„Agero”, nr. 1/2013

revista-agero-stuttgart-magazin-cultural

revista revistelor culturale rubrica liber sa spunDin primul număr pe ianuarie 2013 al revistei „Agero”, magazin cultural de opinie şi informaţie care apare în Germania, la Stuttgart, am reţinut articolele:

• Despre exilul de acasă de Eugen Evu, articol dedicat lui Vintilă Horia, de la a cărui dispariţie au trecut 20 de ani, scriitor aproape necunoscut în România. În anul 1960 a primit Premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil, „romanulEugen Evu cabală”, aşa cum l-a definit criticul literar Mircea Popa.

„Parabola romanului Dumnezeu s-a născut în exil este o genială parafrază a condiţiei exilului ovidian, la Tomis, o speculaţie a determinismului în istorie, deviantă apoi în Mitologie (ca stigma-paideuma). Remarcabil că Vintilă Horia l-a frecventat încă în anii exiliului pe Mircea Eliade. În scurta conlucrare conjucturală (nefastă) cu S. B., intrusul de la Arad şi «editorul» lui G. Târnăcop (care îi promitea o tipografie electronică în schimbul conlucrării cu omul nostru din Sala Floreasca – A.S.T.)…, am fost la acesta acasă, o mansardă bizară din centrul Aradului: avui surpriza de a mă telefona surescitaţi un domn Caftangioglu (!?), din localitate, şi un alt domn foarte complicat, prof. univ. Theodor Ardelean, cel cu studiile terifiante ale erelor îndepărtate, civilizaţii atlantide şi din MU (?), cu descoperirile sale (expertizate de poliţia criminalistică !) – demersuri inclusiv pe la Vatican şi alţii, el susţinea că Zuridava ar fi fost un centru de contact interstelar, în Biharia, Bihorul de azi.…

vintila horiaAbsolut fascinant, dar pentru mine, absurd. Ei bine, aflu că marele scriitor, considerat cel puţin de talie europeană, Vintilă Horia, se numeşte de fapt Caftangioglu, numele cu care circulă fiind un pseudonim, originar din acel Isarlîk… barbian. O întreagă bibliotecă, în Franţa, Spania, Canada ş.a.! Dumnezeu s-a născut în exil e singura carte pe care i-am citit-o. O fotografie a sa, incredibil, îl arată semănînd leit cu guvernatorul ultimilor 23 de ani, Mugur Isărescu! Nu cred în încarnări, deşi Cezar Ivănescu credea… George Ţărnea susţinea că îi este nepot. Păi nu e ăsta un policier? La Paris, a editat în 1977, Vizionarul fulgerat, grozav titlu. Caftangioglu-Vintilă Horia a început cu poezia, păcat că nu am de unde să o citesc, ca să înţeleg nişte lucruri şi algoritmul său straniu… O trăsătură a sa era pamfletul caustic, vitriolant. Alte titluri, care vorbesc singure: Cartea omului singur, Poezii din închisori (antologie, 1983), Mai bine mort, decât comunist (voilà, sloganul din Piaţa Universităţii)…” Citește mai departe.

padure

Cel de-al doilea articol pe care l-am reţinut este dedicat istoricului literar Ion Pachia-Tatomirescu:

• Ion Pachia-Tatomirescu – istoricul literar la al 65-lea ocol al soarelui de Conf. Dr. Ana Mugurin

„Primii paşi pe care-i face Ion Pachia-Tatomirescu pe tărâmul istoriei literaturii – după cum atestă «fişele de istoriografie literară», publicate sub titlul Eminescu la Floreşti în ziarul «Înainte» (Craiova, anul XXV, nr. 7310, duminică, 1 septembrie 1968, p. 3) – arată o admirabilă siguranţă dată atât de documentarea «la faţa locului», cât şi de documentarea la secţia de manuscrise eminesciene a Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti: «Duhoarea ameţitoare a viermilor de plumb, de tuş, din redacţia, din tipografia „Timpului”, măcinase Ion Pachia Tatomirescumult sănătatea poetului. Doctorul Kremnitz îi recomandă un concediu, multă linişte şi un trai organizat. E vara anului 1878. Mihai Eminescu este invitat de Nicolae Mandrea, unul dintre junimiştii din imediata prietenie cu Maiorescu, autor al unor interesante lucrări de sociologie, să stea la conacul său de la Floreşti-Dolj, în a cărui posesie intrase în urma căsătoriei cu fiica lui Barbu Bălcescu, Zoe – Zoe Mandrea era o femeie cultă, o bună muziciană şi o talentată „pictoriţă”, după cum ne mărturiseşte fiica sa, octogenara de astăzi, Tea Crăsnaru din Craiova. Fostul conac de la Floreşti era amplasat într-un cadru natural foarte ademenitor: confluenţa de dealuri şi câmpuri dinspre Gilort şi Jiu, pădurea ce coboară până în spatele conacului, pe platoul denumit de localnici „Câmpul Cerbului” – cadru ce pare integrat organic poeziei Freamăt de codru. Însuşi poetul, într-o scrisoare, apreciază Floreştii ca fiind un loc „…cât se poate de frumos. Râuri, codru, şes, dealuri, munţii în depărtare, frumos adecă în puterea cuvântului, încât să fiu Bodnărescu aş nenoroci poate «Convorbirile» cu amintiri de călătorie ale unui june.” Eminescu îşi atrage repede simpatia şi preţuirea localnicilor, îndeosebi, prietenia preotului Dumitru Duţescu. Bătrânul floreştean, Constantin Duţescu, născut la 10 octombrie 1880, ne mărturiseşte că – după cum ştie de la părinţii săi – Eminescu devenise „intim cu fata popii”. Este vorba de mătuşa sa, Elena Duţescu, probabil, acea „crăiasă cu părul moale şi ochii vineţi”, care-l însoţea adesea pe poet spre foişorul şi lacul din pădurea Arpadiei. Cât a stat la Floreşti, poetul a fost vizitat de Vasile Conta şi de Ioan Slavici – care notează: „…l-am găsit acolo sănătos tun şi în voie bună. Era numai el la conacul moşiei, singur, adecă în foarte bună societate.» În perioada de la Floreşti – pe care o numim «momentul Câmpul Cerbului” –, Mihai Eminescu nu şi-a părăsit preocupările spirituale.»” Citește mai departe.

Pușa Roth

Obiceiurile din Ajunul Crăciunului aduc noroc în anul viitor

craciunita

revista revistelor culturale rubrica liber sa spunDin revista Art-Emis Academy, magazin literar artistic şi de opinie, am reţinut articolul Obiceiurile din Ajunul Crăciunului aduc noroc în anul viitor, semnat de Maria Diana Popescu pe care îl prezentăm integral.

Culese din diferite zone ale ţării

Sărbătoarea Sfântă a Crăciunului, cea mai aşteptată de peste an, este momentul reunirii familiei, când relele se dau uitării şi încercăm să fim buni. Strămoşii noştri ne-au lăsat o serie de obiceiuri şi superstiţii legate de Ajunul Crăciunului. Din popor se spune că respectarea lor atrage după sine norocul şi bunăstarea în anul care vine. Aşadar, dacă doriţi ca anul 2013 să fie rodnic în toate şi pe placul dumneavoastră, în Ajunul Crăciunului ţineţi cont de următoarele sfaturi din bătrâni:

– Simbolul Crăciunului este bradul. Chiar dacă l-aţi cumpărat cu mult înainte, împodobiţi-i ramurile verzi numai în Ajunul Crăciunului.

– Puneţi în brad, într-un mic săculeţ, cîteva boabe de fasole albă, ele simbolizează curăţirea sufletului.

pom-craciun

– Deschideţi uşa tuturor colindătorilor. Urările lor au forţe magice. Florile dalbe, Domn, Domn să-nălţăm, Bună dimineaţa la Moş Ajun… sunt colinde care transmit urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an. Potrivit credinţei populare, colindătorii sunt cei maria diana popescucare aduc norocul în anul care vine.

– Cum vă treziţi, spălaţi-vă faţa cu apa în care aţi pus un ban de argint.

– Nu măturaţi casa în Ajun, vă veţi mătura norocul.

– Plantaţi o floare în ghiveci, sau puteţi cumpăra şi aduce în casă o crăciuniţă roşie.

– Treceţi simbolic un căţel de usturoi peste frunte, el va avea rolul de a îndepărta spiritele rele.

– Pe lîngă bucatele gătite pentru voi, puneţi pe masă un colac, pregătit în casă şi un pahar cu apă pentru spiritele răposaţilor. Se spune că se întorc la casele lor în Ajun.

– Pe masa frumos împodobită puneţi o creangă de busuioc în ornamentul din mijloc. Busuiocul aduce noroc.

– De pe masă nu trebuie să lipsească friptura de porc sau măcar simbolic un preparat din porcul tăiat la Ignat.

– Nu beţi vin roşu în ajun. Vinul roşu se bea numai în ziua de Crăciun, dintr-un pahar din care aţi băut la zile mari: cununie, botez. La origine, cu un înţeles magic, practica are proprietăţi curative, astfel de pahare purtând amprente de puternică pozitivitate, de bucurie şi noroc.

masa craciun

– Nu lucraţi în Ajunul Crăciunului. Veţi lucra din greu tot anul viitor.

– Nu daţi şi nu cereţi cu împrumut bani sau alte obiecte în Ajun.

– Aduceţi-vă acasă tot ceea ce aţi împrumutat peste an.

– Nu coaseţi, nu spălaţi rufe, astfel aduceţi boli în casă în anul viitor.

– De pe masa de Crăciun nu trebuie să lipsească peştele, sarea, boabele de grâu, puse separat, în vase mici colorate şi integrate printre bucate.

– Nu puneţi pe masă alcool în Ajun. Se spune că diavolul a inventat băutura şi-l va batjocori tot anul viitor pe cel care va bea în Ajun.

– E bine să ţinem post în această zi, cinstind Naşterea Mîntuitorului Iisus. Numai aşa vom avea noroc şi vom fi binecuvîntaţi în anul ce vine.

– Puneţi-vă bănuţi de metal în hainele pe care le purtaţi în Ajun, anul viitor va fi bogat.

craciunita rosie in ghiveci

– Ziua de ajun este specială pentru unitatea familiei. Adunaţi-vă acasă, astfel familia va fi unită tot anul.

– Pe lângă familia adunată în jurul mesei, invitaţi şi un om sărman la masa de Crăciun. În anul viitor veţi primi înmiit răsplata faptei bune.

– Oferiţi daruri oricât de mici, în anul următor se vor întoarce la dumneavoastră.

– Dacă primul care intră în casă de Crăciun este un bărbat, e semn de bunăstare şi sănătate pentru anul următor.

– Pentru a atrage binele asupra caselor, pregătiţi o masă îmbelşugată şi ţineţi-o întinsă toată noaptea.

– Nu uitaţi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate realizările şi bucuriile de peste an.

colindatori

La sate

– Un alt obicei vorbeşte despre aruncarea boabelor de grâu şi de porumb în faţa colindătorilor.

– Dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat.

– Recolta va fi bună în anul următor dacă se va amesteca sămînţa de brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.

Se spune, obiceiurile străvechi, transmise din generaţie în generaţie, aduc noroc şi belşug în case. Pe lângă mesajul mistic, multe dintre ele sunt legate de cultul fertilităţii, de atragerea bunăstării asupra gospodăriilor.

Până vom vedea cum se conturează 2013, să aveţi parte de un Crăciun binecuvântat!

ART-EMIS, decembrie 2012

A apărut numărul pe decembrie al publicaţiei ART-EMIS Academy, magazin artistic-literar şi de opinie din Stuttgart, Germania.

Selectăm din cuprins:

Impasul de Acad. Dan Berindei

În lunga mea viaţă, am întâlnit nu rareori momente de cumpănă în mersul ţării. Dar, ca niciodată, astăzi sunt martorul unor grave poticniri, care afectează ceea ce pentru mine va fi totdeauna patria şi viitorul ei. Parcă s-a ieşit dintr-o ordine firească, parcă am fost scoşi de pe lungimile de undă ale comportării şi dezvoltării noastre.

Greutăţile sunt mari şi nu numai pentru noi, căci întreaga lume este în frământare şi într-un proces de mutaţii. Pretutindeni, se constată complicaţii şi se încearcă ieşirile din impas. În mod firesc, reacţiile sunt colective, nu sunt simple acţiuni individuale, ci implică solidaritate, colaborare. Sunt înregistrate reacţii spontane, care nu reflectă doar nemulţumiri împotriva unor stări de lucru, ci exprimă şi un mod anume de a percepe şi de a reacţiona asemănător. Fiecare colectivitate umană în cauză este însufleţită de convingeri fundamentale comune, care sunt rezultatul unei lungi vieţuiri, a păstrării tradiţiilor şi a cultivării unor reacţii menite s-o apere ca un puternic scut şi să-i păstreze trăsăturile fundamentale, specificul. Fără îndoială că, la un moment dat, va avea loc un proces din ce în ce mai profund de apropiere între popoare, dar acesta nu poate fi decât rezultatul unei evoluţii, fireşti, neforţate, neinteresate şi nu doar de însuşire mecanică, comandată şi oportunistă a unor atitudini. Citește mai departe.

Alex Vâlcu între realism jurnalier şi metonimie lăuntrică de Maria Diana Popescu

Fantastic surprinzător al realului, scriitorul Alex Vâlcu consemnează împrejurări şi tipologii dintre cele mai diverse şi le trimite la Editura Amurg Sentimental, cu titlul Amintiri din mileniul II. Aşezată de la prima pagină sub semnul declamaţiilor memorialistice, cartea străpunge coaja întîmplărilor, amintirilor şi lăuntrului, conducînd cititorul înspre nucleul lor esenţial, în acelaşi timp oferindu-i o viziune din interior asupra unor teme inteligibil alese. Amintiri din mileniul II, izvorâtă dintr-o puternică afectivitate, îi oferă posibilitatea să construiască liber acea psihologie alimentată de francheţea simţirii, de dezmorţirea ironiei, de acţiunea plină de tonalităţi ludice şi de modalităţi originale de colportaj. Animaţia narativă, dialogul şi fermitatea discursului epic, în toate modurile de expunere, creează o anume deschidere între realismul jurnalier şi metonimia sufletească.

Interesul pentru lectura cărţii se dilată pe parcurs, precum mişcarea punctului pe traiectoria spiralei căutându-şi centrul, în speţă, relatările pline de savoare, izbutind evidenta atingere a centrului. Una dintre temele clasice, care vine în epica sa împreună cu o astfel de tipologie, este tema raţiunii ca o constrângere, căreia îi adaugă, la antipod, comicul drastic sau emoţionant, nuanţarea plasticităţii, subiectivismul, jocul arbitrar cu forma şi limbajul, cu idei, digresiuni şi imagini. Această scindare a eului în viaţă şi în cuprinderea ei, în fiinţarea reală şi în jucarea fiinţării ca dorinţă şi crez, în simţire şi în intelect analitic, construiesc de fapt experienţa sa creatoare. Alex Vâlcu nu numai că a trăit într-o lume dublă, dar a trăit dublu în simţire, oglindindu-şi permanent eul în alt eu, cu tot ceea ce regretă, ironizează sau binecuvântă. Citește mai departe.

Carmen Simon Flack, Melancolie

Uităm prea des de Remus Tănasă

Vorbeam cu un prieten despre unele lucruri ale vremii de azi și-am rămas întru totul în uimire când el nu putea pricepe și nici nu admitea că noi, mai înainte de orice, suntem un popor de țărani. România este, în genere, un sat mare, cum spunea într-o zi la Radio un scriitor, pentru că singura celulă vie pe care rezidă țara este, mai presus de orice, satul. Orașele noastre, în marea lor majoritate sunt niște sate camuflate – și de aceea ele se zbat într-o totală neputință de creare de valori sociale. N-avem decât să privim viața trândavă a orașului românesc pentru a ne da seama că el nefiind încă „oraș” în concepția largă apuseană, și, din nefericire, nemaifiind nici vechiul sat patriarhal, această viață este mai dinainte condamnată la o tristă sterilitate. Așa că, atât societatea, cât și Statul, nu-și pot pompa seva de viață decât din rețeaua de celule sociale, împânzite peste fața țării, satele. O cuminte și înțeleaptă sociologie de acolo ar trebui necontenit să pornească, o pricepută administrație ar trebui să se așeze pe această temelie, iar acțiunea ei de organizare și de conducere acest obiectiv mai ales ar trebui să-l aibă, o serioasă legiferare acolo ar trebui să-și exercite acțiunea, căutând ca, prin o cunoaștere cât mai aprofundată a nevoilor de acolo, să le canalizeze și să le satisfacă cât mai integral, prin dispozițiuni legale care să meargă direct la ținta urmărită, școala ar trebui să aibă cât mai îndeaproape în vedere viața satului, biserica, nici vorbă, același lucru, literatura și arta de acolo ar trebui să-și pompeze vlaga și sensul, într-un cuvânt, sângele trebuitor existenței noastre naționale de nicăieri nu trebuie așteptat să vie decât din marele și nesecătuitul rezervor obștesc, pentru ca din nou, îmbogățit cu ceea ce fiecare aduce de la sine în același sens, să se reîntoarcă în aceeași inimă, într-o nesfârșită pompare, care înzdrăvenește și ține viu întregul organism. Citește mai departe.

Sistemul bancar și crizele capitalismului de Vasile Balboja

Principalii piloni ai capitalismului, în fază incipientă, au fost proprietatea privată şi libertatea de acţiune (iniţiativă). Era liberalismul pur teoretizat de renumiţii economişti englezi, Adam Smith şi David Ricardo. Piloni care, pe lângă alţii, i-au asigurat prosperitatea o perioadă destul de lungă. Dar după ultimul război mondial lumea s-a schimbat radical. Încet, încet locul capitalismului clasic (care includea şi colonialismul) a fost luat de dominaţia capitalului, chipurile, investit în alte ţări (exportul de capital). S-a zis „un capitalism cu faţa (mai) umană”, fără sclavi, fără colonii, dar cu metropole financiar-bancare. Tot bogate. Un astfel de capitalism care pompează fonduri uriaşe în întreaga lume presupune dominaţia băncilor. Şi astfel sistemul bancar mondial a devinit atotdominator (prin intrumentele sale F.M.I., Banca Mondială, B.E.R.D. şi altele). Sincron şi sisteme bancare naţionale. Factorul decisiv în dezvoltarea şi echilibrul unei ţări nu îl mai constituie industria, agricultura, comerţul ci stabilitatea şi potenţa sistemului bancar. Atotputernicia sistemului bancar cvasimondial părea inexpugnabilă. Camăta, cămătari dar mai ales bancheri păreau noţiunile cheie ale neocapitalismului. Citește mai departe.

http://www.art-emis.ro/

 

ART-EMIS

A apărut nr. 1 pe 2012 al revistei ART-EMIS, magazin  cultural şi de opinie. ART-EMIS este revista Societăţii Culturale omonime şi apare numai în format electronic. Este întregistrată la Ministerul Justiţiei şi la Biblioteca Naţională a României. Anul apariţiei: 2009. Cităm din cuprins:

Napoleon Bonaparte și Uniunea Europeană de prof. univ. dr. Ioan Scurtu. Un interesant eseu despre proiectul privind reorganizarea Europei, eveniment la care astăzi noi suntem martori şi participanţi, în egală măsură.

„Parcurgând cartea Memorialul din Sfânta Elena, publicată de Las Cases, mi-a reţinut atenţia relatarea despre viziunea lui Napoleon asupra modului de organizare a Europei. În ziua de 24 august 1816, Napoleon a evocat războiul împotriva Rusiei, care ar fi trebuit să fie ultimul, după care urma să treacă la reorganizarea Europei:

«Pacea la Moscova desăvârşea şi încheia expediţiile mele războinice. Pentru marea cauză era sfârşitul hazardurilor şi începutul securităţii. Un orizont nou, lucrări noi urmau să se desfăşoare, pentru bunăstarea şi prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar să fie organizat. Satisfăcut în privinţa acestor mari probleme, liniştit din toate părţile, aş fi vrut şi eu un congres şi o sfântă alianţă (aluzie la alianţa realizată împotriva sa de suveranii Rusiei, Marii Britanii, Austriei şi Prusiei, la 25 martie 1815 – nota I. S.). Sunt idei care mi-au fost furate. În această reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre şi am fi avut o altă greutate în faţa popoarelor. Cauza secolului era câştigată; revoluţia era înfăptuită; nu mai rămânea decât să fie împăcată cu ceea ce nu distrusese. Or, această operă îmi aparţine, o pregătisem de multă vreme cu preţul popularităţii mele, poate. Nu contează. Deveneam arca vechii şi noii alianţe, mediatorul firesc între vechea şi noua stare de lucruri. Aveam principiile şi încrederea uneia, mă identificasem cu cealaltă; aparţineam amândurora; aş fi asigurat în mod cinstit partea fiecăruia: Gloria mea ar fi stat în echitatea mea.»”

Prigonit în noapte de Ovidiu Stancu (volum de poezii apărut la Editura Euro Press, 2010), cronică de Maria Diana Popescu, care ne introduce cu eleganţă în lumea poeziei doctorului Ovidiu Stancu. Autoarea afirmă că poetul „îşi adaugă în chip meritat şi cu majusculă, pentru a doua oară, numele în suita medicilor-scriitori din România. Lăudabil şi de interes rămîne modul în care, şi în volumul de faţă, poetul Ovidiu Stancu ţine vie flacăra sufletească a tatălui domniei sale, procurorul Nicu Stancu şi mă refer la acea parte sufletească arsă pe rugul metaforelor. Ambii semnează pe copertă, iar creaţiei tatălui îi este afectată jumătate din spaţiul cărţii. În ermitajul volumului, ai cărui ermiţi sunt un fost procuror şi un medic, tată şi fiu, domneşte, de la facerea lui, o frumoasă zarvă de curcubeu. Nu ştiu, de fapt, ce s-a întîmplat în sufletul celor doi, dar umbra unor iubiri, tristeţi, întrebări şi regrete se aşterne asupra paginilor albe. Care să fie traseul Prigonitului în noapte? Ce chemări i-au proorocit naşterea, ce suferinţe misterioase l-au apăsat? Cine este, în fiinţa lui, acest autor solar, retras în sinele său ca într-o haină mulată, elegantă, dar discretă, acaparat de propriile explozii consumate în adîncurile fiinţei? Ceva se ascunde în metafore, iar în camera alăturată a mereu următoarei strofe, ba tatăl, ba fiul oftează din greu, astfel că poemelor le piere somnul şi se aşează cuminţi în şirul nopţilor, ca o «nostalgie de toamnă», stăpîne pe «simţuri», pe tăcere. Iar eu am curiozitatea să ştiu atîtea lucruri câte ştiu, probabil, versurile acestea de «vrajă şi armonie»: «De o vreme, Destinul atacă puternic în centru, / Folosind Apocalipsa ca figură feerică / Şi pentru că i-am înşelat credinţa, / Dumnezeu ne pregăteşte intrarea / Într-un final simplu: / Doar El şi Destinul».”

Impactul Holocaustului asupra României (5) de prof. univ. dr. Corvin Lupu. Un articol care are ca element definitoriu demnitatea naţională:

„Celor care îndrăznesc să facă analiza de pe poziţii imparţiale şi să nu accepte exagerările evreieşti li se răspunde cu acuzaţia de «antisemit», combinată cu altele, practicate în fostul lagăr comunist: «comunist», «securist», «naţionalist», «nostalgic», «retardat» etc. În ceea ce mă priveşte, recunosc că sunt nostalgic după ceea ce înseamnă demnitate naţională. De aceea spun adevăruri care supără. Nu se poate accepta orice!”

Cu Pamfil Şeicaru în exil de dr. Ovidiu Vuia:

„Eram dator să amintesc, în puţine cuvinte, celor care vor să uite că bazele României moderne au fost statornicite între 1859 şi 1866 de domnul român Alexandru Ioan Cuza. În spiritul ideilor lui Pamfil Şeicaru, aş dori să adaug faptul că prin sărăcirea progresivă a ţărănimii cât şi lipsa de preocupare pentru dezvoltare a unei clase mijlocii, amândouă componente sociale productive, Monstruoasa coaliţie, îndepărtând de la domnie pe românul Alexandru Ioan Cuza, a clătinat din temelii rânduiala Statului român. Singura clasă valabilă pentru politicienii acelor vremuri era negustorimea şi oamenii de afaceri, cei ce le permiteau îmbogăţirea cât de repede făcută nu spre folosul ţării, ci sugându-i din toate puterile seva ei de viaţă. Din 1866 s-a instalat în România o stare social-economică şi culturală total nepotrivită sufletului românesc, autentică pseudomorfoză, ameliorată întrucâtva după primul război mondial, descrisă pe plan cultural de Junimea lui Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu ca forme fără fond, ceea ce material se consumă până la declanşarea unui sistem în lanţ, catastrofic constituit din desele răscoale ţărăneşti ce au avut loc în ţările române între anii 1866 şi 1907. Era vorba de o democraţie falsă ce nu-i găsesc asemănare decât cu sistemul social dezvoltat în România după evenimentele din decembrie 1989. Astăzi ca şi ieri, conducătorii ţării nu sunt înteresaţi decât să-şi umple, indiferent prin ce mijloace, buzunarele şi încă vreo câteva cufăraşe, şi asta cât mai mult, repetând cuvintele lui Ludovic al XV-lea, «după mine, potopul».” (Fragment din volumul Cu Pamfil Şeicaru în exil, vol. II, Editura Rita Vuia, 2008).

Comunicare și stil de Nicolae Balasa:

„În timp ce am lecturat volumul Paraidis, literatură de cuţit, autor Liviu Andrei, volum apărut la Ed. Aius, 2011 şi prefaţat de către Tiberiu Neacşu, mi-au trecut prin minte multe. Evident, mi-am pus, ca şi autorul prefeţei, unele întrebări, însă nu m-am lăsat sedus de un anume tip de autointerogaţie, câtă vreme din paginile cărţii, «o lume» creionată abil îţi sare în ochi şi nu îţi dă pace mai abitir ca oglinda fermecată care ţine morţiş să îţi arate realitatea, de aici, de oriunde, de acum sau din tot timpul. Tranşant, în cărţile sale, Liviu Andrei stă sub semnul stilului şi al comunicării. Am să încep cu a doua trăsătură, nu pentru că ar ţine de domeniul evidenţei, ci pentru că, vreau sau nu, trebuie să dau cumva dreptate celor de la Palo Alto, California, care susţin cu încrâncenare că «totul comunică». O fac însă nu fără a le aminti faptul că, cel puţin la nivel artistic, o pagină de carte, în cazul volumului numit mai sus, cu prisosinţă, reprezintă tulburătorul traseu al trăirilor şi zbaterilor între idei şi cuvinte.”

Pușa Roth