Adrian Enescu – o viață dedicată muzicii și frumuseții

adrian enescu ultima fotografie maria timuc 2016

S-a stins din viață la 19 august 2016 compozitorul și muzicologul de marcă Adrian Enescu, în vârstă de 68 de ani. Trupul neînsuflețit va fi depus marți, 23 august la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, unde admiratorii pot veni să-i aducă un ultim omagiu.

L-am cunoscut pe Adrian Enescu pe 25 februarie 2016 la Librăria Open Art din București, la lansarea cărții Ladies in Jazz (Editura Tracus Arte) a muzicologului Alexandru Șipa. M-am trezit „colegă de carte” cumva cu distinsul muzicolog Adrian Enescu, aș zice că printr-o complicitate a sorții, care a lucrat prin Alexandru Șipa. Eu sunt doar un ascultător de muzică, iubesc jazzul, sunt ascultător cu inima, dar nu i-am atins profunzimile și n-am studiat vreodată muzica. Alexandru Șipa crede că unele dintre poeziile mele sunt „jazz-mane” și de aceea a ales să pună una dintre ele în cartea Ladies in Jazz, despre care a vorbit elogios, „științific” și de la înălțimea unui mare cunoscător chiar Adrian Enescu. Erau de față atunci unii dintre cei mai valoroși muzicieni din jazz, care au creat o atmosferă prietenoasă, dar și efervescentă prin modul lor de a aborda muzica și, mai ales, jazz-ul. Continuă lectura „Adrian Enescu – o viață dedicată muzicii și frumuseții”

Nea Fănuș nu a rămas închis în uitare!

 fanus-neagu-portret-de-serban-cionoff

amintiriMultă, dureros de multă dreptate mai are statornicul meu prieten, Lucian Avramescu! Şi, ceea ce este cel mai rău, ruşinos de multă dreptate…

Scrie, aşadar, poetul cel nici până acum dedulcit la ritualul pervers al economiei de tarabă şi la efemeridele fiţoase care vor să dea cu tifla eternităţii că „bramburita noastră democraţie nu ne mai lasă răgaz pentru aducere aminte”.

Aşa este! Iată, s-au împlinit, în luna mai, trei ani de când Fănuş Neagu s-a mutat la ceruri şi nu ştiu câţi s-au învrednicit să îi mai pomenească numele. „S-a mutat” e doar un fel de a spune, fiindcă locul lui Fănuş Neagu a fost, este şi va rămâne aici, printre noi, printre generaţiile care cred şi încearcă, fiecare după puterile sale, să facă ceva pentru „creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”.

fanus-neagu-in-drum-spre-braila-1987

Fănuș Neagu în drum spre Brăila, 1987

Cu siguranţă, alţii sunt cei ce sunt chemaţi să facă o analiză a operei sale literare şi să îi reconfirme, la fiecare nouă lectură, locul în patrimoniul nostru spiritual. De aceea, în ceea ce mă priveşte, voi încerca să scriu câteva modeste slove despre o capodoperă a geniului creator unic şi inimitabil al lui Fănuş Neagu: Nea Fănuş! Personaj de epocă şi veritabil om al vremii sale!

Fără doar şi poate, cine a avut şansa astrală de a-l fi întâlnit pe Nea Fănuş este, cu adevărat, un om care nu a trăit degeaba! L-am întâlnit întâia oară pe Nea Fănuş cam pe la jumătatea anilor ’70 ai veacului nu demult încheiat. Mă aflam şi eu, alături de alţi câţiva colegi din redacţia „Scânteii tineretului” – Adrian Vasilescu, Horia Alexandrescu, iar, după aceea, Laurenţiu Olan, Corneliu Ostahie şi Mihai Milca – într-un birou de la etajul III din corpul B al Casei Scânteii. Birou în care, prin nu ştiu ce potriveală, se aflau laolaltă şi secţia Propagandă şi secţia Sport ale cotidianului de tineret. Nea Fănuş venea în birou măcar o dată pe săptămână şi, fireşte, nu ne căuta pe noi, cei de la propagandă, ci direct pe Vasile Căbulea, cronicarul sportiv al redacţiei. Vechiul său fost coleg de la Școala de literatură, pe care îl şi alinta cu nişte duioase vorbe-n dungă, ca de pildă „cea mai frumoasă babă din generaţia mea” sau, mai des, „clarvăzătorul Căbulea”, aluzie directă a multele dioptrii pe care le aveau ochelarii lui Vasile. Ca să nu vină cu mâna goală, aşa cum îi plăcea să ne spună, Nea Fănuş îl aducea pe Titi (Constantin) Teaşcă, zis Piticul, celebrul antrenor de fotbal al timpului. Câteodată, ne trecea pragul şi Cornel Dinu, de la Naţionala de fotbal, zis şi Procurorul, care avea o rubrică săptămânală şi, pe deasupra, era şi finul de căsătorie al lui Nea Fănuş. Care, la rândul său, şi tot ca să nu vină cu mâna goală, îl convoca pe hâtrul nostru secretar de redacţie Dan Dumitrescu. Aşa încât ce urma, nici că este greu de bănuit. Regal de istorisiri, de vorbe cu tâlc, de bancuri şi de cimilituri „cu cheie”.

fanus-neagu-cronicar sportiv

Vena, aşadar, Nea Fănuş (cu sau fără Titi Teaşcă sau Cornel Dinu), se aşeza în fotoliul din centru birouluI şi, stimulat de aromele palincii pe care moţul Căbulea o ţinea bine dosită de ochii şi, mai ales, de gâtlejurile co-militanţilor, se punea să-şi deşerte traista cu poveşti. Nu a fost, atunci, nimic de mirare pentru ca, de vreme ce tot coabitam în aceeaşi odaie, nouă, celor de la secţiile de propagandă, respectiv de sport, să ni se dea şi un nume. Nume pe care, bineînţeles, ni l-a scornit tot Nea Fănuş: „Secţia capul şi picioarele”. Şi aşa a rămas!

Din istoria vie a „Scânteii tineretului” ştiam că, mai în urmă cu nişte ani, Nea Fănuş fusesemari scriitori fanus neagu chiar redactor al ziarului, dimpreună cu mai multe nume consacrate ale literaturii române, Ion (Guţă) Băieşu sau Radu Cosaşu fiind două dintre cele mai cunoscute. De aceea, vizitele sale nu prea erau lucru de mirare, ci mai degrabă nişte vizite lejere, cu şuete piperate şi cu ironii de primă clasă.

De obicei vizitele lui nea Fănuş se produceau fie lunea, când îşi aducea „cronicile afurisite” la „România literară”, fie joia când hebdomadarul Uniunii Scriitorilor ieşea de sub tipar. Aşa încât noi, cei de la „Secţia capul şi picioarele” fie că ascultam textele în avanpremieră (luni), fie că ne delectam cu ele de îndată ce ele ieşeau din rotativa Casei Scânteii. Operaţiune nu lipsită de şarm şi de delicii aparte de vreme ce, fiind cu adevărat nişte cronici afurisite, acestea intrau în malaxorul cenzurii de unde ieşeau pe alocuri uşor… asezonate din punct de vedere politico-ideologic. Dar nu prea mult şi nici prin părţile lor esenţiale. După ce, prin 1975 sau 1977, Ceauşescu a desfiinţat Cenzura ca instituţie (pardon Direcţia Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri al R. S. România, sâc!) şi a introdus… autocenzura, lucrurile au intrat pe un făgaş mai scurt. Nea Fănuş venea direct cu pasajele cenzurate şi îşi vărsa năduful între noi. „Băi, l-am auzit suduind odată cu mult foc, noi suntem ţara bacşişurilor. Dă-i tu, lui Ceauşescu, un pachet de Kent şi să vezi că îl ia.”

portarul necula raducanu zis tamango

Rică Răducanu

Dar, de departe, cea mai tare poveste din astea „cu vorbă-n dungă” şi trimiteri „sus de tot, adică la cabinetele I şi II”, de ţi se făcea părul măciucă, a scris-o Nea Fănuş atunci când Rică Răducanu a plecat de la Rapid la Sportul studenţesc fiind admis, dacă nu mă înşeală memoria, la o facultate din cadrul ASE (parcă ISE i se spunea la vremea aceea). Ţin minte ca acum vitriolantul fragment din cronică şi care, mare minune, a apărut întocmai aşa cum a fost scrisă de Nea Fănuş pe ultima pagină a „României literare”: „După Ştefan Bănică, Răducanu e cea mai neagră dovadă că în cartierul nostru (cartierul Giuleşti, bineînţeles!, n.n.) s-a mai născut un intelectual. În fiecare dimineaţă, Tamango (porecla la modă a Ricanului, n.n.) poate fi văzut urcând în pas voios calea care duce la Căminul Cotroceni, fosta casă a invalizilor.(Este vorba de aşa numitul Cămin studenţesc 303, n.n.) «Ce-ai făcut, Ricane – l-am întrebat –, de ce ne-ai părăsit?» «Nu mai puteam, domnule – mi-a răspuns gânditorul – fiindcă rămăsesem singurul de pe etajul meu fără doctorat şi mă arăta lumea cu deștiul.»”

rica raducanu ovidiu ioanitoaia stefan banica

Rică Răducanu, Ovidiu Ioanițoaia, Ștefan Bănică

Nu contest, unui mai tânăr cetitor, care nu cunoaşte vremile trecute decât din cele povestite, dar şi acelea mult schimbate şi chiar amputate convenabil pentru motive asupra cărora nu vreau acum să mai zăbovesc, asemenea istorisiri nu sunt mare ispravă. Totuşi, revenind numai la cea evocată mai înainte, şi pentru o mai corectă înţelegere a isprăvii, voi mai spune doar că această „Cronică afurisită” a lui Nea Fănuş a fost scrisă şi tipărită în perioada în care „tovarăşa academician doctor inginer” era din ce în ce mai copleşită de titluri şi medalii româneşti şi străine. Citiţi, vă rog, dumneavoastră, pasajul „nu mai puteam, domnule, fiindcă rămăsesem singurul de pe etajul meu şi mă arăta lumea cu deştiul”, raportaţi-l la actualitate şi… vedeţi ce vă iese!

Ar fi, toate acestea, doar câteva motive ca şi eu să susţin ideea atât de generoasă a dorului de Nea Fănuş, care dă suflet admirabilei poeme în proză pe care i-a închinat-o Uriaşului Blond prietenul şi colegul meu de gazetărie, Lucian Avramescu.

amintiri despre fanus neaguÎntr- un singur loc mă despart de „fratele Lucică”, adică acolo unde scrie că, astăzi, Nea Fănuş „a rămas închis între cărţi şi, dimpreună cărţile sale, în zilele noastre, în uitare.”

Nu cred şi nu voi crede asta! Dimpotrivă, aveam nevoie de cronicile lui Nea Fănuş, aşa afurisite cum sunt şi au rămas ele, dar nu numai pentru fotbalul nostru, ci, al dracului de mult, pentru toate meciurile anodine si mai ales pentru partidele trucate pe care unii se fac a le juca, inclusiv cu ajutorul arbitrilor morali şi instituţionali dintre care mulţi ar merita nu doar cartonaşul galben, ci direct eliminarea din teren. Şi nu o eliminare pe o etapă-două sau cinci, ci categoric din viaţa civic-competiţională.

Chiar dacă – mai bine spus, tocmai pentru că – vorba lui Nea Fănuş: „Dă-i tu lui… un pachet de Kent și să vezi că îl ia” a suferit nişte revizuiri, pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale. Sau, poate, tocmai de aceea!…

Şerban Cionoff 

Lucian Avramescu, la aniversară

lucian avramescu portret de serban cionoff

„Poete, să ne trăiești, fiindcă ne trebuiești!”

calendarMare noroc am mai avut că inimoasa noastră colegă de breaslă, Ramona Vintilă, de la „Jurnalul Naţional”, mi-a amintit într-o sensibilă tabletă că astăzi este ziua de naştere a lui Lucian Avramescu! Altminteri, luat cu trebile noastre de fiecare zi, adică tot sfătuindu-mă cu Lucică despre ce aş vreau eu să postez în spaţiul de pagină pe care mi-l pune cu amabilitate necondiţionată la dispoziţie la el acasă, adică la A. M. PRESS, pur şi simplu uitasem că azi prietenarul meu de peste patru decenii împlineşte o anumită vârstă. Şi încă ce vârstă?! Cică 66 de ani, cei mulţi şi luminoşi de-acum înainte!

Dar cum 66 este, zice-se, o cifră a dracului, îmi iau revanşa şi scriu apăsat, cu subiect şi predicat, cum că Lucian Avramescu este, el însuşi, unul dat dracului. Al dracului de talentat, vreau să spun. Ba, pe deasupra, şi al dracului de devotat ideii de prietenie. Care idee, dimpreună cu cea de artă, a suferit, de ceva vreme încoace, o dureroasă pierdere a identităţii. Mai direct spus: s-a alienat, s-a înstrăinat de propria-i menire.

lucian avramescu

Lucian Avramescu

M-am împrietenit cu Lucian Avramescu pe la cea de a doua jumătate a anilor ’70 în redacţia „Scânteii tineretului”. El venise de la gazeta de la Râmnicu Vâlcea, unde fusese coleg de plaivaz şi de coloană editorială cu fratele meu de boemă studenţească şi, mai apoi, de boemă de presă, neuitatul George Ţărnea – binecuvântată fie-i amintirea! Şi, ca să fiu sincer până la capăt, George a fost şi cel care mi-a spus despre Lucică foarte pe scurt şi foarte cu miez: „E poet de vână şi băiat de toată isprava!”

Mi-a plăcut, încă de pe atunci (şi nu am niciun motiv să nu îmi mai placă azi), sinceritatea sa, plăcerea şi curajul lui de a spune lucrurilor pe nume. În egală măsură, mi-a plăcut şi atunci (şi, la fel de mult, îmi place şi acum) faptul că Lucian nu aştepta să îl rogi de două ori atunci când era vorba să îţi dea o mână de ajutor.

aniversare lucian avramescu

Iar, dacă tot am luat-o pe panta amintirilor haideţi să o spun şi pe cea dreaptă: Lucian Avramescu este unul dintre cei care au avut curajul să îmi dea recomandarea de „membru de partid”, fără de care tot pălmaş redacţional rămâneam. Nu de alta, dar mulţi au fost cei care, ştiute fiind isprăvile mele de împătimit boem, atunci când i-am rugat aşa ceva s-au făcut că nu au înţeles despre ce e vorba în ultima propoziţie…

Şi nu numai că mi-a dat-o, recomandarea, dar, după şedinţă, de faţă fiind toată suflarea redacţională, m-a bătut „foarte tovărăşeşte” (sic!) pe umăr şi mi-a zis: „Mă băiatule, după luptele fracţioniste din anii ’30, asta este cea mai grea lovitură pe care o primeşte partidul din interiorul său!”

În plus, am destule motive să spun că Lucian Avramescu se numără printre acei (nu puţini!) colegi de la „Scânteia tineretului” care – în anii în care, în presa de partid şi de stat, autocenzura luase locul cenzurii – aveau curajul să trimită la tipar texte „cu apropont”, cu „şopârle şi fitile”. Şi, la fel de bine, să publice în „Suplimentul literar artistic” („SLAST”), a cărui coordonare o preluase după plecarea din redacţie a lui Ion Cristoiu, poezii de dragoste. Adică fără nimic politic în ele, poezii pur şi simplu.

Acelaşi gust sigur al valorii l-a avut şi atunci când a fost organizator şi catalizator al „Serbărilor Scânteii tineretului”. Spaţiul incandescent unde s-au putut afirma talente autentice, care şi azi sunt nume de referinţă în muzică sau în actorie. Iar, dacă mi s-ar cere o secvenţă emblematică a „Serbărilor…”, aş spune fără ezitare: Bună seara, iubito, melodia scrisă de Adrian Enescu pe versurile lui Lucian Avramescu. O adevărată bijuterie, rămasă iremediabil legată în memoria noastră afectivă în interpretarea duetului Loredana Groza–Ion Caramitru.

poeti de azi lucian avramescu

Şi iată că, după atâţia ani, îl regăsesc pe Lucian Avramescu neschimbat. Acum el fiind spiritul viu, mentorul şi emblema Agenţiei A. M. PRESS, ea însăşi o entitate simbolică, de referinţă a presei noastre profesioniste, curajoase şi, deloc în ultimul rând, făcută cu har. Cât priveşte comentariile sale despre actualitatea, cu precădere despre actualitatea noastră politică, nu aş avea decât să mai spun aceste două vorbe şi ceva: „Poţi să nu fii de acord cu tot ceea ce susţine Lucian Avramescu, dar nu poţi să îi ignori opiniile.”

Nu aş putea, totuşi, să închei aceste câteva rânduri fără să cer scuze tuturor celor care, la acest ceas aniversar, aşteptau de la subsemnatul un eseu despre poetul Lucian Avramescu. O voi face, promit, cât mai curând, poate chiar în acest generos spaţiu girat cu mână sigură de un alt împătimit al culturii, Costin Tuchilă.

Până atunci, după străvechea datină oltenească, îl îmbrăţişez frăţeşte pe Lucian Avramescu şi i-o spun verde-n faţă: „La mulţi an poete! Să ne trăieşti, fiindcă ne trebuie!”

Şerban Cionoff

Ascultă

Bună seara, iubito!