Spectacol de magie cu Robert Tudor

robert tudor magie

Sâmbătă, 21 martie 2015, ora 10.30, la Palatul Național al Copiilor din București – Sala Mică, va avea loc spectacolul magicianului Robert Tudor, Ini Mini Mâini MO! Sigur acest salut va fi pe buzele tuturor. Continuă lectura „Spectacol de magie cu Robert Tudor”

Magia gestului

pictura grafica magia gestului

Uniunea Artiştilor Plastici din România, în parteneriat cu Muzeul „Dunării de Jos” din Călăraşi şi Consiliul Judeţean Călăraşi anunţă deschiderea Expoziţiei de pictură şi grafică Magia gestului, semnată de artiştii plastici: Ion Truică, Laszlo Botar, Florentina Rizea, Dan Tudor Truică.

Expoziţia este deschisă iubitorilor de artă până la data de 5 martie 2013 în Foaierul „Barbu Ştirbei” al Consiliului Judeţean Călăraşi.

Proiectul este conceput şi susţinut de Truicart Events. Manager: Dr. arhg. Marian Neagu.

O carte palpitantă despre paradis şi infern: „Omar cel orb” de Daniela Zeca

Joi, 18 octombrie, la ora 18.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din Bucureşti va avea loc lansarea noului roman al Danielei Zeca, Omar cel orb, autoarea bestsellerurilor Istoria romanţată a unui safari (Polirom, 2009; ediţia a II-a, 2011) şi Demonii vântului (Polirom, 2010). Omar cel orb a apărut în colecţia „Ego. Proză” (coordonator Lucian Dan Teodorovici; şi în ediţie digitală) a Editurii Polirom. Cartea va fi prezentată de Alex. Ştefănescu și Alexandru Bălăşescu. Moderator: Daniel Cristea-Enache.

Cu acest prilej va fi proiectat şi filmul documentar de televiziune Focul lui Zarathustra, realizat de autoare. Director de imagine: Mihai-Adrian Buzura; editor imagine: Ionuţ Andrei; redactori: Cristina Dănilă, Radu Dănilă.

Evenimentul se va încheia cu trei piese muzicale în primă audiţie ale maestrului Grigore Leşe. Intrare liberă.

Exotismul oriental ori febra pasiunii din Istoria romanțată a unui safari sau din Demonii vântului lasă loc în noul roman lucidităţii amare faţă de lumea controversată şi uluitoare a Iranului contemporan.

Omar cel orb este o carte palpitantă despre paradis şi infern, iubire, credinţă şi moarte, prin care Daniela Zeca anulează un mit: acela care ne convingea că un autor scrie cel mai bine despre lucrurile, evenimentele sau oamenii care îi aparţin în mod nativ.

Acest ultim roman al trilogiei orientale, semnate de prozatoare, afirmă răspicat că, în mileniul al treilea, subiectele, dar şi problemele lumii globale sunt ale tuturor şi nu le putem rezolva decît împărtăşindu-le.

Daniela Zeca: „E îndeajuns ca un om – singur pe un fundal – să înceapă să se gândească la ale lui, pentru ca eu să văd mai întâi lumea care a amuţit lângă el, zvonurile şi ceţurile, ceea ce îl face să fugă ori să se apere şi ceea ce îl compune, numărându-l ca pe un chip alături de ceilalţi. Fiindcă mă captivează lumea care pătrunde în om, precum sărurile se lasă în apă, înainte de a-i şti împotrivirile sau îmbrăţişările lui de făptură neconsolată.”

Daniela Zeca este absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi a unui masterat în ştiinţele comunicării. Din anul 2001 este doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti şi lector la catedra de presă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul aceleiaşi universităţi. La sfîrşitul anului 2006 a primit distincţia „Personalitatea europeană a anului pentru România” – secţiunea televiziune, acordată de Fundaţia Eurolink şi Comisia Europeană. Din martie 2003 a fost redactor-şef al redacţiei Literatură Arte, apoi directorul canalului TVR Cultural.

Daniela Zeca

A mai publicat volumele: Orfeea (poezie, Viitorul Românesc, 1994), Îngeri pe carosabil (proză, Coresi, 2000), Melonul domnului comisar (critică literară, Curtea Veche, 2005), Jurnalismul de televiziune (Polirom, 2005), Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother (Polirom, 2007), Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii (Polirom, 2009), Istoria romanţată a unui safari (roman, Polirom, 2009), Demonii vântului (roman, Polirom, 2010) şi Zece zile sub văl / Ten Days Under the Veil (jurnal de călătorie, Litera, 2011).

De la figurativ la non-figurativ

Galeria Elite Prof Art din București a găzduit în perioada 28 iunie–7 iulie 2012 expoziția de pictură Andreea Gheorghiu – Cristina Tămaș, intitulată Dincolo de cuvinte. Titlul ar trimite la intenția celor două artiste de a propune spații plastice desprinse de determinarea, să zicem, conceptuală sau, mai degrabă, rigid-conceptuală (o temă, un motiv care pot avea în spate o „poveste”), de posibilitatea de a verbaliza ceea ce de fapt nu trebuie tradus în cuvinte. Pe de altă parte, poate că și calea de la figurativ la non-figurativ pe care această expoziție l-a propus într-o formulă aparte, a contribuit la acest titlu generic.

Cu stiluri, modalități de abordare și tehnici diferite, lucrările celor două artiste au certă individualitate. Personalități artistice puternice, distincte s-au reunit în spațiul elegant al Galeriei din Cotroceni. Dar, dincolo de ceea ce se poate spune, inevitabil în cuvinte, despre universul plastic al fiecăreia, prin selecția lucrărilor și prin felul în care a fost organizată expoziția, se poate observa de îndată un raport de complementaritate. Drumul de la figurativ la non-figurativ, tratarea formei prin stilizarea detaliilor până la esențializare sau, dimpotrivă, dispariția formei, coloristica bogată lângă specularea reflexelor pe care le poate crea o singură culoare sunt doar câteva dintre elementele care susțin ideea de complementaritate. Este unul dintre motivele care mă fac să cred că alăturarea celor două pictorițe în aceeași expoziție a fost o alegere inspirată.

Acordurile cromatice puternice, de multe ori îndrăznețe, apropiindu-se uneori de viziunea expresionistă, predomină în lucrările Andreei Gheorghiu (acrilice pe pânză, ulei pe lemn): flori, peisaje, portrete, compoziții tematice etc. Teme și motive consacrate, cu o lungă istorie, sunt abordate dintr-un unghi personal, eliberat de influențe, liber și ușor abstractizat, ca în Amurg violet, Veneția, Köln. În prima, formele consacrate ale peisajului venețian se estompează până la a rămâne doar sugestii sau reflexe cromatice, dar chiar și lumina „amurgului violet” s-a desprins de orice urmă de melancolie, de lunga serie de imagini picturale pe această temă, care revine automat în mintea privitorului, ca reminiscență livrescă. Cealaltă Veneție se impune prin unghiul folosit, într-o coloristică relativ diferită: de sub arcul unui pod se vede reflexul în apă al unui palat venețian, impresia fiind că privim imaginea formată pe retină, mirajul care convoacă imaginația. În general, pictura Andreei Gheorghiu are forță și deschidere spre speculația abstractă, care de fapt conduce la un fel de reconstruire a universului imaginar.

Andreea Gheorghiu, Bărci la Ayvalik

Ca temă, Bărci la Ayvalik amintește de marii maeștri ai picturii românești, care au pictat marine (Dărăscu, de exemplu), dar are evident un mod de tratare și expresie originale, atât din punct de vedere compozițional, cât și cromatic. Lumina spațiului mediteranean la care peisajul Andreei Gheorghiu face aici trimitere este mai degrabă o invitație la reflecție, într-o atmosferă de liniște ușor stranie, decât un răsfăț solar. Apus de floare nu este doar un joc de cuvinte: floarea-soarelui a devenit, contrar poate așteptărilor noastre, o imagine a stingerii treptate, în tonuri de galben și roșu care, deși conservă încă lumina și căldura, vestesc curgerea ireversibilă. Remarcabile sunt și portretele Andreei Gheorghiu din această expoziție, portrete pe care le-aș numi tematice, fie că pornesc de la o idee, o stare sau o experiență cromatică: Lună albastră, Philippe, Pas de douleur sau Sidef, în care o culoare minerală dovedește a avea nebănuite resurse de expresivitate în ordine afectivă. Portretul intitulat Noaptea Sânzienelor sugerează caracterul magic al sărbătorii, prin privirea hipnotică a „personajului” portretizat.

Andreea Gheorghiu, Noaptea Sânzienelor

Unice prin tehnică sunt picturile în ulei pe interiorul scoarței pe copac (Opium, Sufletul copacului). Ideea de a picta pe interiorul scoarței, este cât se poate de ingenioasă – din câte știu, unicat. Nu-mi amintesc să mai fi văzut o experiență similară. Dar nu experimentul, dacă e un experiment (astăzi se poate face orice, după cum observăm pretutindeni) e cel care dă tonul aici, ci modul de realizare plastică a acestei idei îndrăznețe. (Fără conținut artistic real, experimentul nu e nimic.) Aceste două „picturi pe scoarță de copac” ale Andreei Gheorghiu se disting însă tocmai prin spațiul plastic creat surprinzător, un spațiu poate ușor misterios, care ar conduce eventual la ideea de palimpsest, dacă aceasta nu ar fi doar o impresie speculativă. Fibra care adăpostea altădată viața vegetală, secretul ei mut, în care prefacerile nu se lasă ușor de deslușit, dictează un spațiu compozițional cu geometrie aparte, înșelătoare. Dar tocmai în acest spațiu până la urmă bizar, ideile plastice dobândesc relief. Iată, ideea de narcoză, de halucinație sugerată de acești maci pe fond albastru, cu titlul Opium. Sau, în Sufletul copacului, fragmentul de scoarță, ivit grație hazardului în fața artistului, cu toate „accidentele” formei sale, ajunge să evoce întregul, arborele falnic de altădată. Dacă vreți, un fel de arheologie: dintr-o frântură se poate reconstitui imaginar unitatea pierdută.

Andreea Gheorghiu, Opium

Andreea Gheorghiu, Sufletul copacului

Și pentru că am vorbit de abstractizare, observ pasul făcut, cu bune rezultate, de Andreea Gheorghiu spre non-figurativ, într-un tablou foarte recent, care nu s-a aflat în expoziție, Ieșirea din sine, în care compoziția circulară ar putea avea semnificația „rostirii” metamorfozelor secrete ale imaginarului, surprinse de ochiul lăuntric.

În tehnică mixtă, folosind tridimensionalitatea, Cristina Tămaș stilizează în manieră proprie imagini, pornind de la peisaje, chipuri umane, obiecte, forme vegetale, devenite prilej de meditație plastică. Abstractizarea formei este, uneori, realizată cu măsură, atât cât trebuie pentru a sugera o idee sau o stare, ca în Păpușa balerină. În Ielele, Cosmos sau Camee, cu tonuri dominante de albastru și acorduri cromatice rafinate, imaginația plastică a Cristinei Tămaș, cu cât pornește de la o temă identificabilă, cu atât are, paradoxal, mai multă libertate. Din mitologia ielelor, pictorița nu reține neapărat accentele magice, folclorice, cu particularitățile lor specifice, cât latura misterioasă la modul general, cu impresia de apropiere și distanțare progresivă, totul tratat în nuanțe de verde, albastru și ocru auriu. Un verde marin, parcă, făcând să vibreze această „vegetație” imaginară. De altfel, constat că pictorița are o preferință specială pentru sugerarea vieții vegetale, secrete, chiar în forme abstracte, dar care păstrează încă un contur recognoscibil. Ca simbolistică, s-ar putea interpreta că dintr-o asemenea metamorfoză a vieții interioare se naște în fond, în imaginația artistului, cosmosul întreg.

În Camee, dimpotrivă, impresia de efigie devine suverană, cu nuanța suprapunerii straturilor minerale, subînțeleasă din tema tabloului. Desigur, pe lângă ideile pe care ele le valorifică, sugestiile mitologice, impresia ușor fantasmatică și tratarea personală, de la ansamblul compozițional la detaliu, individualitatea acestor tablouri este conferită de tehnica tridimensională: materiale diferite, combinaţii de materiale, mai exact, sunt aşternute pe pânză şi apoi colorate. Relieful realizat prin folosirea acestor materiale este de fapt o modalitate folosită ingenios, chiar surprinzător, pentru a potența jocul cromatic, alternanța fină de lumină și umbră pe care un volum sau altul o creează. Jocul volumelor se răsfrânge, uneori cu efecte neașteptate, cu dozaje fine de umbră colorată, ca în Marina reprodusă mai jos.

Cristina Tămaș, Marină

Pasul de la figurativ la non-figurativ se dovedește a fi adesea doar o chestiune de accent în lucrările Cristinei Tămaș. Exemple edificatoare în acest sens sunt seria de Domnișoare plimbându-se în parc (fără nici o concesie vreunei mode retro), Apus de soare?, Turnul singurătății mele, Ciupercă, Phoenix… din cenușă. Ultima, de mari dimensiuni, ar fi chiar o compoziție cu linii „clasice”, imaginea consacrată a păsării de foc reînviind din propria cenușă fiind însă tratată în planuri cromatice mari, cu contraste care conferă dinamica necesară.

Cristina Tămaș, Phoenix… din cenușă

Explozia cromatică din unele lucrări conduce la pulverizarea formei, dar impresia de spațialitate, de relief se păstrează, creând efectul dorit: Vulcan, un tablou de mici dimensiuni, dar care degajă o energie tulburătoare. Remarcabile prin coloristică, în game diferite, dar și prin felul în care este folosit spațiul plastic sunt, de asemenea, Insula fanteziei și Cocon.

Cristina Tămaș, Vulcan

Demne de apreciat sunt și desenele Cristinei Tămaș selectate în expoziția de la Galeria Elite Prof Art – și ele în tehnici diferite și chiar în stiluri diferite – dintre care aș remarca în mod special Credință. Călătoria mea, Pace interioară, De neuitat, Intrare.

Costin Tuchilă

Vernisajul expoziției „Dincolo de cuvinte” – Andreea Gheorghiu, Cristina Tămaș. Film de Daniel Ciobanu

 

Andreea Gheorghiu, Amurg violet

Andreea Gheorghiu, Veneția

Andreea Gheorghiu, Sidef

Andreea Gheorghiu, Apus de floare

Cristina Tămaș, Păpușa balerină

Cristina Tămaș, Ielele

Cristina Tămaș, Domnișoare plimbându-se în parc

Cristina Tămaș, Turnul singurătății mele

Cristina Tămaș, Credință. Călătoria mea

„Dincolo de cuvinte”, expoziție de pictură Andreea Gheorghiu și Cristina Tămaș

În perioada 28 iunie–7 iulie 2012, la Galeria Elite Prof Art din București (str. Dr. Nanu Muscel nr. 14, cartierul Cotroceni) va fi deschisă expoziția de pictură Dincolo de cuvinte. Expun: Andreea Gheorghiu și Cristina Tămaș. Vernisajul va avea loc vineri, 29 iunie 2012, la ora 18.00. Expoziția va fi prezentată de Costin Tuchilă.

Program de vizitare: marți–vineri, orele 11.00–14.00; 15.00–19.00; sâmbătă, orele 11.00–14.00.

Cu stiluri, modalități de abordare și tehnici diferite, lucrările celor două artiste au certă individualitate. Acordurile cromatice puternice, de multe ori îndrăznețe, apropiindu-se uneori de viziunea expresionistă, predomină în lucrările Andreei Gheorghiu (acrilice pe pânză): flori, peisaje, portrete, compoziții tematice. Ca temă, Bărci la Ayvalik amintește de marii maeștri ai picturii românești, care au pictat marine (Dărăscu, de exemplu), dar are evident un mod de tratare și expresie personală, atât din punct de vedere compozițional, cât și cromatic. Portretul intitulat Noaptea Sânzienelor trimite la caracterul magic al sărbătorii, prin privirea hipnotică a „personajului” portretizat.

În tehnică mixtă, folosind tridimensionalitatea, Cristina Tămaș stilizează în manieră proprie imagini, pornind de la peisaje, chipuri umane, forme vegetale devenite prilej de meditație. Abstractizarea formei este realizată cu măsură, atât cât trebuie pentru a sugera o idee sau o stare, ca în Păpușă balerină. Explozia cromatică din unele tablouri conduce la pulverizarea formei, dar impresia de spațialitate, de relief se păstrează, creând efectul dorit (Vulcan).

Costin Tuchilă

 

Andreea Gheorghiu, Bărci la Ayvalik

Andreea Gheorghiu, Noaptea Sânzienelor

Cristina Tămaș, Păpușă balerină

Cristina Tămaș, Vulcan

Povești pentru copii isteți

ArCuB şi Trupa de Teatru „Mateiaş” vă invită să participaţi la Povești pentru copii isteți, duminică, 29 aprilie 2012, ora 11.30, la Sala ArCuB din București. Conceptul acestui spectacol este unic prin valoarea sa educativă şi interactivă.

Toţi copiii, de la 6 la 96 de ani, sunt așteptaţi la întâlnirea cu personaje îndrăgite: Magicianul Zăpăcit, Profesorul de joacă, Clovnul Şugubăţ şi altele.

Iată câteva dintre surprizele pregătite: Întâlnirea cu Piratul fioros, foarte prietenos şi cu Clovnul Încurcă-Tot.

Cei mici vor afla lucruri fascinante din istorie şi literatură. La Lecția de magie Magicianul vă dezvăluie 10 trucuri. Învăţând aceste trucuri magice, în doar câteva minute veţi deveni un adevărat iluzionist şi vă veţi impresiona mai târziu rudele şi prietenii cu propriul spectacol.

Apariţia Profesorului Ştie-Tot: oare unde veţi călători de această dată împreună cu el şi ce lucruri incredibile veţi afla?

Vor fi prezentate câteva curiozităţi fascinante cu o mică demonstraţie de instrumente tradiţionale ale aborigenilor.

Urmează scenetele teatrale: Povestea cămilei rătăcite (inspirată din folclorul arab, în genul celor 1001 de nopţi) şi Povestea hoţului care strigă „Hoții!” (inspirată din folclorul românesc).

În plus, vor avea loc concursuri cu premii şi toţi cei prezenţi vor fi încântaţi de atmosfera care îi va face să redescopere bucuria de a fi (din nou) copil.

„Veniţi să petrecem împreună clipe minunate, în care cei mici se vor simţi ca-n poveşti, iar cei mari îşi vor reaminti cât de bine este să fii copil (la orice vârstă!). Trupa de Teatru «Mateiaş» vă aşteaptă cu multe surprize, concursuri, experimente memorabile şi veselie cât cuprinde. Sper că v-am convins: merită să veniţi la întâlnirea cu noi!” (Leon Magdan, creatorul spectacolului).

Biletele pot fi achiziţionate de la Casa de Bilete ArCuB (Sala Batişte nr. 14), la preţul unic de 10.60 lei și rezerva online.

Psihologia superstiției

În colecția „Psihologia pentru toți” a Editurii Trei apărut un nou titlu: Psihologia superstiției de Stuart A. Vyse. Traducere din engleză de Anacaona Mîndrilă-Sonetto.

De ce e atât de răspândit comportamentul superstiţios? Cum se constituie şi se întreţine acest comportament? Există o personalitate superstiţioasă? Chiar şi într-o societate avansată tehnologic, cum este cea contemporană, superstiţiile sunt la fel de răspândite ca oricând. De multe ori, fenomenele din laboratorul de psihologie sunt foarte îndepărtate de complexitatea necontrolată a lumii exterioare, iar în cazul superstiţiei prăpastia pare deosebit de mare. Deşi niciun adevăr psihologic simplu nu poate explica diferite practici precum numerologia, apelul la vrăjitoare sau folosirea talismanelor, psihologia modernă poate să explice multe din superstiţiile noastre foarte răspândite. Vom vedea că superstiţiile nu sunt anormale. Ele sunt de fapt un rezultat paradoxal, în mare măsură previzibil, al proceselor ce controlează învăţarea şi cogniţia umană.

„Concepţiile de tip mana [magice] sunt atât de frecvente şi atât de larg răspândite, încât ar trebui să ne întrebăm dacă nu ne confruntăm cu o formă de gândire permanentă şi universală care, fiind o funcţie a unei anumite situări a minţii în faţa lucrurilor, trebuie să apară de fiecare dată când există această situare.” – Claude Lévi-Strauss.

Cercetările asupra controlului şi asupra beneficiilor pe care le oferă acesta conduc la două concluzii importante privind superstiţiile bazate pe iluzia controlului. În primul rând, dorinţa de control omniprezentă a oamenilor este o motivaţie importantă a comportamentului superstiţios. Superstiţiile oferă un sentiment al controlului asupra incontrolabilului. În al doilea rând, cercetările lui Shelley Taylor sugerează că, atunci când superstiţiile sunt exercitate în contextul stresului sau al ameninţării, controlul iluzoriu ce rezultă poate avea valoare psihologică. Mai multe dovezi în favoarea acestui fapt pot fi găsite într-o serie de studii de laborator care arată că, în condiţii de stres, jucătorii preferau jocuri de noroc ce ofereau un sentiment iluzoriu al controlului.

Stuart A. Vyse este profesor la catedra de psihologie a Colegiului Connecticut, SUA.

Ileana Dana Marinescu sau Dana Castelana

„Cariera mea a început – după cum mărturiseşte Ileana Dana Marinescu – într-o vară din adolescenţă, când am fost atrasă de o natură statică aşezată în atelierul unor artişti, membri ai familiei. Timp de câteva ore am intrat într-un fel de transă creativă şi am reuşit să fac prima mea lucrare după natură. Peste câţiva ani absolveam secţia de Artă Monumentală a Institutului de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu» din Bucureşti, la clasa profesorului Simona Vasiliu-Chintilă.”

Pornind de la această mărturisire a artistei pe care prietenii o alintă „Dana Castelana”, vom încerca să pătrundem în universul ei artistic, indirect, nu printr-un interviu, ci prin opiniile acelora care i-au comentat creaţia.

În revista „Viaţa Românească”, nr. 5-6/2010, Florin Toma se apleacă asupra operei artistei într-un articol pe care l-a intitulat Micro-macroscopia basmului, deschizând o cale de înţelegere a creaţiei Danei Marinescu:

„Consistenţa operei unui artist, proiectată în agenda de interes a Cetăţii, se esenţializează, de regulă, printr-o sentinţă rapidă, urmare a unui proces sumar. E bun sau, mă rog, se mai discută. Merită sau nu merită. Prin urmare, sinchiseala publică devine prevalentă în dauna unui îndreptar de plăceri personale. Atunci, însă, când, din pricini neştiute, criteriile de taxonomie severă se gripează şi nu mai slujesc confortului minţii, atunci, singură emoţia rămâne ca unic principiu valorizator. Rezultatul: pe lângă cohorte întregi de artişti clasificabili dintr-o singură clipire de sistem, există şi câţiva ex-centrici, care nu încap în niciun sertar terminologic. Patul lui Procust e prea mic pentru ei. Oricât ai căuta, distanţa focală după care se reglează privirea critică asupra lor nu este trecută în planşele generale pentru studiul vederii în artă. Pe aceşti imposibili n-ai unde să-i aşezi.

Ileana Dana Marinescu face parte din această redusă elită de artişti care se obstinează să nu se adapteze la conceptele de formaţiune, de val ori de generaţie. Ea nu se lasă defel inclusă în sistemul referenţialului manierist-academic, în interiorul căruia, de cele mai multe ori, metoda autoritară este travestită viclean, dar, din păcate, vizibil de neizbutit, în veşmintele pretenţiei de orânduială.

Originalitatea operei sale constă în faptul că aceasta nu poate fi structurată. Nu există, în creaţia artistei, perioade, categorii sau mutaţii. Opera sa de realcătuire a realităţii e unică, e omogenă, e unitară. Prin strădania mâinilor sale şi a fanteziei iscusite, artista adună bric-à-brac-ul minuscul ce ne înconjoară, resturile reci ale acestei lumi construite din detalii cu termen redus de valabilitate, şi, integrându-le, fără grabă, pe-ndelete, într-o altă disciplină existenţială, supusă doar coerenţei viziunii personale, născoceşte o nouă hermeneutică a intimităţii. Una prin excelenţă incandescentă. Aglomerarea barocă, spaţiul nostru vital ticsit de robineţi, şuruburi, piuliţe, capace de pix, cutii, ochelari, ştechere, becuri, furtunuri de duş, capete de sârmă, sticluţe goale de parfum, broşe, lupe filatelice, cioburi de faianţă, şiraguri de mărgele, cabluri sau plăcuţe de cupru… în principiu, orice mărturie minusculă, absolut orice rămăşiţă materială a cotidianului banal, ce prisoseşte sau nu e băgată în seamă, intră, printr-o nouă sintaxă, nebănuită de noi şi cunoscută doar de artistă, în regim de urgenţă poetică. Derizoriul microcosmic se preschimbă în spectaculos, iar detaliul se topeşte în căuşul unei decoraţii compozite, pe alocuri năstruşnice prin inventica imaginaţiei. Devine emoţie. Adică, dacă ar fi să-l susţinem pe Jean-Paul Sartre, o cădere bruscă a conştiinţei în magic.

Titlul său, de care se bucură în mediul artistic, acela de regină a obiectelor mici, precum şi alintul din partea prietenilor, Dana Castelana, susţin împreună nu numai destinaţia unei simpatii deosebite, legitimă de altfel, ci şi apropierea afectuoasă de excepţia elegantă pe care creaţia sa o reprezintă. Tehnica originală de assemblage, folosită de ea, şi care cu greu ar putea fi numită sculptură, este seducătoare în primul rând datorită contradicţiei pe care se sprijină la bază; cum s-ar spune, un oximoron simpatic. Respectabilitatea, seriozitatea, cu care, în general, un artist atacă lumea, spre a o recrea conform puterilor, dorinţelor şi principiilor sale, se transformă la Ileana Dana Marinescu într-o insaţiabilă poftă de joacă. O frenezie a compunerii unui univers personal, particular, în care totul este circumscris ludicului. Un univers poate, datorită opresiunii amănuntului, la fel de halucinant ca şi acela celest, veritabil. Dar, urmare a unor savante manevre de învăluire semantică şi a unei neobosite alternanţe vizionare între nivelurile micro şi macro, el se opreşte tot acolo. Adică, la borna convenţiei. A jocului. Ceea ce, să recunoaştem, este cel puţin savuros pentru un artist serios şi matur: să se copilărească estetic.

Astfel, fleacurile de materie primă, de fapt insipide luate fiecare în parte, sunt dizolvate într-o magmă creativă primară, din care răsar plăsmuiri încărcate de o incontestabilă concreteţe: de la insecte graţioase, accesorii de îmbrăcăminte în foiţă de cupru sau păsări suspect de volatile, având în vedere materialul din care sunt construite, adică metalul, până la structuri antropomorfe bizare, snoave încărcate de înţelesuri hâtre ori apropouri epice grave ascunse, de pildă, în faldurile unui drapel imaginat în plasă de sârmă. Coerenţa fragmentarismului extras din aceste idei laminate este aşa de orgolioasă justificat şi sublimează atât de bine eforturile de bricolaj în colaj (tridimensional!), încât ne aminteşte replica unui personaj al lui André Makine: «Sunt aşa de perfect, încât va trebui să învăţ să greşesc.» În onirismul ei lucid, Ileana Dana Marinescu se ţine departe de orice eroare.

Schimbarea survine însă, deopotrivă, şi în consistenţa nălucirilor ce scotocesc imaginaţia artistei, şi în decorul de travaliu: în loc de trusa cu dălţi a sculptorului sau de paleta cu vopseluri a pictorului, pe bancul ei de lucru – impropriu zis, fiindcă este, de fapt, o măsuţă aflată lângă un fotoliu, în sufragerie – se găsesc foarfeci, patent, ciocan şi pastă de lipit. În acelaşi timp, nicio eboşă, niciun proiect, care ar putea însoţi lucrarea, nu poate fi previzionat. Totul este manufactură dintr-o singură respiraţie […].”

În articolul semnat de Maria Oprea (Asociaţia Liga Albanezilor din România) , intitulat Ileana Dana Marinescu: lumea sculpturilor din esență de parfum, descoperim o altă dimensiune a creaţiei sale:

„E o lume a magiei. Frumoasele prinţese cu trupuri din sticluţe de parfum şi podoabe din mărgele şi frunzuliţe te privesc trufaşe din ramele unor tablouri cu alveole minuscule, pline de taine vechi. Din clipă în clipă, te aştepţi să iasă Harry Potter şi să le atingă cu bagheta sa magică. Într-un colţ, artista Dana Marinescu supraveghează miracolul.

Casa artistei Dana Marinescu este un spectacol. Fiecare încăpere, perete sau colţ spune prin vocile micilor sculpturi inrămate câte o poveste. Este recitirea într-o altfel de lectură a unei lumi trecute, cu esenţă de parfumuri aristocratice. Gândul te duce la vremea străbunicilor şi a rochiilor cu crinolină, a evantaielor din dantelă şi a dulceţurilor fine. Totul recompune un univers de o feminitate năucitoare, de care te ataşezi definitiv. În rame de tablouri casetate, în colivii-adăpost, stau, privesc ori povestesc zeci de sticluţe de parfum devenite frumoase cochete în rochii de metal, fluturi din pietre şi mărgeluţe, ceasuri vechi, vulturi fabuloşi şi sifoane devenite regi. Agățate pe pereţi ca niște picturi, în cadre de lemn sau cutii, sculpturile Danei Marinescu pot fi încadrate în genul artei obiectuale sau decorative. De formaţie monumentalist, Dana Marinescu, acum în vârstă de 60 de ani, multipremiată la saloanele naţionale de profil, a abordat de-a lungul întregii ei activităţi toate genurile artelor plastice, de la pictura pe sticlă, în ulei, creaţii vestimentare, tapiserie, sculptură, până la arta obiectuală. «Tot ce-am acumulat în timp ca experienţă de viaţă s-a sedimentat şi a ieşit la suprafaţă. Nu mă mai mulţumea bidimensionalul şi am simţit nevoia să ies din pagină şi să trec la tridimensional.» Aşa au apărut frumoasele cu siluete din sticluţe de parfum şi depuneri galvanice, mici poeme plastice ale unei lumi întrupate din obiecte banale, vechi, cu valoare sentimentală. Parfum de cutie muzicală spune povestea a 8 sticluţe de parfum cu aripi din partituri muzicale, devenite note-păsări. Din arsenalul feminin este alcatuită o Nuntă barocă, unde pe cadre de lemn, într-o ramă, stau la masă mirele şi mireasa, iar mai jos nuntaşii sobri, întrupaţi din sticluţe de parfum şi podoabe metalice. Fluturi din sârme şi pietre semipreţioase Zboară din alveole, din lăcaşurile lor, pe cadrul ramei. Fragmente de scoici, corali sau frunze metalizate revin la viaţă sub forma unor insecte ce se aşează pe Ochiuri de geam, la lumină. Ceainicul sau banalul felinar capătă chipul gâzei care doarme pe capul acestor obiecte casnice. Banana metalizată conturează trupul unei găini insoţită de cocoşul ei (Cămin), vulturii-oameni ies şi intră din colivie arătându-şi armurile făloşi (Colivia), ceasuri cu aripi s-au așezat pe fereastra deschisa a ramei (Timpul ce zboară). Vin apoi Albă ca zăpada şi cei şapte pitici, Pădurea din frumoasa adormită, Cocheta, Stup cu gazetă de perete, Parada cochetelor, Insectar, Cochetele în vitrina din Herbert-Strasse, Fotografia străbunilor şi parfumul ei, lucrări de un inedit şi o frumuseţe cu totul aparte. Dana Marinescu demonstrează că nu trebuie să recurgi la coloşi monumentali pentru a transmite mari mesaje artistice, pentru că, iată, esenţele tari se ţin în sticluţe mici. Fiecare lucrare alcătuieşte un întreg univers artistic, uman şi spiritual, amprentat de spiritul ludic al autoarei lor. «Îmi place să mă bucur. Mi-ar plăcea să existe o lume mai veselă, mai prietenoasă! Cât despre lucrările mele, toate îmi plac! Toți sunt copiii mei. Noi artiştii suntem toţi câte un mic Pygmalion. Ne iubim lucrările!»”

O altă opinie ce potenţează dialogul vizual, scoţând în evidenţă o altă dimensiune a artei sale:

„Nu credeam că poate exista aşa ceva în Bucureşti, până când n-am trecut pragul casei din strada Matei Voievod în care locuieşte plasticiana Ileana Dana Marinescu. Imobilul este un muzeu al colecţiilor şi reuneşte cele mai diverse obiecte: de la ascuţitori, chei şi lacăte la icoane, jucării şi fluiere… Confesiunile Danei Marinescu sunt dintre cele interesante şi sincere, mărturisind o irezistibilă atracţie pentru lucrurile făcute de mâna omului…

Este uimitor cum, deşi formată ca artist monumentalist, Ileana Dana Marinescu se manifestă plenar în postura de artist al decorativului. Creatoarea dovedeşte o rafinată feminitate în tot ce produce. O ajută şi încântătoarea casă-muzeu, din care îşi extrage de cele mai multe ori temele. Pe care le găseşte la tot pasul, în fiecare cameră, pe fiecare perete, în fiecare colţ. Ileana Dana Marinescu este scenograful propriei locuinţe, regizorul propriilor colecţii. Este un demiurg delicat, într-o lume de fragilităţi…” (Marcela Gheorghiu, „Ziarul de duminică ”).

„Mulţi ani după absolvire, Dana Marinescu a făcut pictură pe sticlă, cu o mare fineţe a detaliului, în game de griuri colorate preţioase. Deşi tehnica picturii pe sticlă sau preferinţa pentru detaliu sunt proprii artei decorative, în cazul artistei este vorba despre cultivarea unei spontaneităţi şi a unei prospeţimi a liniei şi a culorii impuse de această tehnică. Din acest motiv afost asemuită cu Marc Chagall sau cu Juan Gris.

Fiind un spirit liber, aflat în căutări continue şi experimentând, din principiu, modalităţi de expresie plastică diverse, Dana Marinescu a continuat să îşi extindă arealul imagistic în tridimensional, găsindu-şi astfel propriul drum. După cum mărturiseşte artista, într-o zi, a început să i se pară insuficientă iluzia tridimensionalităţii picturii convenţionale, astfel încât, pornind de la o pictură ce reprezenta o femeie «cochetă» a extrapolat reperele deja existente aplicând peste lucrare elemente din recuzita reală a budoarului şi transformând pictura în obiect. Sticluţa de parfum va deveni un laitmotiv în lucrările ulterioare ale Danei Marinescu. Ea reprezintă un avatar al intimismului şi va căpăta conotaţii diverse, de la antropomorfism până la fabulos.

Căutările sale în domeniul obiectualismului au debutat cu peste zece ani în urmă şi, între timp, tehnica asamblării perfecte între materiale fundamental diferite, comparabilă cu cea criselefantină sau cu cele mai recente experimente din domeniul creaţiei vestimentare sau cea a bijuteriilor de autor, a devenit secretul atelierului Danei Marinescu. Obiectele sale îşi întrec condiţia de fragmente ready-made, fiind înnobilate de finisajele perfecte şi de preţiozitatea filigranului, iar cromatica şi dispunerea elementelor compoziţionale în spaţiu creează o iluzie apropiată de miniatura germană, în care personajele sunt substituite de creaturile fabuloase imaginate de artistă.

Prima expoziţie personală cu aceste obiecte asamblate din materiale diverse şi înnobilate cu metal, în special cupru s-a numit Bijuterii de perete şi a avut loc la Galeria Simeza din Bucureşti în 2004. În luna aprilie 2006, artista va ieşi pe simeze cu o nouă expoziţie personală numită Oul şi ale lui. Expoziţia va avea loc în preajma Sărbătorilor de Paşte la Galeria «Căminul Artei» – parter şi va fi vernisată de criticul de artă Adrian-Silvan Ionescu. Oul reprezintă forma primordială perfectă, atât funcţional cât şi simbolic. Asamblajele artistei, de dimensiuni mici repetă această formă până la epuizare sau până la eludarea semificaţiilor acestuia. Ele sunt de provenienţă diversă de la ou în sine până la obiecte aluzive. Preferinţa sa pentru monumentalitatea unor detalii construite cu precizie în miniaturi şi bijuterii, în special cele din Egiptul antic este vizibilă şi în lucrările din seria mai sus amintită.

Activitatea artistică a Danei Marinescu, prolifică şi expusă atât în ţară, cât şi în străinătate i-a dat posibilitatea să călătorească şi să viziteze tot felul de locuri, de unde şi gustul său pentru obiecte exotice sau pentru culturi diverse. Însă cel mai important loc este propria sa casă – habitat, muzeu, atelier – locul în care se simte cel mai bine şi în care poate să creeze netulburată.

Numită cu simpatie de apropiaţi «Dana Castelana», Ileana Dana Marinescu reprezintă tipul de artistă inconfundabilă, parcă desprinsă din imaginarul exotic al scrierilor lui Gabriel García Márquez, datorită bogăţiei detaliilor şi a eclectismului provenienţei acestora. Obiecte găsite, moştenite sau dăruite, toate şi-au găsit locul în inventarul său artistic şi operativ. Ele vin în completarea artei sale, dezvoltată pe mai multe paliere şi aflată într-o perpetuă transformare, precum plumbul în retorta alchimistului.” (Simona Vilău).

„Amestec de incandescentă naturaleţe şi nostalgie a livrescului , creaţia Danei Marinescu izvorăşte dintr-un motiv unic, specific truverilor provensali ai Franţei medievale; majoritatea lucrărilor sale respiră o trăire melancolică a strălucirii universale, de la bijuteriile ambientale, la sferele celeste ale spiritului.

Atmostfera micilor sale vieţuitoare este astfel una de celebrare a «sclipitoarelor vremuri trecute»– cum ar fi spus Lamartine – a acelor vieţi apuse din «vastele provincii ale Imperiului» (Lautréamont).

Artista rămâne acelaşi călător prin miresmele de trandafir şi ambră ale amintirilor; blând, suav, totdeauna graţios, spaţiul imaginar pe care creatoarea îl invocă seamănă cu o seră strălucitor luminată, ale cărei plante, de altfel puţin exotice, se lasă privite numai din exterior, ale cărei forme şi volume transparente urmează o invizibilă mişcare retractilă, interzicând contactul direct.

Altfel spus, un mic «regat» văzut prin hubloul memoriei, cucerind prin impresii, niciodată prin senzaţii. Crescută miniatural precum bonsai-ul japonez, fantezia Danei Marinescu sfârşeşte în plin vis al Naturii.

Asemenea manieriştilor italieni, parabola vizuală e asimilată naturii, într-o mişcare circulară, ficţionalul dominând treptele realităţii. Dana Marinescu propune un alt cod de lectură al obiectului, acesta fiindu-ne oferit prin simboluri stenic-revelatoare, metafora depăşind latura univocului, pentru a obţine valenţe plurivoce.

Cultivând o retorică plastică autonomă, având legile ei proprii de gravitaţie, creaţia sa implică o viziune singulară, unde analogia, simetria şi subtextul sunt principiile subterane ale edificiului expoziţional.

Natură eminamente reflexivă, Dana Marinescu îşi amplifică cu fiece manifest plastic interogaţiile, lăsându-se purtată ca altădată Suzanne Valadon, de fascinaţia povestirii, una care atestă o sentimentalitate gravă, obturată uneori de meandrele unui destin imprevizibil.

Eul fastuos şi elegant al artistei este însoţit pretutindeni, de acel vizionar ochi parnasian ce-i veghează evadările la porţile visului.” (Armand Steriadi, critic de artă, Dana Marinescu şi enigmatica nobleţe a timpului).

Biografie

Data nașterii: 17 mai 1944, Băileşti

Studii: Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti

Membră a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP)

Tehnici: asamblaj, colaj, mică sculptură (în băi galvanice), pictură pe sticlă, email, ulei, grafică, design vestimentar.

Expoziții personale:

2010 – Micro-macro, Galeria „Anaid”, Bucureşti

2009 – Desprinderi. Invitaţi : Simona Vilău şi Mihai Coşuleţ, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2009 – Semn de aer, Palatul Mogoşoaia

2008 – Oul și ale lui, Sala Radio, Bucureşti

2007 – Oul şi ale lui, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

2005 – Artele focului 2004, Premiul Uniunii Artiştilor Plastici, Galeria Artis, Bucureşti

2004 – Bijuterii pentru perete, Galeria „Simeza”, Bucureşti

1999 – Fantezie în metal şi sticlă, Ambasada României la Bangkok, Thailanda

1998 – Expoziție, Galeria „ArTei”, Bucureşti

1997 – Sculptură mică şi pictura pe sticlă, Centrul Cultural Român, New York, USA

1996 – Expoziţie de artă decorativă, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

1991 – Expoziţie de pictură pe sticlă, „Galeria Galateea”, Bucureşti

1986 – Expoziţie de design vestimentar, Teatrul Mic, Bucureşti

1986 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

1976 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Galeria „Sirius”, Sibiu

1976 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Hotel Coral, Cap Aurora

1974 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Casa de Cultură „Friedrich Schiller”, Bucureşti

Expoziții de grup:

2011 – Salonul de iarnă, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2011– Salonul Metalului, Galeria „Orizont” Bucureşti

2011 – Salonul Naţional de Artă Decorativă, Ediţia a XII-a, Muzeul Cotroceni, Bucureşti

2011 – Salonul Sticlei, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2011 – Salonul Bucureşti – Fantasme, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

2011 – Salonul Naţional de Miniaturi Textile, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2011 – 9+1 ferestre, Galeria „Veroniki”, Bucureşti

2010 – Anaid Art Gallery la Berliner Liste, Berlin, Germania

2010 – Salonul Bucureşti (Ediția a V-a) ,Orașul, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

2009 – Salonul Mic Bucureşti (ediția a III-a) – Familia cuboid, Galeria „Căminul Artei” (etaj)

2008–2009 –Salonul de Artă – Galeria„Artis”, Bucureşti

2006 – Salonul Naţional, Galeria „Constantin Brâncuşi”, Parlamentul României, Bucureşti

2006 – Recipient, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2006 – A V-a ediţie a trienalei de arte textile, Galeria „Artis”, Bucureşti

2005 – Ambient, Galeria „Veroniki Art”, Bucureşti

2005 – Expoziţia de miniaturi textile, Galeria „Artis”, Bucureşti

2005 – Premiul I al Uniunii Artiştilor Plastici pe anul 2004 pentru artele focului, Galeria „Artis”, Bucureşti

2004 – Recipient, Galeria „Căminul Artei” (etaj), Bucureşti

2003 – Pădurea din frumoasa adormită, Galeria „Căminul Artei” (etaj), Bucureşti

2003– Metalul, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2003– Recipient, Galeria „Căminul Artei”,( etaj), Bucureşti

2003– Salonul de Artă Municipală, Galeria „Apollo”, Bucureşti

2002–2003 – Expoziţia de miniaturi textile, Galeria „Apollo”, Bucureşti, Premiul UAP

2002 – Shop Art, World Trade Plaza, Bucureşti

2002 – Salonul de Artă Municipală, Galeria „Apollo”, Bucureşti

2002 – Târgul International de Arte Vizuale, Teatrul Naţional Bucureşti

2001 – Salonul Naţional de Artă, Pavilionul Romexpo, Bucureşti

2001 – Târgul Internaţional de Arte Vizuale, Teatrul Naţional Bucureşti

2000 – Salonul de toamnă, Secţiunea „Apa” . Cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc , Galeria „Simeza”, Bucureşti

2000 – Studio 8, GAMB, Galeria Municipiului Bucureşti

1999 – Salonul de Artă. Timp şi Anotimp, Muzeul Literaturii, Bucureşti

1998 – Bienala Internaţională de Arte Decorative a Focului, Bucureşti

1998 – Galeria „Hanul cu Tei”, Bucureşti

1998 – 12 artişti participanţi la expoziţii internaţionale în anul 1997, Galeria „Căminul Artei” (etaj), Bucureşti

1998 – Salonul de Artă Bucuresti, Galeria „Artexpo”, Bucureşti

1996 – Salonul Municipal de Artă, Teatrul Naţional Bucureşti

1996 – Professional Artists Show, Bucureşti

1994 – Salonul Naţional de Artă, Teatrul Naţional Bucureşti

1993 – Salonul Municipal de Artă, Teatrul Naţional Bucureşti

1989 – Cvadrienala de Arte Decorative, Sala Dalles, Bucureşti

1988 – Salonul Municipal de Artă Decorativă, Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti

1987 – Salonul Naţional de pictură, Sala Dalles, Bucureşti

1987 – Trienala Naţională de Artă Decorativă, Sala Dalles, Bucureşti

1978 – Cvadrienala de Artă Decorativă, Erfurt, Germania

1977 – Ex-Libris, Galeria „Elena Farago”, Craiova

1977 – Expoziţie de pictură de grup, DCS, Bucureşti

1976 – Salonul de Artă Decorativă, Atena, Grecia

1976 – Ex-Libris, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

1976 – Portret, Atelier 35, Cluj-Napoca

1975 – Portret, Atelier 35, Galeria „Orizont”, Bucureşti

1975 – Bienala Tineretului, Ateneul Român, Bucureşti

1975 – Portretul femeii în arta plastică, Muzeul Simu, Bucureşti

1973 – Trienala de Arte Decorative, Sala Dalles, Bucureşti

1968 – Salonul Tineretului, Sala Dalles, Bucureşti

1967– Salonul de Artă Decorativă, Galeria „Orizont”, Bucureşti

Cronici în ziare, reviste, Radio și TV:

Andei Pleşu, Adrian Silvan Ionescu, Aurelia Mocanu, Olivia Nitis, Doina Mindru, Ilinca Ciobanu, Mihaela Patrichi, Radu Ionescu, Virgil Mocanu, Dorana Coşoveanu, Vasile Florea, Maria-Magdalena Crişan, Roxana Păsculescu, Viorica Ghiţă Teodorescu, C. Vişan. Cristel Topescu, Anda Raicu, Paul Cornel Chitic, Alexandru Bunescu, Alina Cambir, Viorica Buică, Cristiana Bota, Francois Pamfil, Rodica Irimie-Fota, Alexandru Lungu, Simona Nastac, Simona Vilău, Raluca Porcisanu-Băloiu, Maria Oprea, Oana Turcu, Ana Amelia Dinca, Florena Dobrescu, Paula Romanescu, Gabriela Eftime, Cristina Anghelescu, Augustin Macarie, Erem Melike Roman, Alice Mănoiu, Anca Pedvis, Birgit Fischer, Gert Fabritius, Claus Stephani, Cecilia Ceorge Podani, Victor Niţă, Maecela Gheorghiu, Mihaela Helmis, Pompiliu Kostas Rădulescu, George Stoica, Violeta Ion.

Referinţe:

Enciclopedia artiştilor contemporani români, vol. II, Editura Arc, 2000

Encyclopedia Hubners „Who is Who”, 2006 şi 2007

Lucrări în colecţii particulare din România, Germania, Franţa, Olanda, Belgia, Norvegia, Finlanda, Elveţia, Marea Britanie, Africa de Sud, Thailanda, SUA.

Grupaj realizat de Pușa Roth

 

Festivalul Internațional „George Enescu” în presa românească și străină

La o lună de la încheierea celei de-a XX-a ediţii a Festivalului Internațional „George Enescu”, putem privi înapoi şi observa impactul major pe care acesta l-a avut în presa românească şi prezenţa substanţială a articolelor în publicaţii străine. În perioada 28 august–10 octombrie, 1164 de materiale jurnalistice au mediatizat concertele festivalului, dintre care:

• 693 de articole în presa online

• 400 de articole în presa tipărită

• 71 de materiale pe canalele de audiovizual.

În ansamblu, se observă o atenţie deosebită a presei scrise pentru deschiderea festivalului (70 de articole), în timp ce încheierea lui nu s-a bucurat de acelaşi interes. Debutul festivalului a fost mediatizat de două ori mai mult în comparaţie cu finalul acestuia.

21 de site-uri internaţionale (cele mai multe din Franţa, Marea Britanie, Germania, Olanda, Austria, dar şi Asia) – majoritatea ediţii online ale unor canale media de prestigiu („Deutsche Welle”, „The Independent”, „La Croix”, „Le Point”, „Les Echos”, „L’Express”, „The Telegraph”) – au apreciat festivalul atât prin informări generale, cât şi prin comentarii sau cronici. Cele mai multe articole au apărut pe paginile de Internet din Franţa.

În România, relatările despre Festivalul „George Enescu” au fost prezentate  în peste 1160 de materiale, audiența ridicându-se la 82% din populația urbană. De de cea mai mare audienţă s-au bucurat concertele susţinute de Orchestra dell’Accademia Nazionale Di Santa Cecilia, dirijate de Antonio Pappano, ale căror solişti au fost Hélène Grimaud şi Denis Matsuev. Alte teme proeminente ale mediatizării s-au legat de prezenţele lui Daniel Barenboim, Zubin Mehta şi Gigi Căciuleanu în Festival, de spectacolele Lohengrin şi Oedipe la Opera Naţională Bucureşti, de concertele cu Orchestre National de France şi London Symphony Orchestra.

Temele predominante din site-urile româneşti nu au fost diferite faţă de print şi TV/Radio. Se remarcă, totuşi, un mai mare interes pentru subiectul scrisorii oficiale adresate de dirijori autorităţilor române pentru îmbunătăţirea acusticii Sălii Palatului (8 materiale). Totodată, merită amintit că între cuvintele cheie ale articolelor, sintagma „apreciat în presa europeană” a avut cea mai mare audienţă şi, în plus, peste un sfert din mesajele articolelor (28%) desemnează festivalul drept imagine culturală pentru România.

Menționăm că analiza mediatizării Festivalului Internațional „George Enescu” a fost realizată de Media Image Group.

Mulţumim, aşadar, presei pentru sprijinul acordat acestei ediţii aniversare a Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, aflat în drumul său către afirmare între cele mai importante festivaluri de muzică clasică şi dorind încă o dată să amintească publicului că „Magia există!”.

Biroul de presă al Festivalului şi Concursului Internaţional “George Enescu”

 

De la Catarina la Ofelia

Duminică 31 iulie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: De la Catarina la Ofelia. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

În opera lui Shakespeare personajele feminine nu se împart nici în tipuri, nici în stereotipuri. Shakespeare le dă femeilor atât posibilitatea de a avea iniţiative cruciale într-o lume dominată de bărbaţi, cât şi de a estompa diferenţele dintre caracteristicile masculine şi feminine. În noua emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale sunt analizate câteva dintre personajele feminine din teatrul shakespearian, individualitatea lor și situațiile în care apar în contextul pieselor respective. Fiica unui nobil bogat din Padova, Baptista, Catarina este o Colombină mutată în palat şi transformată într-o răsfăţată îndărătnică (Îmblânzirea scorpiei). Femeia îndărătnică, despotică, insuportabilă este transformată în cea mai blândă făptură de tânărul bogat şi îndrăzneţ Petruchio, nici el deprins cu manierele galante. Eroina din comedia shakespeariană trece drept o figură emblematică pentru tipul feminin în discuţie. În Cei doi tineri din Verona, Silvia și Iulia sunt două inocente cochete, dar sincere în sentimentele lor. Dramaturgul nu le construiește însă schematic, strict funcțional, ci le conferă farmecul psihologiei adolescentine. Viclenia femeii care doreşte să-şi atingă scopul nu le este străină, chiar dacă dominantă rămâne francheţea.

Comedia shakespeariană „aduce pe scenă puterea limbajului. Viaţa şi moartea reprezintă sursa bătăliei cuvintelor, ca în Zadarnicele chinuri ale dragostei. În acest cadru, femeile, toate convingătoare, joacă rolul principal: Rosalinda din Cum vă place, Porţia (Neguţătorul din Veneţia), Isabelle (Măsură pentru măsură), Beatrice (Mult zgomot pentru nimic). Ele sunt câştigătoarele vieţii şi ale dragostei, învingând ipocrizia puritană şi piedicile machiavelice. Porţia şi Isabelle salvează condamnaţi la moarte iar Rosalinda şi Beatrice denunţă chinurile dragostei. Comedia întoarce lumea pe dos pentru a face să renască armonia. Femeile se deghizează în bărbaţi. La fel ca în comediile lui Plaut, substituirea şi dualitatea sunt prezente şi la Shakespeare: gemenii (Comedia erorilor, A douăsprezecea noapte), personaje duble (Cei doi tineri din Verona, Cei doi veri nobili), femeia care se substituie alteia în patul amantului nestatornic (Totu-i bine când sfârşeşte bine, Măsură pentru măsură). Sub efectul filtrului lui Oberon şi al metamorfozelor lui Ovidiu, unul devine altul în Visul unei nopţi de vară. Se descoperă astfel că magia nu este decât o stratagemă teatrală.”

Totul e vis în desfăşurarea „evenimentelor” din Noaptea magică de Sânziene (Visul unei nopți de vară). Se poate invoca – s-a şi făcut, de altfel – motivul baroc al vieţii ca vis, dar fără conotaţia mistică pe care o va avea în Secolul de Aur spaniol. Visul erotic toarnă poezia lui plină de metafore care ies treptat din tiparele tradiţionale (spada, arcul lui Cupidon, trandafirul, rana, ploaia etc.), schimbând „recuzita”: reprezentantele regnului vegetal (viorele, măceşi, brânduşe, cimbrişor, flori cu puteri magice) convieţuiesc, în spirit fantast, cu elemente de bestiar, unele, e adevărat, putând fi decodificate prin funcţia lor curativă în farmacia medievală, dar mai ales interpretate simbolic şi psihanalitic: vipere, „şerpi cu limbile-nfurcate”, arici ţepoşi, păianjeni, melci, lilieci etc. Zânele din preajma Titaniei sunt Fir-de-păianjen, Măzăriche, Fluturaş, Bob-de-muştar. Lor le răspunde grupul de personaje „reale” (dar ce este real în vis?): dulgherul Gutuie, tâmplarul Blându, ţesătorul Fundulea (Bottom), cârpaciul de foale Flaut, căldărarul Botişor, croitorul Subţirelu, nume extrase parcă dintr-un catalog, involuntar ironic, al meseriilor.

Capabilă de orice sacrificiu în relaţia de cuplu, gingaşa, muzicala Viola este „dragostea în acţiune” (A douăsprezecea noapte). Viola se deghizează în paj, cu numele Cesario, pentru a ajunge în preajma lui Orsino. Dar travestiul, obişnuit în epocă şi creator de cele mai multe ori de farsă, aduce şi o schimbare de substanţă, pasiunea florală de la început devenind patimă metafizică.

De aproape un mileniu, ideea cuplului de îndrăgostiţi este indisolubil legată de Tristan şi Isolda, povestea născută în secolul al XII-lea. În tragedia Romeo şi Julieta, Shakespeare accentuează contrastul dintre două lumi, una bântuită de ură şi patimi, cealaltă – ideală, a iubirii pure dintre doi tineri, eliberată de orice conjunctură potrivnică, inclusiv de cea, în fond atât de curentă în epocă dar universală, a duşmăniei dintre două familii. Romeo şi Julieta cred în iubire, în timp ce alte personaje văd în iubire doar partea de ridicol. Virtutea iubirii şi a morţii devine astfel semnul superiorităţii morale a celor doi eroi. Cu un asemenea subiect, şi chiar păstrând codul eroticii medievale de tip cavaleresc, spectrul melodramei ar fi fost asigurat. Nu însă la Shakespeare, care conferă nu atât o psihologie aparte celor doi protagonişti, cât relevanţă psihologică întregului cadru al tragediei, ştiind să nuanţeze fiecare element compoziţional, de la cel epic la cel eminamente liric, de la nuanţa umoristică la cea fantastă sau la reflecţie.

Puternică, devotată, loială soțului său, Desdemona a fost interpretată ca tipică pentru imaginea femeii de rang nobil în secolul al XVII-lea, iar condiția ei tragică, de victimă a geloziei îi conferă un plus de gingășie și noblețe. (Othello).

Macbeth excelează prin cruzime, abundă în uneltiri teribile, scene sângeroase şi, mai presus de toate, face din teama dusă la paroxism, cheia de boltă a construcţiei. Nu există tragedie shakespeariană care să dezvolte o atmosferă de teamă egală cu aceea din Macbeth. Macbeth este unealta femeii funeste, Lady Macbeth, şi ea un fel de vrăjitoare de suflete, ştiind să trezească ambiţia şi ereditatea sanguinară a soţului ei, să alunge repede sentimentele sale de ostaş recunoscător şi să-l împingă la crimă. Fondul magic devine coşmaresc în această cumplită tragedie în care presentimentul, împrejurările atât de puţin comune ale crimelor şi apoi remuşcarea sunt dezvoltate până la paroxism.

Cleopatra este una dintre cele mai complexe eroine tragice din teatrul shakespearian. (Antoniu și Cleopatra). Puterile „femeii fatale” creează aici un amestec unic de atracţie, uluire şi spaimă. E un tip de fascinaţie tragică, în care se combină farmecul oriental, exotic, cu aură magică mereu scoasă în evidenţă, cu o viclenie prozaică. Când există, sinceritatea ei este brutală. Voinţa fermă dar şi capriciul, izbucnirile dar şi perfidia extremă, rafinată parcă printr-un lung exerciţiu de stil, misterul dar şi măreţia o caracterizează în egală măsură.

Castitatea în jurul căreia planează suspiciuni nedrepte era o temă frecventă în proza italiană din epocă. Modul în care ea este tratată în Cymbeline vădeşte şi o certă influenţă a romanului cavaleresc medieval: aventuri spectaculoase, peripeţii, incidente tragice depăşite cu bine, exil, răpiri misterioase, întâlniri şi recunoaşteri filiale, lupte cu deznodământ neaşteptat. Dar toată acestă umanitate antrenată într-o acţiune care satisfăcea nevoia de trăire emoţională a publicului este puţin reliefată în comparaţie cu Imogena, personajul principal al piesei. Graţia convieţuieşte în acest personaj cu forţa spirituală, într-o proporţie reconfortantă. Arma ei este buna-credinţă şi puterea de a-şi menţine echilibrul, luptând împotriva mistificărilor şi a aberaţiilor de ordin moral.

Nebunia şi moartea Ofeliei sunt însoţite în Hamlet de muzică, incluzând aici atât rolul de element de construcţie dramatică dobândit de fragmentul muzical, cât şi un simbolism muzical spre care este condus personajul. Diferenţa dintre acest personaj şi celelalte chipuri feminine din teatrul lui Shakespeare nu constă în substanţa morală, ci în sensurile simbolice şi în psihologia specială pe care le generează. Apariţia Ofeliei, cu mintea rătăcită, înaintea sinuciderii, este aproape în totalitate muzicală, replicile vorbite rămânând simple legături, referinţe legendare (fiica brutarului transformată în bufniţă), avertismente, toate trecând pentru simţul comun drept forme ale nebuniei. Această prezenţă florală, plutitoare a Ofeliei, purtând şi fiind purtată de sunetele unor melodii deprimante, convoacă pas cu pas gestul final. Ofelia cântă şi mai ales atrage atenţia asupra conţinutului cântecelor sale despre iubiri defuncte, sfârşite tragic.

Pușa Roth, Costin Tuchilă