Din Bucureștiul de altădată: „În fiecare piatră stăruie un vis”

Lucian Grigorescu - Peisaj din Bucureşti.

Orașul, satul, cătunul, locul în care te-ai născut, ai trăit, ai iubit sau, poate, ai urât, locul în care ai văzut răsăritul și  apusul de soare, acela este locul de care ești legat sentimental întreaga viață, chiar dacă pașii  te pot purta în oricare alt colț de lume, definitiv sau vremelnic. Și așa, prin amintirile noastre, se scrie istoria unul loc de pe harta lumii, în cazul nostru istoria Bucureștilor. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: „În fiecare piatră stăruie un vis””

Din Bucureștiul de altădată: Istoria Primăriei Capitalei (1)

Doamnelor şi domnilor, am început prezentarea primarilor, persoane importante în devenirea unui oraş, şi nu unul oarecare, ci tocmai Capitala. Dar, înainte de a continua cu lista edililor, am considerat necesar să amintim şi de instituţia pe care au condus-o atâţia primari, unii care au făcut servicii deosebite oraşului aducându-l la statutul de ,,micul Paris”, alţii care nu şi-au lăsat „amprenta” privind dezvoltarea acestui oraş. După cum bine ştiţi, hrisovul emis la 20 septembrie 1459 constituie prima atestare documentară a oraşului Bucureşti, iar pentru istoricul administraţiei Capitalei, cea mai veche „carte” cunoscută până în prezent şi în care sunt menţionate îndatoririle „judeţului” (viitorul primar) şi a ajutoarelor sale, cei 12 „pârgari” (viitori consilieri), este actul emis de „Necula al lui Bobanea” la 13 mai 1563, prin care acesta întărea lui Gheorman grecul şi fiilor săi „o prăvălie ce este lângă Biserica Domnească”, aşa cum stă scris şi pe portalul Primăriei Capitalei.

Judeţul şi pârgarii reprezentau oraşul faţă de domn, faţă de marii dregători, faţă de celelalte oraşe şi aveau în grijă proprietatea orăşenească, delimitarea acesteia, stabileau hotărniciile şi măsurătorile locurilor de casă, judecau unele neînţelegeri dintre localnici, se ocupau de strângerea dărilor şi de executarea prestărilor în muncă sau servicii şi multe altele… Nu-i aşa că vi se pare normal, doamnelor şi domnilor, ca aleşii să aibă atribuţii multiple şi să se îngrijească de progresul oraşului, fiindcă mie mi se pare că este firesc dar şi obligaoriu! De ce ? Fiindcă şi-au asumat „riscul” de a ocupa aceste importante funcţii. Judeţul şi pârgarii erau aleşi anual, de obicei primăvara, de către obştea târgului. Trebuie menţionat însă că oraşele, inclusiv Bucureştiul, aveau o administraţie dublă. Alături de administraţia aleasă de orăşeni exista administraţia domnească reprezentând dreptul de stăpânire al domnului asupra moşiei sale, oraşul.

Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu*) obligaţiile administraţiei locale sunt trecute pe seama dregătorilor domneşti, Capitala nemaiavând un „cârmuitor” ales de obştea orăşenilor.

În perioada Regulamentului Organic, bucureştenii vor avea din nou dreptul de a alege primii gospodari ai oraşului. Astfel, în toamna anului 1831 a fost creat primul „sfat orăşenesc” compus din cinci „mădulari” (membri) şi s-a stabilit sediul unei „Case a Sfatului sau a magistratului”, până atunci sediul acesteia fiind locuinţa celui ce se afla în fruntea administraţiei. Potrivit procedurilor Regulamentului Organic, la 2 decembrie 1831 a fost ales Sfatul Orăşenesc al Poliţiei Bucureştilor. Acesta se afla în subordinea Departamentului din Lăuntrul (Ministerul de Interne), iar membrii erau aleşi anual de reprezentanţii mahalalelor care aveau 25 de ani împliniţi şi un venit de 5.000 lei. „Sfatul orăşenesc” a fost înlocuit cu „Sfatul Municipal”. La 31 martie 1864, domnitorul Al. I. Cuza**) a promulgat Legea Comunală, conform căreia oraşul Bucureşti a fost declarat Comună urbană a judeţului Ilfov, condusă de un primar împreună cu Consiliul Comunal. Membrii acestuia erau aleşi direct de către adunarea alegătorilor, care se desfăşura odată la patru ani. Primarul, numit dintre cei trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi, mai avea şase „ajutoare”. Primul primar al oraşului Bucureşti a fost generalul Barbu Vlădoianu, iar ajutoarele sale: Pavel G. Tetorian, Hristea Polihroniade, Nic. Golescu, Ghiţă Gherasi, Mihail Căpăţâneanu, Alex. I. Boronescu.

Doamnelor şi domnilor, poate că noi, trăitori în mileniul trei nu mai ne gândim la începuturile acestei importante instituţii, ci la obligaţile ei prezente, la aglomeraţia urbană, la străzile cu gropi, la promisiunile făcute de edili, la canalizare, iluminat public, parcuri, metrou, clădiri vechi şi noi, dar cred că vom înţelege mai bine rostul Primăriei dacă îi cunoaştem istoria.

Vom continua! Până atunci vă oferim mai jos o selecție de imagini ale Bucureștiului văzut de pictori de ieri și de azi.

Pușa Roth

*) Constantin Brâncoveanu (1654–15 august 1714), mare boier, Domn al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale.

În 1714, pe 15 august, a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său, Ianache Văcărescu. Cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni.

**) Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I (n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România–d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Bucureștiul în pictura românească

Sava Henția, Târgul Moșilor

Nicolae Grigorescu, Vedere din București

Ștefan Luchian, Periferie (Mahalaua Dracului)

Theodor Pallady, Strada Slătineanu

Theodor Pallady, Biserica Silvestru

Iosif Iser, Peisaj cu case în București

Marius Bunescu, Vedere din București

Lucian Grigorescu, Turnul Bărăției

Alexandru Phoebus, Stradă din București

Tia Peltz, Peisaj citadin, colț Calea Văcărești cu Mircea Vodă

Spiru Vergulescu, Strada Gabriel Peri

Mihai Potcoavă, Toamna la Băneasa

Mihai Potcoavă, Iarnă pe strada Mântuleasa

Mihai Potcoavă, Casă veche în București

Petre Chirea, Parcul Cișmigiu, efect de primăvară

Petre Chirea, După ploaie în Cișmigiu

Petre Chirea, Case vechi pe strada Dudești

Petre Chirea, Iarna pe strada Berzei

Petre Chirea, Ploaie pe strada Lipscani

Vasile Popa, Peisaj din Bucureștiul vechi

Vasile Popa, Iarna pe strada I. L. Caragiale

Doru Cristian Deliu, Casa de Depuneri a vechiului București

Doru Cristian Deliu, Ateneul Român

Bogdan Mihai Radu, Ateneul acompaniat de flori

La Marea Neagră

Peisajul marin nu este o temă predilectă în pictura românească. În istoria picturii românești putem găsi, ici-colo, marine, dar nu putem afla un pictor care să se fi dedicat acestui gen și să-l fi dus la desăvârșire ca, de exemplu, în pictura rusă, armeanul Aivazovski, născut în Crimeea. Pare oarecum ciudat, odată ce Marea Neagră și în general peisajul dobrogean sunt ofertante, au pitoresc, culoare locală, suficiente motive care să trezească interesul pictorilor. Excepția o constituie tema devenită tradițională a Balcicului, apărută la începutul secolului al XX-lea. Dar de o preocupare statornică pentru peisajul marin cu date de identificare locale, românești, care să se extindă pe un interval de timp larg, nu putem vorbi. În secolul al XIX-lea, marina este cu totul accidentală. O explicație ar putea consta în faptul că pictorii peisagiști români s-au format în descendența Școlii de la Barbizon, preferința lor îndreptându-se spre peisajul de câmpie și spre tema romantică a pădurii. Nici mai târziu, dacă exceptăm Balcicul, marina nu este în ansamblu foarte bine reprezentată. E adevărat, câteva lucrări inspirate de litoralul românesc și spațiul dobrogean merită atenția.

Carol Popp de Szathmary pictează o Marină în tonuri întunecate. O corabie se află, poate eșuată, poate încă nelansată la apă, pe marginea plajei, altele se văd în larg, pe țărm, în depărtare, se observă o moară de vânt. Așezată pe scaun, în rochie lungă, cu pălărie și șal alb, imens, în jurul gâtului, cu o umbrelă răsturnată alături, o femeie pare a privi în gol, în altă direcție decât marea (Nicolae Grigorescu, Femeie pe malul mării). E limpede că nu marea, ci personajul este centrul atenției în acest tablou pictat în nuanțe de ocru-brun, cu un cer nu foarte prietenos, în care albastrul abia răzbate. Marinele românești vor fi dominate de altfel de imaginea țărmului, a porturilor, a plajei, de prezența personajelor, imaginea propriu-zisă a mării, a mișcării valurilor, a reflexelor apei sau a furtunii fiind rareori în centrul atenției. Același motiv al femeii pe malul mării îl regăsim la Mihail Simonidi (1870–1933): aici verdele este dominanta cromatică, într-o tratare impresionistă, evident nostalgică.

Arthur Verona pictează în gust romantic un Violonist în barcă, suficient de bizar, în tonuri stinse, privit ca prin ceață. Dimpotrivă, Nicolae Vermont surprinde, în culori puternice, o imagine din Portul Constanța și una pe Plajă, cu tonuri violente de portocaliu în contrast cu nuanțele delicate ale peisajului, tratat aproape pointilist. Relativ mai frecvente sunt marinele la Jean  Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, Gh. Petrașcu, dominantă fiind în general impresia de meditație sau relaxare – Gheorghe Petraşcu, Femeie la mare și Privind marea la Mangalia. Un tablou de mare rafinament, un poem liric dedicat țărmului mării este Peisaj din Constanța de Theodor Pallady, în care imaginea reflectată în apă devine un studiu cromatic aparte, cu impresia suverană de transparență. La antipodul lui este pictura lui Țuculescu, Marină la Mangalia, cu nelipsiții „ochi” care privesc de pretutindeni, în culori aprinse și tușe largi, cu acorduri cromatice care sugerează mai degrabă starea de angoasă. Subtil din punct de vedere cromatic, acordând tonuri de bleu, mov și verde, aproape surprinzător, este tabloul lui Ștefan Popescu, Diguri la Marea Neagră.

Istoria plastică a Balcicului, făcând epocă în perioada interbelică, începe înaintea primului război mondial. Din câte se pare, primul pictor român care a descoperit Balcicul a fost Iosif Iser în 1913, când participa ca soldat la războiul balcanic. Locul a devenit repede tărâm fabulos pentru pictorii români, atrași de revărsarea de lumină și culoare, de pitorescul așezării, cu golful privit de pe țărmul înalt, de orașul vechi cu străduțe înguste, de vegetația luxuriantă și de multiplele teme care pot fi speculate plastic: culoarea orientală, interferența de civilizații, parfumul exotic, culoarea mării, mai albastră decât pe țărmul dobrogean. Așa încât Balcicul a devenit rapid un adevărat fenomen în pictura românească, o țintă și un examen pentru pictori. Deși exagera, Camil Petrescu avea totuși dreptate să spună că „între 1919–1940 pictura românească avea un singur subiect: Balcicul – care proba şi evidenţia personalitatea şi stilul celui din faţa şevaletului.”

Așa cum sugeram mai sus, Balcicul înseamnă de fapt un complex de teme și motive plastice, depășind cu mult genul marinei, ceea ce îi conferă individualitate distinctă în pictura europeană. Dominantele cromatice sunt și ele diferite, interpretarea plastică dovedind de altfel o bogăție și o varietate deosebite. Vedem un Balcic albastru și cubist, altul în nuanțe fine, străveziu și îndepărtat, în fine, încă unul văzut dinspre mare, cu o explozie de lumină, la același pictor (Nicolae Dărăscu). Foarte precis în desen, Nicolae Tonitza pictează o Stradă la Balcic dar și o poartă în spatele căreia se profilează peisajul golfului. Primul pare să evoce „calmul etern” al locului de care vorbea artistul. Detaliul arhitectural este notat cu fidelitate într-o acuarelă a lui Ștefan Dimitrescu, diferită stilistic de tabloul Pe plaja din Balcic, cu ecouri expresioniste. Lumina caldă dar și ușor visătoare inundă Peisajul din Balcic al lui Francisc Șirato. Marea este inexistentă într-un tablou al lui Lucian Grigorescu, concentrat pe culorile pe care i le inspiră contemplarea orașului și a vegetației. În altul, e abia sugerată. Și „aventura” continuă cu o infinitate de sugestii.

Costin Tuchilă

Arthur Verona, „Violonist în barcă”

Nicolae Vermont, „Peisaj marin cu portul Constanța”

Nicolae Vermont, „Plajă”

Alexandru Ciucurencu, „Portul Constanța”

Marius Bunescu, „Înainte de furtună”

Jean Al. Steriadi, „Corăbii în port”

Jean Al. Steriadi, „Mahoanele părăsite”

Gheorghe Petrașcu, „Femeie la mare”

Gheorghe Petrașcu, „Privind marea la Mangalia”

Theodor Pallady, „Peisaj din Constanța”

Ion Țuculescu, „Marină la Mangalia”

Ștefan Popescu, „Diguri la Marea Neagră”

Nicolae Dărăscu, „Balcic”

Nicolae Dărăscu, „Vedere panoramică a Balcicului”

Nicolae Dărăscu, „Vederea Balcicului dinspre mare”

Nicolae Tonitza, „Stradă la Balcic”

Nicolae Tonitza, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Pe plaja din Balcic”

Francisc Șirato, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Balcic”

Mihai Potcoavă, „Balcic”

Marilena Murariu, „Coasta de Argint”

Mihai Sârbulescu, „Biserică la Balcic”

Constantin Grigoruță, „Balcic”

Vitalie Butescu, „Moschee la Balcic”