigme a culturii europene şi mondiale.

Folosindu-ne de principiul complementaritǎţii diverselor stǎri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurator, e necesar sǎ adǎugǎm ca o parantezǎ minorǎ, dar sugestivǎ, faptul cǎ sincronismul lovinescian şi protocronismul lui Edgar Papu sunt, din punct de vedere conceptual, două segmente care pot coexista fǎrǎ sǎ fie nevoite a se rǎni unul pe celălalt, întrucât conţin elemente care le completeazǎ reciproc şi nicidecum nu le determinǎ sǎ fie disjuncte. Sunt două entitǎţi care, compuse printr-un paralelogram al forţelor, conduc înspre o rezultantǎ esenţialǎ şi concretǎ. Complementaritatea protocronism – sincronism am putea-o asemui şi cu un alt fenomen natural mixt, denumit cu exactitate de ştiinţǎ „exces de umiditate”, ale cǎrui douǎ componente cu caracter permanent sau temporar realizeazǎ acea completare la nivel interdependent, care genereazǎ degradarea echilibrului general la nivel de ecosistem al unui anumit areal geografic, şi facem aici referire la variabila subteranǎ şi la cea de tip meteoric. Sigur, e doar o similitudine de ordin comparativ, dar supusǎ exactitǎţii şi rigorii ştiinţifice certe. De fapt, şi Edgar Papu instituia o paralelǎ obiectivǎ între fenomenele conștiinţei şi cele ale naturii, scriind la un anumit moment dat astfel: „Ca şi fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele conştiinţei şi, îndeobşte, ale vieţii spirituale urmeazǎ aceeaşi cale.”

louis janmot zborul sufletului

Louis Janmot, Zborul sufletului

Încercând sǎ cǎlǎtorim prin perimetrul vast al noilor structuri literare ale vremii contemporane, putem afirma cu tǎrie cǎ Edgar Papu este o conştiinţǎ vie a perfecţiunii formelor literaturii comparate, este acel fluviu de erudiţie, care a deschis orizonturi şi a despaţializat, prin teoria sa, valori ce au devenit, mai apoi, radiografia unor stiluri individuale integrate plenar în marea familie a literaturii universale a tuturor timpurilor. Noile coordonate ale transmodernitǎţii în plan comparatist au deja realizatǎ, astfel, practic, prin întreaga operǎ a lui Edgar Papu, acea hartǎ aproape completǎ a inventarierii valorilor lumii, Montesquieuprivind din zorii conturǎrii genului poetic primordial şi terminând cu creaţia marilor figuri literare ale secolului XX, abia încheiat. Având de-a face cu o asemenea propensiune a unui autor dotat cu un pătrunzǎtor simţ al investigǎrii miracolului literar de dincolo de cuvinte, ne putem permite sǎ anticipǎm cǎ axiologia noului timp istoric, ce va veni, îşi va construi şi îşi va consolida resorturile sale definitorii intrinseci, folosind ca model şi dinamică de gândire şi profunzimea caracteristicǎ a creatorului de domenii structurale comparatistice unice, Edgar Papu.

Pentru cǎ, aşa cum scria la începutul secolului al XVIII-lea Charles de Secondat, baron de Brède şi Montesquieu: „Prin critică trebuie sǎ ajuţi, nu sǎ distrugi. Sǎ cauţi adevǎrul, binele, frumosul; sǎ luminezi sau sǎ reflecţi (sǎ reflecţi şi sǎ redai) lumina prin ea însǎşi şi sǎ nu umbresti decât din întâmplare.” Iar Edgar Papu tocmai acest lucru a fǎcut o viaţǎ întreagǎ. A semǎnat lumina, pentru a da la o parte întunericul și a scoate din mǎrginime VALOAREA…

Magdalena Albu

6 august 2009

Imagini de primăvară

Anotimpurile sunt, și în artele plastice, temă constantă de inspirație, indiferent de modalitatea de exprimare, de la peisaj la compoziția alegorică. Dacă ar trebui să facem o ierarhizare sentimentală, vizând preferința pictorilor pentru un anotimp sau altul, demersul ar fi sortit eșecului. Respectând tradiția străveche a calendarului agrarian inclusiv când se opreau la peisaj, cei vechi se simțeau datori să înfățișeze plastic toate cele patru anotimpuri, iar modalitatea de a le surprinde aparținea de obicei matricei stilistice a epocii. Ciclul era așadar o temă convențională, numai că tratarea ei, în epoca manierismului și a barocului, a putut lua formele cele mai bizare, chiar șocante, de un vizionarism pe care modernii îl vor prelua în varii feluri. Așa sunt „capetele compuse” ale italianului Giuseppe Arcimboldo (1527–1593) sau peisajele antropomorfe ale pictorului flamand Joos (Josse) de Momper ((1564–1635), din seria Cele patru anotimpuri, aflate în colecţia Robert Lebel din Paris.

Totuși, cel puțin în cazul pictorilor impresioniști și chiar în cel al „academiștilor” dintr-o epocă sau alta, primăvara pare să ocupe locul primordial. Pentru impresioniști ea este prilej special de analiză a luminii, de studiu optic și totodată proiecție imaginară. În perioade diferite, Claude Monet pictează la Giverny, o serie lungă de peisaje de primăvară. Pentru pictorii romantici, primăvara e un bun prilej pentru alegorie.

În grupajul de mai jos am selectat tablouri de pictori celebri dar și lucrări ale unor autori mai puțin cunoscuți, imagini de primăvară care ilustrează epoci, mentalități culturale, orizonturi de inspirație și stiluri diferite.

Pușa Roth

Jacob Grimmer, pictor flamand (c. 1526–1590), Primăvara

Giuseppe Arcimboldo, Primăvara, 1573, Muzeul Luvru, Paris

Giuseppe Arcimboldo, Flora, 1591, Colecție particulară, Paris

Joos de Momper, Primăvara

Sandro Botticelli, Primăvara, c. 1482, Galleria degli Uffizzi, Florența

Louis Janmot (1814–1892), Poemul sufletului (4): Primăvara

Claude Monet, Primăvară la Giverny, 1886

Claude Monet, Primăvară la Giverny

Claude Monet, Primăvară

Claude Monet, Efect de primăvară la Giverny, 1890

Claude Monet, Copaci pe malul apei, Primăvară la Giverny

Camille Pissarro, Femeie pe un teren împrejmuit, soare de primăvară în prim-plan

Camille Pissarro, Grădină de zarzavat și copaci în floare, primăvara, la Pontoise, 1877

Camille Pissarro, Evantai Primăvara

Camille Pissarro, Bulevardul Montmartre primăvara, 1897

Armand Guillaumin, La Creuse, Peisaj de primăvară

Henri Le Sidaner, Pomi înfloriți

Vincent van Gogh, Livadă de chiparoși, aprilie 1888

Vincent van Gogh, Cais în floare

Vincent van Gogh, Livadă în floare

John William Godward, Migdal cu flori roșii

Jean-François Milet, Primăvara, 1873

Claude Coignot, Primăvară

Dante Gabriel Rosetti, Primăvara

Laurent Joseph Daniel Bouvier, Primăvara

Theodore Wendel, pictor american (1859–1932), Peisaj de primăvară

James Jacques Joseph Tissot, pictor francez (1836–1902), Primăvara, 1865

Sir Lawrence Alma-Tadema, pictor englez (1836–1912), Promisiune de primăvară

Pierre-Auguste Renoir, Primăvară la Chatou, c. 1875

Piet Mondrian, Copac roșu

John William Waterhouse, Un vis de primăvară, 1913

Henry Ryland, pictor englez (1856–1924), Floare de migdal

Garber Daniel, Primăvara la țară, 1917

Antonio Vivaldi, Concertul pentru vioară și orchestră în Mi major, Op. 8, RV 269, „Primăvara” (Allegro, Largo, Allegro Pastorale)