Revista Teatrală Radio: Sâmbătă, 12 iulie 2014, Lucia Mureșan la rubrica „Remember” de Annie Muscă

lucia muresan calendar

În urmă cu patru ani, în noaptea de 11-12 iulie 2010, la Cluj, ne părăsea după o lungă suferință actrița Lucia Mureșan. Tip de actor intelectual, cu o vastă cultură literară și teatrală, a întruchipat într-o carieră de aproape cinci decenii roluri de referință din istoria dramaturgiei universale. Ofelia, Ondine, Ismena, Desdemona, Ranevskaia: câte actriţe au şansa de a juca aceste roluri? Şi mai ales câte actriţe o pot face la nivelul artistic al Luciei Mureşan? Adăugaţi că spectacolele la care mă refer au fost creaţii de referinţă din ultima jumătate de veac, că Lucia Mureşan a avut ca parteneri nume mari ale scenei româneşti: Silvia Dumitrescu-Timică, George Constantin, Ştefan Iordache, Ion Marinescu, Alexandru Repan, Constantin Anatol, Ludovic Antal, Ştefan Radof, Ion Dichiseanu. Că i-a avut ca mentori pe Irina Răchiţeanu-Şirianu, Marietta Sadova, Ştefan Braborescu.

Sâmbătă, 12 iulie 2014, rubrica Remember de Annie Muscă va fi dedicată actriței Lucia Mureșan (31 ianuarie 1938–12 iulie 2010), „întruchipare de idealuri feminine pe scenă, la radio și pe marele ecran”.

Costin Tuchilă

Vezi: Revista Teatrală Radio

„Roman de Bucureşti” de Puşa Roth, la Teatrul Naţional Radiofonic

pusa roth teatru

Spectacolul Roman de Bucureşti de Puşa Roth, pe care Teatrul Naţional Radiofonic îl va difuza vineri, 23 august 2013, la ora 21.00, la Radio România Cultural, este o comedie amară, construită pe tema cuplului şi inspirată din realitatea cotidiană.

Subtitlul ei, „comedie de moravuri la moment”, e într-o măsură explicit pentru intenţiile satirice ale autoarei. Fina observaţie a societăţii contemporane, a comportamentelor, a clişeelor (inclusiv a celor lingvistice) este sprijinită de capacitatea autoarei de a crea tipuri vii prin situaţii, dar mai ales prin limbajul dramatic folosit cu virtuozitate. Autenticitatea celor patru personaje conferă remarcabilă expresivitate piesei Puşei Roth, montată de regizorul Leonard Popovici, cu o distribuţie excepţională: Virgil Ogăşanu, Dorina Lazăr, Adriana Trandafir, George Ivaşcu. Atmosfera creată de celelalte „voci“, cadrul sonor compus cu abilitate de George Marcu (regia muzicală), Mihnea Chelaru (regia tehnică), Janina Dicu (regia de studio) contribuie la realizarea unui spectacol încântător.

leonard-popovici-regie teatru radiofonic

Leonard Popovici

Câteva opinii despre piesa difuzată în premieră la 1 iunie 2003: „De la gradul zero al scriiturii ajungem, iată, la gradul zero al trăirii. Personajele Puşei Roth reprezintă un extract de nouă umanitate românească. Autoarea seamănă cu un fel de zeitate indiană, Shiva cel cu şase braţe. Există în această piesă construită pe ideea de contrapunct o notă cinică de factură caragialiană dar şi una tandru-romantică à la Tudor Muşatescu. Ele se reunesc în atitudinea unui scriitor care contemplă realitatea de azi cu bonomie şi cu tristeţe.” (Ioan Adam, „Radio România”, nr. 329, 9–15 iunie 2003); „Am fost impresionat să asist la o dramă scrisă în registru de comedie, ceea ce reprezintă o piatră de încercare pentru un dramaturg. Puşa Roth a dovedit că are vocaţie pentru un asemenea gen de teatru şi o felicit din toată inima pentru reuşită.” (Dan Tărchilă, idem); „Dacă aş mai fi director de teatru, aş pune imediat în scenă Roman de Bucureşti, pentru actualitatea ei.” (Constantin Dinischiotu, idem); „Ceea ce am ascultat astăzi nu e o piesă de teatru, ci o pagină de istorie pe care, din păcate pentru unii, din fericire pentru alţii, o trăim. Ficţiunea intervine la sfârşit. Optimismul autoarei se exprimă în final, în sensul că, mai devreme sau mai târziu, fiecare îşi găseşte macrameul pe care-l merită…” (Mircea Dogaru, idem); „O piesă, o dramaturgie de care teatrele noastre ar avea foarte multă nevoie. Impresia unora că nu există dramaturgie originală astăzi este cât se poate de falsă. Apreciez la rândul meu firescul, calitatea dialogurilor şi a replicilor, fineţea cu care autoarea ştie să surprindă în instantanee cotidiene câteva destine marcate de trecerea vremii, dar şi realizarea regizorală şi actoricească.” (Constantin Paraschivescu, idem); „Frumuseţea acestei piese constă în urâţenia vieţii pe care ne-o prezintă. Salut îndrăzneala autoarei de a aborda problematica actuală fără înverşunare, fără patimă, cu francheţe. Şi, nu în ultimul rând, modalitatea de a surprinde şi satiriza noul limbaj de lemn.” (Ion Dodu Bălan, idem); „În legătură cu această ultimă piesă [Roman de Bucureşti], comedie amară, i-am spune tristă prin sugestiile ei mai generale, e de menţionat că autoarea deţine o autentică măiestrie în a construi relaţii şi atmosferă fireşti, de actualitate, în replici succinte, cu nerv, haz şi miez, într-o acţiune cu patru personaje, gradată pe conturarea unui destin.” (Constantin Paraschivescu, „Teatrul azi”, nr. 9-10/2003).

roman de bucuresti comedie pusa roth teatru contemporan

Puşa Roth este autoarea pieselor Şambelan la viezuri, fantezie dramatică după Pagini bizare de Urmuz (Teatrul Naţional Radiofonic, 1999, Teatrul „Bacovia” din Bacău, stagiunea 1999–2000), Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit (Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici, în colaborare cu Costin Tuchilă, TNR, 2001; Teatrul Naţional din Bucureşti, stagiunea 2001–2002), Ringhişpilul (TNR, 2002), Mantaua după N. V. Gogol (TNR, 2004), Spaima zmeilor (TNR, 2004), Duios Anastasia trecea după D. R. Popescu (TNR, 2004); Limir-Împărat (TNR, 2005), Moartea lui Ivan Ilici după L. Tolstoi (TNR, 2006), Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte (TNR, 2007), Albă ca Zăpada (muzical pentru copii, TNR, nominalizat la RTR, 2007), Discurs într-un ciorap, dramatizare după volumul Confidenţe fictive de Nina Cassian (TNR, 2007), Motanul încălţat, muzical pentru copii (TNR, 2008), La Vulpea Roşie, muzical (TNR, 2010), Martori ai istoriei (teatru radiofonic serial, 2011).

A publicat volumele: Convorbiri comode, vol. I, București, Editura Viitorul Românesc, 2001; Şambelan la viezuri, teatru, Ploiești, Editura Premier, 2002; Dincolo de curcubeu e lumea, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2002; Convorbiri comode, vol. II, București, Chimprest Publicity, 2003; Roman de București, teatru, cu o prefaţă de D. R. Popescu, Bucureşti, Editura Adam,  2005; Un dialog al timpului câştigat, convorbiri cu filosoful pusa-roth-roman-de-bucuresti-2005-bibliografie-cartea-de-teatru-teatru-contemporanChristian Tămaş, Iași, Editura Ars Longa, 2006; Un clasic modern – Ion Dumitrescu, ediţie critică în colaborare cu Costin Tuchilă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006; Poezie de teatru. Puşa Roth în dialog cu Mircea Albulescu, Iași, Editura Ars Longa, colecţia „Summa cum laude”, 2008; Timpul care a învins teama. Decembrie 1989 – Decembrie 2007, Iași, Editura Ars Longa, Colecţia „Document”, 2008; Căutător de destine. Puşa Roth în dialog cu Dorel Vişan, Iași, Editura Ars Longa, colecţia „Summa cum laude”, 2008;  Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan, Iași, Editura Ars Longa, colecţia „Summa cum laude”, 2009; Clasicii dramaturgiei universale, volumul I, în colaborare cu Costin Tuchilă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010; Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Pușa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Postfață: Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude Internațional”, 2011; Povești pentru Eric, Povestea alfabetului, cărți pentru copii, Iași, Editura Ars Longa, colecția „Geppetto”, ilustrații de Nicoleta Bida-Șurubaru, 2012; Prezentul absent. Puşa Roth în dialog cu D. R. Popescu, Iași, Editura Ars Longa, colecţia „Summa cum laude”, 2013.

Vezi Pușa Roth – Dincolo de curcubeu e lumea.

Costin Tuchilă

Actorul nu a murit încă…

silvia dumitrescu timica

valorile trecutuluiCa o tuşă puternică şi plină de lumină conturată de mâna unui pictor de geniu pe o pânză albă ce aşteaptă să devină tablou, figura ilustră a Silviei Dumitrescu-Timică se ridică peste timp plină de lumină şi de seninătate, aşa cum, de altfel, a şi trăit. Cu o geometrie interioară aparte aidoma unui răsărit jucăuş de soare vibrând în ochii neprihăniţi de copil, această mare artistă a teatrului românesc şi universal a reuşit întotdeauna să împrăştie de pe scenă în sufletul spectatorului prezent un fluviu de vitalitate şi de optimism fără margini. Cea care avea să joace de-a lungul îndelungatei sale cariere teatrale alături de inegalabila Maria Filotti ori de nu mai puţin magnificii George Vraca, Gheorghe Timică, Ion Talianu, Ion Iancovescu, Aura Buzescu, Radu Beligan, Costache Antoniu, Ion Manolescu, Grigore Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu, Alexandru Giugaru, Marioara Voiculescu, Silvia Fulda, George Calboreanu, Carmen Stănescu, Geo Barton, Lucia Mureşan, Rodica Tapalagă, Ion Dichiseanu, Ştefan Radof ş.a. a făcut parte din categoria acelor actori dăruiţi complet artei dramatice în toată splendoarea sa. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică nu putea respira cu adevărat în glodul inestetic şi colţuros al acestei singulare treceri mundane a fiinţei umane decât prin atomii sacri şi imperceptibili fizic ai universului plin de spectaculozitate al reprezentaţiei scenice, construind acolo, între „limitele” impuse ale unui decor cu alură intens geometrizată, o lume imaculată a sa, un spaţiu complet lipsit de umbre, însă dominat de magia unui talent inimitabil şi greu de găsit în dimensiunea altor culturi ale pantheonului teatral de până acum.

silvia dumitrescu timica micul infern 1983 actori contemporani

Silvia Dumitrescu-Timică la aniversare, după spectacolul cu Micul infern, 26 octombrie 1983. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan, Editura Ars Longa, Iaşi, col. „Summa cum laude”, 2009)

„V-a fost dor de mine?!…” Este o replică fascinantă, bine articulată ca intonaţie, cu care Silvia Dumitrescu-Timică îşi începea întotdeauna rolul definitoriu al vieţii sale artistice din spectacolul Micul infern, o piesă regizată cu geniu de Mihai Berechet şi jucată foarte multe stagiuni la rând pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti (până în anul 1992, când, o dată cu cea de-a 250-a reprezentaţie a acesteia, s-a încheiat şi cariera prodigioasă de şaizeci de ani a marii noastre actriţe). Ca să mă alătur cumva tonului interogativ-retoric al colonelesei dominatoare exemplar creionate dramaturgic de către Mircea Ştefănescu, personal, pot spune că da, îmi e dor, îmi e tare, tare dor de Silvia Dumitrescu-Timică. Am admirat-o ca actriţă în diversele roluri create, dar am apreciat-o şi ca om cu un caracter desăvârşit, ascultându-i minunatele interviuri acordate postului naţional radiofonic, în speţă d-nei Viorica Ghiţă-Teodorescu, la data de 26 octombrie a fiecărui an, cu prilejul zilei sale de naştere. Nu aveai cum să nu o preţuieşti până la adoraţie pe Silvia Dumitrescu-Timică, artista cu suflet de copil şi cu vorba aşezată ca a unui mare înţelept. Fiinţă plină de nerv scenic, care domina cu farmecul ei unic şi cu energia sa debordantă până şi aerul sălii de teatru ori al peliculei de celuloid, topind o lume într-o altă lume, ba chiar un univers într-un alt univers, artista a venit în inima teatrului românesc din cuprinsul unei alte inimi, cea a Olteniei, de la Craiova mai exact, acolo unde, în anul 1902, la puţină vreme, iată, după ce secolul XX îşi bătuse singur gongul naşterii lui istorice tumultuoase, văzuse lumina zilei într-o familie de români săraci, dar cumsecade, după cum singură avea să mărturisească peste ani. Mult mai târziu, Silvia Dumitrescu-Timică atingea culmea cea mai înaltă în profesie, fiind catalogată de presa italiană a anului 1957 drept cea mai bună interpretă a personajului Marina din cunoscuta piesă a autorului veneţian de secol XVIII Carlo Goldoni, Bădăranii. Despre spectacolul creat atunci de regizorul Sică Alexandrescu, presa sovietică, spre exemplu, scria un an mai târziu, în 1958, cum nu se poate mai elogios, următoarele: „…Spectacolul Bădăranii este realist, de la început până la sfârşit. În el, locul principal aparţine actorului. Oaspeţii români au creat un ansamblu cu adevărat armonios, ca într-un concert în care nici unul din artişti nu iese în evidenţă, nu apare pe primul plan, ci se află într-o adevărată comunicare creatoare cu partenerii săi.” Iată adevăratul drum al propriului său destin teatral unic.

studiu dupa statuia thaliei scoala franceza secolul XVIII

Studiu dupa statuia Thaliei, școală franceză, secolul al XVIII-lea

Prin felul său de a fi şi de a vedea teatrul şi viaţa, Silvia Dumitrescu-Timică a meritat şi va merita cu prisosinţă elogiul urmaşilor ei, dar şi un loc pe măsură în istoria teatrului românesc şi, de ce nu, şi a celui universal, ea devenind în ani unul dintre reperele fundamentale a ceea ce poate însemna, de fapt, Actor cu majusculă în panoplia lungului şir de interpreţi ai artei dramatice de până acum. La fel putem spune şi despre Leopoldina Bălănuţă, George Calboreanu, Toma Caragiu, Ileana Predescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Raluca Zamfirescu, Costache Antoniu, Gina Patrichi, George Constantin, Rodica Tapalagă şi mulţi, mulţi alţii, veritabilie simboluri artistice, care nu merită vreodată, nici măcar dintr-o greşeală fără de voie, a fi aruncate în ghearele reci ale uitării viclene doar pentru că teatrul în sine reprezintă acea formă efemeră de artă ce se naşte, viază şi moare o dată cu creatorul său biologic şi nimic mai mult. Simt de nenumărate ori, pur şi simplu, nevoia de a pătrunde iarăşi şi iarăşi, a nu ştiu câta oară în viaţă, până la ultimul atom al fibrei artistice singulare a acestor uriaşi creatori de teatru românesc, de a le percepe în integralitate mesajul, de a le trăi, evident, indirect acum, doar de pe pelicula veche de celuloid ori de pe cea a memoriei personale, întreg ansamblul mijloacelor actoriceşti de expresie specifice fiecăruia dintre ei. Repet, mi-e un dor cumplit de aceşti actori încărcaţi de magie pe care istoria teatrului nostru i-a avut pe afişul său în cadrul generos al acestui spectacol al spectacolului românesc, am putea spune, întins, după cum se ştie, pe aproape două secole de viaţă scurse în spatele şi în faţa cortinei de catifea vişinie, pentru că mi-e un dor cumplit de teatrul adevărat, de teatrul destinat Fiinţei umane ca entitate înzestrată cu spirit şi raţiune şi nu doar unui patologic orgoliu regizoral, precum este cel postmodernist al zilei de azi!…

Am obosit la culme să tot văd de ani buni încoace „n” experimente facile de aşa-zis teatru contemporan, care nu au absolut nicio legătură nu numai cu arta dramatică în sine, dar nici cu viaţa din jur, mergând pe deformarea vădită a simbolurilor şi sensurilor primordiale ale acesteia şi necomunicându-i nimic sub niciun fel de raport, nici gnoseologic, nici ontologic şi nici estetic. Umanul din noi – din ce în ce mai mutilat acum prin chiar instrumentul manipulator de conştiinţe al artei, indiferent de ce natură ar fi aceasta – este, de fapt, acea primă secvenţă a creaţiei divine ce reclamă din răsputeri nevoia interioară de spectacol a omului, de artă în genere, exact aşa cum afirma într-un interviu acad. Solomon Marcus („Avem nevoie de spectacol ca de aer”, spunea acesta), şi nicidecum de triviale anticreaţii teatrale din prezent, lipsite complet pe dinăuntru şi în exterior de un conţinut artistic elocvent.

Despre Silvia Dumitrescu-Timică, Radu Beligan spunea următoarele: „Dacă marele Talma (actor francez, prieten cu Napoleon) se putea mândri că a jucat în faţa unui parter de regi, Silvia Dumitrescu-Timică se poate mândri că a jucat în faţa unui parter de mari actori.” La rândul nostru, privindu-i marii noastre actriţe de comedie chipul blând din fotografia învechită de vreme şi vrând să aşezăm în câteva cuvinte exacte o viaţă de Om aşa cum a fost ea, atunci despre creatoarea de roluri teatrale unice Silvia Dumitrescu-Timică se poate spune că a reuşit să adune în propriii săi ochi întreaga melancolie a existenţei acesteia telurice a omului, o stare de spirit echivalentă aproape cu aceea concentrată în organicitatea lăuntrică a faimoasei picturi a impresionistului rus Isaak Levitan intitulată Zi de toamnă. Sokolniki, iar în atitudine vitalitatea artistului superior, care posedă o foarte bine structurată conştiinţă de sine în crearea oricărui act artistic solid. De fapt, Silvia Dumitrescu-Timică a fost ea însăşi o veritabilă conştiinţă umană, modul său de a fi, atât cel de pe scena teatrului, cât şi cel de pe scena vieţii, întruchipând o realitate binară aşezată finalmente sub auspiciile puternicului sentiment al fiinţării sale individuale prin artă şi, nu în ultimul rând, prin iubire.

isaak-levitan zi de toamna soloniki 1879

Isaak Levitan, Zi de toamnă. Soloniki, 1879

Destinul uman şi cel profesional al Silviei Dumitrescu-Timică nu au fost însă deloc nişte segmente cvasiliniare şi nesupuse loviturilor sorţii. Dimpotrivă. Tot ceea ce i s-a dat acestei artiste să poarte pe umerii săi în acestă experienţă mundană complexă a fost dus pe cărarea întortochiată a vieţii, de cele mai multe ori, împreună doar cu propria-i singurătate şi înţelepciune, sub faldurile conştienţei că trecutul şi viitorul îi aparţin deopotrivă şi că, exact ca în tabloul lui Isaak Levitan, ambele îi sunt ca două fire nedespărţite şi intim legate, ce alcătuiesc dimpreună traiectoria parcursului său exemplar prin focul sacru al acestei lumi în cea mare măsură profane.

Silvia Dumitrescu-Timică a avut dăruite de Dumnezeu alături de ea câteva personalităţi de mare calibru sufletesc, cea mai importantă dintre acestea fiind Lucia Mureşan, o altă actriţă de prestigiu a istoriei teatrului românesc împreună cu care a şi jucat în nemuritoarea piesă a lui Mircea Ştefănescu, Micul infern. Moartea în 1954 a soţului său însă, marele actor G. Timică, faţă de care Silvia Dumitrescu-Timică a simţit o iubire situată dincolo de orice bariere pământeşti (în interviurile acordate Vioricăi Ghiţă-Teodorescu, Silvia Dumitrescu-Timică mereu declara cu un patos nestăvilit: „Da, dar eu l-am iubit pe Timică!”), un sentiment rar ce se născuse între zidurile companiei teatrale a lui Leonard şi care-i crescuse în suflet până în ultima zi a vieţii sale singuratice, avea să o ţină departe de scenă nepermis de mulţi ani pe marea noastră actriţă. Părea că se contura în faţa sa una dintre acele fundături destinice majore din care nu prea ai cum să ieşi cu bine la capăt curând. Dumnezeu însă nu a îngăduit ca timpul să se scurgă fără vreun folos nici de data aceasta, anul 1977 fiind momentul de aur pentru evoluţia teatrului românesc, am putea spune, care a coincis cu revenirea la vârsta de 75 de ani a Silviei Dumitrescu-Timică pe scena Teatrului Nottara în magnificul personaj al soacrei din piesa regizată de Mihai Berechet, Micul infern, rol pe care avea să-l joace cu un grandios succes vreme de 23 de ani, până în 1992, când (la cei 90 de ani pe care îi avea) a hotărât să-şi încheie definitiv mai mult decât strălucita sa carieră artistică de şase decenii pusă în slujba Thaliei. 250 de reprezentaţii cu casă închisă, ovaţii peste ovaţii, lecţii de actorie solide şi irepetabile vreodată, măiestrie şi dăruire scenică totală, iată ce oferea modelul artistic Silvia Dumitrescu-Timică tuturor celor care mergeau să îi admire partitura complexă din Micul infern jucată impecabil alături de Lucia Mureşan (cea care i-a fost alături întotdeauna la bine şi la greu, aşa cum scriam mai sus), Ştefan Radof, Ion Dichiseanu, Ion Siminie, Dorin Moga, Emilia Dobrin. Aceasta a fost atmosfera spirituală singulară creată de interpretă de-a lungul ultimului sfert de veac de activitate artistică creatoare a sa.

lucia muresan foto din vol anotimpuri de teatru

Lucia Mureșan în rolul Adelei, după G. Ibrăileanu. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru

Publicul a iubit-o enorm pe Silvia Dumitrescu-Timică, fiindcă el, partenerul ei fidel de fiecare reprezentaţie în parte, a ştiut întotdeauna faptul că aceasta îi va oferi realizări dramatice de o calitate mult superioară tuturor celorlalte, cu irizaţii diamantine singulare. Interpreta a fost însă respectată la fel de mult şi după ce nu a mai jucat pe o scenă de teatru, ceea ce rar i se întâmplă unui artist, indiferent ce segment al artei ar sluji el. Forţa iubirii celorlalţi a însemnat totul pentru Silvia Dumitrescu-Timică. A semnificat scânteia care i-a dat viaţă, atunci când aceasta se prelingea către neant, care a determinat-o să respire, atunci când nu mai era de respirat, care a ajutat-o să meargă mai departe, când drumul nu mai era de continuat, şi care a determinat-o la fiecare spectacol să spună întregii trupe de actori ai Teatrului Nottara, înainte de intrarea pe scenă a acestora în Micul infern, următoarele: „Suntem cei mai buni!” Şi aşa a şi fost. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică a ştiut mereu să creeze artă dramatică adevărată, crezul său de viaţă fiind unul extrem de precis, bidimensional: Teatrul şi Timică.

g timica portret de bogdan calciu mari actori romaniG. Timică, portret de Bogdan Calciu, 2012

Începutul de august al anului 1999 însă avea să o scoată definitiv pe marea Silvia Dumitrescu-Timică de pe scena de praf şi de pulbere a acestei vieţi pământeşti. La 97 de ani, actriţa probabil că s-a gândit la faptul că nu mai poate suporta dorul de G. Timică şi că îi este tare greu a trăi de una singură amurgul propriului său veac de existenţă fără de acesta. Pentru mine personal, fiecare 26 octombrie căpătase o semnificaţie deosebit de importantă din punct de vedere afectiv, atâta vreme cât a trăit Silvia Dumitrescu-Timică. Din 1999 încoace, acelaşi 26 octombrie (deşi coincide cu însăşi ziua mea de naştere) nu mai e deloc la fel. S-a descărcat rapid parcă de întreaga încărcătură simbolică acordată anterior, devenind unul extrem de searbăd şi de fără de miez pentru fiinţa mea. Îmi lipsesc mult interviurile de la Radio România Actualităţi pe care Viorica Ghiţă-Teodorescu i le solicita întotdeauna la acea dată Silviei Dumitrescu-Timică – un adevărat ritual afectiv, am putea spune, dar şi o măsură firească a omagiului public dăruit cu mare dragoste şi sinceritate unei personalităţi legendare a teatrului românesc.

Bine ar fi ca ziua de 26 octombrie să reprezinte un prim punct de plecare pentru oamenii de teatru, dar şi pentru jurnaliştii din presa culturală întru realizarea unor manifestări specifice şi a unor emisiuni de radio şi televiziune dedicate memoriei Silviei Dumitrescu-Timică. Spun apăsat aceste lucruri, pentru că exemplul trecutului ar trebui să genereze întotdeauna prezentului un val de respect şi de admiraţie vădite pentru marile valorile ale spaţiului cultural românesc şi universal, deopotrivă.

claude monet liliac in soare 1872

Claude Monet, Liliac în soare, 1972

„Actorii extraordinari, ca orice artişti adevăraţi, au o alchimie psihică misterioasă, pe jumătate conştientă şi totuşi pe trei sferturi ascunsă, pe care ei înşişi n-o pot defini decît ca «instinct», «fler», «vocile mele», care le permite să-şi dezvolte viziunea şi arta”, scria apodictic în Spaţiul gol Peter Brook. Ei bine, Silvia Dumitrescu-Timică face parte din această pleiadă de artişti titanici, care a reuşit să traseze prin linia destinului său un segment deosebit de important din însăşi linia destinului teatrului nostru naţional. „Dacă ar fi să reîncep viaţa şi ar fi să aleg între munca istovitoare de teatru şi o viaţă tihnită şi îmbelşugată, ce-aş alege?”, se întreba retoric omul de teatru total Maria Filotti (parteneră a Silviei Dumitrescu-Timică în multe piese de teatru cunoscute, precum Gaiţele lui Alexandru Kiriţescu sau O noapte furtunoasă a lui I. L. Caragiale, spre exemplu) la sfârşitul vieţii sale la fel de bogate în amintiri şi realizări artistice şi pedagogico-literare memorabile. Răspunsul şi-l oferea Maria Filotti singură, cu hotărâre şi sinceritate însă: „Între «teatru» şi «comorile lumii»… aş alege teatrul.” Cred că şi Silviei Dumitrescu-Timică îi putem aplica cu siguranţă această paradigmă a sensului sacru de a fi în generosul cuprins al artei interpretative scenice, aşezând-o definitiv acolo unde îi este, de fapt, locul: pe una dintre poziţiile cele mai înalte ale piramidei valorilor culturii româneşti şi universale.

Magdalena Albu

14 iulie 2012

Vezi:

„Bădăranii” de Carlo Goldoni, regia: Sică Alexandrescu, 1960

Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici

Joi, 14 iunie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural și sâmbătă, 16 iunie 2012, ora 13.15, la Radio România Internațional, Teatrul Național Radiofonic va invită să ascultați spectacolul Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici. Scenariu de Puşa Roth şi Costin Tuchilă. Muzica: Laurenţiu Profeta. Interpretează: George Motoi şi Lucia Mureşan. Cântă: soprana Mirela Zafiri. În replică: Valentin Teodosiu. Recită: Cătălin Rusu. Regia de montaj: Vasile Manta. Înregistrare din 2001.

Conceput ca un scenariu de teatru având la bază 22 de scrisori şi fragmente de scrisori, Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici întărește ideea desfăşurării în timp a unui sensibil, complex, nu o dată contradictoriu roman de dragoste, cuprinzând o paletă uriaşă de idei, sentimente, trăiri. Consultând corpusul integral al corespondenţei dintre cei doi, realizatorii au ales numai acele texte şi pasaje cu valoare sentimentală şi poetică universală, eliminând detaliile conjuncturale (referiri la persoane, întâmplări din proza vieţii etc.), importante pentru istoria literară, nerelevante într-un spectacol.

Amănunte despre spectacol: mihai-eminescu-%E2%80%93-veronica-micle-replici

Calendar: Odysseas Elytis

„Pentru poezia sa, izvorând din fondul tradiției grecești și punând în lumină, cu puternică senzualitate și o inteligență lucidă, lupta unui om modern pentru libertate și activitate creatoare”. Așa era formulată motivația juriului care acorda în 1979 Premiul Nobel pentru Literatură poetului grec Odysseas Elytis, de la nașterea căruia se împlinesc 100 de ani astăzi, 2 noiembrie 2011.

„Lumina și istoria în Grecia sunt unul și același lucru, în sensul că una o reproduce pe cealaltă, una o explică și o justifică pe cealaltă.” Greu de tradus, poezia lui Elytis (2 noiembrie 1911, Heraklion, Creta–18 martie 1996, Atena), izvorâtă din tradiția milenară a cântului imnic grecesc, este o meditație cu reverberație în actualitate asupra temelor fundamentale: viață și moarte, geneză, dragoste, libertate, înviere. Ca și vechii greci, poetul din secolul XX se simte dator să pună și să-și pună întrebări esențiale despre locul și rostul omului în univers: „Mi-am adus viaţa până aici / La semnul acesta ce luptă / Mereu lângă mare / Tinerețe pe stânci, piept / La piept împotriva vântului / Încotro merge oare un om / Socotindu-și răcori verzile / Clipe, cu ape vedeniile / Auzului, cu aripi remuşcările / Ah, Viaţă / A copilului ce-ajunge bărbat / Mereu lângă mare când soarele / Îl învață să respire într-colo unde se şterge / Umbra unui pescăruș. // Mi-am adus viața până aici / Albă numărătoare posomorîtă-adunare / Puțini copaci și puţine / Pietricele ude / Degete ușoare / ca să mângâie o frunte / ce frunte / Au plâns toată noaptea năzuințele și nu mai e / Nimeni să se audă un pas liber / Să răsară un glas odihnit / Pe chei să plescăie pupele scriind / Un nume mult mai albastru în orizontul lor / Puţini ani puţine valuri / Gingaşă vâslire / În porturi împrejurul iubirii. // Mi-am adus viaţa până aici / O zgârietură amară pe nisip ce se va şterge / Cel ce-a văzut doi ochi care-i ating tăcerea / Şi a unit soarele lor cuprinzând universuri cu miile / Să amintească sângele lui şi altor sori. / Mai aproape de lumină / Există un surâs care întregeşte văpaia – / Dar aici, în neştiutorul peisaj ce se pierde / Într-o mare deschisă şi nemiloasă / Se despoaie izbânda / În vârtejuri de pene / Şi de clipe ce s-au legat de pământ / Pământ dur sub tălpile / Nerăbdătoare, pământ menit s-ameţească, / Vulcan mort. // Mi-am adus viaţa până aici / Piatră făgăduită elementului umed / Mai încolo de insule / Mai jos de val / În vecinătatea ancorelor / – Când trec carenele spintecând pătimaş / Un nou obstacol şi-l biruie / Şi cu toţi delfinii el mijeşte speranţa / Câştig al soarelui într-o inimă omenească – / Plasele îndoielii trag / Un chip de sare / Cu trudă cioplit / Nepăsător alb / Ce-şi întoarce spre larg golul ochilor / Sprijinind infinitul.” (Aniversare).

Iată, într-un singur poem din primul său volum, Orientări (1939), o posibilă sinteză a universului imaginar specific lui Odysseas Elytis, la care imaginile răzbat dintr-un strat arhaic, actualizându-se în dicțiunea modernă a poemului: piatră, stâncă, mare, val, vârtej, vânt, carenă, port, ancoră, orizont, soare, infinit. Aceste elemente figurative sunt, desigur, specifice spațiului elin, rămânând tot atâtea punți de comunicare ale poetului modern cu un fond străvechi. Sau: „Acest cap de stâncă şi sfărâmatele glastre / Cu asfinţitul soarelui fiind stropite / La Egina sau Mytilene; acest amestec / De iasomie, rebarbara și lămâiță, / Care ține cerul la depărtare – / Dacă într-adevăr eşti acela ce chiar în aceeaşi / Clipă treci în văzduh peste-acoperişuri / Întocmai caicului cu pînzele-ntinse // Cântecele pline de pămînt ale fetelor / În care lacrimile strălucesc ca Ursa-Mare / Şi iarba de prisos a cerului pe care-ai călcat-o / Cândva odată şi-odată pentru vecie va fi / Alipită stăpânirii tale eline – / Dacă eşti acela care într-adevăr trăieşte şi trăiește-mpotriva / Lucrurilor şi zilelor inutile / Isus cel de stânga, o, / atunci mă vei înţelege” (Și cu lumină și cu moarte, 15, din Micul nautil; traduceri de Ion Brad în colaborare cu Ecaterina Sismanoglu și Dimos Rendis-Ravanis, în vol. Variațiuni pe o rază, antologie lirică 1935–1977, București, Editura Univers, 1980).

Apărător al suprarealismului, teoretician al avangardei literare în revista „Lettres nouvelles”, Elytis, autorul eseului Art, Chance, Audace (1935), nu este însă un poet suprarealist. Încadrarea sa într-un curent sau altul este dificil de făcut, poetul păstrându-și mereu trăsături care îl individualizează, făcându-l inclasificabil. Încadrarea pe care o făcea un critic grec în 1938, definindu-l pe Elytis ca „suprarealist romantic”, nu cred că rezistă urmărind evoluția sa lirică, de la Orientări, Cântec eroic și îndoliat pentru sublocotenentul căzut în Albania (1945), care îl impunea ca poet național în conștiința grecilor, la Axion esti (Cuvine-se cu-adevărat, 1945) sau la Soarele dătător de soare (1971), R-ul din dragoste (1872), Cartea semnelor (1977), Maria Nefeli (1978).

Pe versurile poemului lui Elytis, Mikis Theodorakis a compus în 1960 oratoriul Axion esti, monumental imn al resurecției, cu un ecou extraordinar în epocă, având semnificația simbolică a redeșteptării naționale.

La sfârșitul anului 1985, Maria Norilor (Maria Nefeli) a constituit unul dintre succesele Teatrului „Nottara” din București, acest spectacol de poezie în interpretarea Luciei Mureșan și a lui Emil Hossu, în regia lui Cristian Munteanu, fiind înregistrat și la Radio în 1990.

Costin Tuchilă

Evocare Lucia Mureșan

Editura Buna Vestire din Blaj a lansat recent, la Târgul de Carte „Alba Transilvana” de la Alba Iulia (6–8 mai 2011) volumul omagial Lucia Mureșan …Pași prin lume, antologie de Ion Moldovan și Mioara Pop. Actriţa Lucia Mureşan (31 ianuarie 1938, Cluj-Napoca–11 iulie 2010, Cluj-Napoca) a fost unul dintre fondatorii Festivalului „Lucian Blaga” de la Sebeș și Alba, a cărui primă ediție s-a desfășurat în 1982, paticipând la aproape toate edițiile festivalului timp de trei decenii. Recitalurile sale de poezie au reprezentat ani la rând adevărate evenimente artistice ale Festivalului „Lucian Blaga”, volumul de față consfințind într-un fel și relația strânsă pe care Lucia Mureșan a avut-o cu interpretarea, în manieră personală, a liricii blagiene. Dacă ar trebui să rostesc numele marilor actori recitatori, aș începe fără îndoială cu Lucia Mureșan. Modalitatea sa de a recita atingea perfecțiunea în oricare dintre textele pe care le-a dăruit publicului în recitaluri la teatru, la radio și televiziune, indiferent de autorul abordat, de orizontul stilistic, de epocă, de limbă (recita cu egală măiestrie în română, franceză și germană). Se spune – pe bună dreptate – că un actor mare recreează universul poetic, la fel cum în teatru recreează personajul, găsind adesea prin felul în care pune în valoare unul sau altul dintre elementele lui componente, sensuri ale poemului ascunse pentru cititor. Dar această realitate, a recreării textului prin rostire, se susține numai printr-o fidelitate cu totul specială față de ființa intimă a poemului, la care nu se poate ajunge întotdeauna prin intuiție. Lucia Mureșan era tipul actorului-intelectual, cu o vastă cultură literară, ceea ce se simțea imediat în felul în care nuanțele vocii parcurgeau relieful fiecărui vers.

Considerațiile sale asupra teatrului, experiența personală, rememorată într-o perspectivă amplă asupra fenomenului teatral din ultima jumătate de veac constituie un material monografic prețios, inclus în antologia apărută la Blaj. În cuprinsul ei sunt incluse, la capitolul Mărturisiri, fragmente din volumul Anotimpuri de teatru. Pușa Roth în dialog cu Lucia Mureșan (Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 2009) și interviul realizat de Ion Moldovan, „Am trăit o viață frumoasă, luminoasă, minunată…” (din vol. Dialoguri între viață și artă, Blaj, Editura Buna Vestire, 2009). Anotimpuri de teatru, care cuprinde și Biografia artistică a Luciei Mureșan, reluată și în noul volum, a fost lansat în 7 mai 2009 la Târgul de Carte „Alba Transilvana”, în prezența Luciei Mureşan. Acesta era al treilea volum al colecţiei „Summa cum laude”, prezentată de altfel cu acea ocazie.

Întrebată de Ion Moldovan care a fost „marea întâlnire” în teatru, Lucia Mureșan evoca participarea la Festivalul de la Avignon în 1985, anul centenarului morții lui Victor Hugo, cu spectacolul Les aigles rampent… à la recherche de Victor Hugo, pe un text de Romulus Vulpescu, distins cu Premiul special al juriului OFF pentru cel mai bun spectacol despre Victor Hugo. Atmosfera Festivalului de la Avignon fusese extraordinară iar spectacolul trupei românești, în care Lucia Mureșan îi avea ca parteneri pe Alexandru Repan și Dana Dogaru, a primit numeroase oferte, neonorate, se subînțelege, pentru că autoritățile comuniste nu au aprobat nici o altă deplasare. Ca și în interviul realizat de Pușa Roth, și în această convorbire sunt punctate momente importante din cariera artistică a Luciei Mureșan, legate de Teatrul Național din Cluj și mai ales de Teatrul „Nottara” din București. „Cred – spune Lucia Mureșan în finalul acestui interviu – în respectul față de noi înșine, față de cei ce ne înconjoară, în respectul pentru părinți și dascăli, cred că trebuie să ne preocupre mai mult educația copiilor noștri și modelele pe care le oferim astăzi, acum, aici…” Se observă în ambele convorbiri o blândețe a tonului, finețea reconstituirii atâtor momente importante ale artei scenice din ultimele decenii, simțul analitic și al ierarhiei de valori.

A doua secțiune a volumului cuprinde evocări ale Luciei Mureșan semnate de Elena Anghel, Horia Bădescu, Veta Biriş, Rodica Popescu-Bitănescu, Sorin N. Blaga, Ion Buzaşi, Ioana Cantuniari-Marcu, Elena Caragiu, Nicolae Dan Fruntelată, Rodica Mandache, Adela Mărculescu, Fănuş Neagu, Anca Ovanez, Doina Papp, Mioara Pop, Ştefan Radof, Paula Romanescu, Ana Scarlat, Traian Stănescu, Ilinca Tomoroveanu, Mircea Tomuş, Costin Tuchilă, Neagu Udroiu, Ştefan Velniciuc, Daniela Vlădescu. „Lucia Mureșan, scrie Anca Ovanez, părea o ființă rece pentru că avea pudoarea de a nu-și arăta sentimentele. Ceea ce m-a frapat era zâmbetul ei, aș spune că zâmbea cu ochii și nu cu buzele, pentru că zâmbetul acestei femei era o lumină interioară. […] Era născută sub semnul nevoii de adevăr. Pentru mine a fost o enigmă. Nu am lucrat niciodată cu ea și a fost o actriță care m-a fascinat nu prin ceea ce spunea pe scenă ci prin ceea ce nu spunea și mă făcea să-mi imaginez că ar spune.” „Avea o forță pe care nu o bănuiai”, după cum remarcă Mioara Pop: „Întotdeauna m-a impresionat la Lucia Mureșan forța, forța interioară care i-a permis, alăturată talentului să facă atâtea lucruri minunate în teatru și în film, dar mai ales să facă față în viață unor încercări prin care nu știu cum am fi trecut mulți dintre noi. Delicatețea, atmosfera inefabilă pe care artista o crea în jurul ei, nu te lăsau să bănuiești că în acel om atât de minunat era și o putere pe măsură.” „O artistă împlinită”, o caracterizează Ilinca Tomoroveanu. „A trăit dăruindu-se, împărțind, în jurul ei, bună dispoziție ca pe nestemate, de o generozitate sufletească totală, cum stă bine nobleții înalte, și a fost lumina caldă, cu o anumită dulceață în ea, a numeroșilor ei spectatori și telespectatori, mândria admiratorilor și bucuria prietenilor.” (Mircea Tomuș).

În Addenda sunt publicate un fragment din teza de doctorat a Luciei Mureșan, Rolul cuvântului în realizarea imaginii scenice și Biografia artistică. Acest volum este așadar mai mult decât o carte omagială, este o primă antologie, cuprinzătoare și bine alcătuită, în fapt o evocare critică dedicată actriței.

Costin Tuchilă

Lucia Mureșan în „Micul infern” de Mircea Ștefănescu

Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, ediția a XXXI-a, se deschide în ziua în care se împlinesc 50 de ani de la moartea scriitorului

În perioada 6–8 mai 2011, la Lancrăm, Sebeș și Alba Iulia se va desfășura ediția a XXXI-a a Festivalului Internațional „Lucian Blaga”, o ediție care un caracter special pentru că vineri 6 mai se vor împlini 50 de ani de la moartea lui Lucian Blaga (9 mai 1895, Lancrăm–6 mai 1961, Cluj). Comemorarea Lucian Blaga este cuprinsă în calendarul UNESCO 2011.

Radio3net este partener media al Festivalului „Lucian Blaga” și al Târgului de Carte „Alba Transilvana” (ediția a IV-a), care se va defășura în aceeași perioadă la Alba Iulia, în Pavilionul expozițional amenajat special pe Platoul Romanilor. Ascultătorii postului Radio3net vor putea urmări principalele evenimente în transmisii și în ediția specială a emisiunii „Liber să spun”, realizată de Nicoleta Balaci sâmbătă 7 mai, ora 12.00, în direct de la Alba Iulia.

Programul festivalului cuprinde sesiuni de comunicări în care sunt cuprinse exegeze ale operei literare, dar și comunicări referitoare la activitatea diplomatică a lui Lucian Blaga, evocări, colocvii, recitaluri de muzică și poezie, lansări de cărți și publicații, dezbateri despre valorificarea moștenirii culturale, la care participă profesori și elevi. Pe lângă întâlnirile cu personalități culturale și colocvii științifice, festivalul oferă o bună ocazie de familiarizare a tinerilor cititori cu opera lui Blaga.

Prima ediție a Festivalului „Lucian Blaga” a avut loc în mai mai 1981 la Sebeș și Lancrăm. Printre membrii fondatori s-a aflat actrița Lucia Mureșan, criticul Mircea Tomuș, artistul fotograf Ion Miclea. Festivalul avea și o secțiune de interpretare pentru amatori, elevi și studenți. Tradițional devenise, de-a lungul anilor recitalul cu poeme de Lucian Blaga, susținut de Lucia Mureșan, una dintre cele mai valoroase recitatoare de poezie. „Printre cei care erau în primii ani la Sebeș – își amintește Lucia Mureșan – se numărau Vasile Netea, Constantin Noica, Ștefan Augustin Doinaș, Alexandru Husar de la Iași, prof. Constantin Ciopraga de la Iași, Theodor Mihadaș de la Cluj, prof. Ovidiu Drimba, asistent al lui Lucian Blaga la Cluj, prof. Achim Mihu, prof. Dimitrie Vatamaniuc, părintele Nicolae Steinhardt, Mircea Tomuș împreună cu redacția revistei „Transilvania” și mulți iubitori și admiratori ai Poetului. Erau Dorli Blaga, dr. Radu Cărpinișanu, prof. Mircea Cenușă, elevi, profesori din Sebeș și Alba Iulia. Era o sărbătoare de suflet în inima Transilvaniei, departe de zgomotele Capitalei.” (Anotimpuri de teatru, Pușa Roth în dialog cu Lucia Mureșan, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 2009).

În cadrul festivalului se organizează de mai mulți ani două concursuri naționale: Concursul de creație literară, deschis tuturor creatorilor, membri sau nemembri ai uniunilor de creație, elevilor și studenților din țară; Concursul de artă plastică și ex-libris, cu lucrări circumscrise, în mod special, lirismului și mitologiei blagiene.

Programul Festivalului Internațional „Lucian Blaga”, ediția a XXXI, 6–8 mai 2011

• Joi 5 mai 2011

Sebeş, Casa de Cultură „Lucian Blaga”, ora 18,00: Inscripţie la un izvor. Preambul literar-artistic la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” susţinut de membrii Cenaclului literar „Lucian Blaga” din Sebeş. Invitat special Alin Ignat

• Vineri 6 mai 2011

Lancrăm, Casa memorială „Lucian Blaga”, orele 9,00–11,00: Deschiderea oficială a celei de-a XXXI-a ediţii a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”

Dezvelirea plăcii comemorative Lucian Blaga

Lansări de carte: George Potra, Lucian Blaga în diplomaţia românească; Nicolae Mareş, Lucian Blaga – diplomat la Varşovia; Lucian Blaga, La curţile dorului (ediție multilingvă, română, franceză, engleză, germană, Editura Ars Longa; Lucian Blaga, Filosofia stilului (ediţie anastatică)

Orele 16,00 – 18,00: Sesiune de comunicări. Partea I: Diplomaţie culturală. Participă membrii Fundaţiei Europene „Titulescu”

Cetatea Câlnic, ora 19,00: Blaga 50 – aniversare UNESCO

Ora 19,30: Cântecul lui Tristan. Recital de muzică şi poezie susţinut de Diarmuid Johnson şi Emilia Ivancu

Ora 20,15: Biserica din Cetatea Câlnic: Concert extraordinar de orgă şi nai susţinut de Viorel Ciurtin şi Mădălin Luca

• Sâmbătă 7 mai 2011

Lancrăm, Statuia poetului Lucian Blaga, ora 9,00: În marea trecere. Evocări. Depuneri de coroane şi flori

Sebeş, Colegiul „Lucian Blaga”, ora 9,30: Mărturiile trecutului – moştenire spirituală pentru prezent. Participă elevi şi cadre didactice

Lancrăm, Casa Memorială „Lucian Blaga”, ora 9,30: Medalion Ion Mărgineanu

Orele 10,00–12,30: Sesiune de comunicări. Partea a II-a: Exegeză blagiană. Participă istorici şi critici literari, invitaţi din ţară şi străinătate

Mormântul poetului Lucian Blaga, ora 13,00: Slujbă de pomenire oficiată de IPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, împreună cu un sobor de preoţi

Alba Iulia, Târgul de carte „Alba Transilvana”, orele 16,00–17,00: Interferenţe culturale Festivalul „Lucian Blaga” – Târgul de Carte „Alba Transilvana”. Lansări de carte şi publicaţii, colocvii, momente artistice

Sebeş, Casa de Cultură „Lucian Blaga”, ora 18,00: Lansarea volumului dedicat actriţei Lucia Mureşan, Paşi prin lume. Antologie realizată de Ion Moldovan  şi Mioara Pop

Ora 18,30: Spectacol liric „Contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu…”, susţinut de Paul Basarab şi Ileana Negru

Acordarea premiului Lucia Mureşan pentru interpretare artistică

Decernarea premiilor Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, ediţia XXXI

Recital susţinut de Corul „Armonia” din Sebeş

• Duminică 8 mai 2011

Sebeş, Muzeul municipal „Ioan Raica”, ora 18,00: Folk fără vârstă. Recital susţinut de: Mircea Vintilă, Florin Săsărman, Vali Şerban, Ovidiu Mihăilescu, Daniel Avram

Închiderea celei de-a XXXI-a ediţii a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”.

Organizatori: Municipiul Sebeş, Consiliul Judeţean Alba, Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeş, Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba Iulia, Fundaţia Culturală  „Lucian Blaga” Sebeş. Parteneri: Academia Română, Fundaţia Europeană „Titulescu”, Asociaţia Ars Transsilvaniae, Colegiul Naţional „Lucian Blaga” Sebeş.

Costin Tuchilă

Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici

Joi 13 ianuarie 2011, la ora 19,00, la Radio România Cultural și sâmbătă 15 ianuarie, la ora 13,15, la Radio România Internațional, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici. Scenariu de Puşa Roth şi Costin Tuchilă. Muzica: Laurenţiu Profeta. Interpretează: George Motoi şi Lucia Mureşan. Cântă: soprana Mirela Zafiri. În replică: Valentin Teodosiu. Recită: Cătălin Rusu. Regia de montaj: Vasile Manta.

Difuzat în premieră în 2001 (14 și 15 ianuarie), la încheierea Anului Eminescu, acest spectacol este unul dintre marile succese din ultimul timp ale Teatrului Național Radiofonic. Conceput ca un scenariu de teatru având la bază 22 de scrisori şi fragmente de scrisori, Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici întărește ideea desfăşurării în timp a unui sensibil, complex, nu o dată contradictoriu roman de dragoste, cuprinzând o paletă uriaşă de idei, sentimente, trăiri. Consultând corpusul integral al corespondenţei dintre cei doi, autorii scenariului au ales numai acele texte şi pasaje cu valoare sentimentală şi poetică universală, eliminând detaliile conjuncturale (referiri la persoane, întâmplări din proza vieţii etc.), importante pentru istoria literară, nerelevante într-un spectacol.

„De la publicarea postumelor lui Eminescu nu a mai apărut nimic de o asemenea amploare şi însemnătate în bibliografia eminesciană”, afirma Nicolae Manolescu pe 15 iunie 2000 la lansarea volumului publicat de Editura Polirom din laşi, Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias. Deşi contestată de unii, tipărirea celor 93 de scrisori inedite adresate de Mihai Eminescu Veronicăi Micle şi a 15 scrisori ale Veronicăi către poet, din perioada 1879–1883, a pus în altă lumină romanul epistolar al iubirii dintre cei doi. Evenimentul – senzaţional, incredibil, cum s-a spus – a venit să confirme intuiţia lui D. Vatamaniuc: „În condiţiile în care corespondenţa lui Mihai Eminescu s-ar fi păstrat în întregime, ea ar fi însumat cel mai mare număr de scrisori adresate unei singure persoane”.

La data respectivă, în 2001, nu exista o încercare similară de a transforma o parte a acestei corespondenţe într-un spectacol. Genul în care el se înscrie este musicalul. Mai multe motivaţii despre acest demers artistic aflați în argumentul care precede interpretarea celor doi mari actori, George Motoi şi Lucia Mureşan, combinată cu piesele vocale ale lui Laurenţiu Profeta, în versiunea sopranei Mirela Zafiri şi cu poeziile eminesciene recitate de actorul Cătălin Rusu. Cât priveşte muzica de ilustraţie şi cântecele în stil clasic-pop – ele sunt veritabile bijuterii.