Din Bucureștiul de altădată: Vechile mahalale (VI)

Început de mai multă vreme, continuăm şi astăzi periplul nostru imaginar prin vechile mahalale ale Bucureştilor menţionate în documente de acum două-trei sute de ani, mahalale celebre ale oraşului de odinioară.

Mahalaua Popa Radu, situată în plasa Podului Mogoşoaiei, avea 72 de case, conform catagrafiei din anul 1798, fiind cunoscută şi sub numele de Mahalaua lui Manea Brutarul, după numele starostelui brutarilor din Bucureşti, cel care a reconstruit, pe la 1777, vechea bisericuţă ridicată de Popa Radu. Aceasta era situată în imediata apropiere a mahalalei Fântâna Boului, care se afla în spatele Cişmigiului.

Mahalalei Şerban Vodă sau a Scorţarului i s-a zis iniţial a Scorţarului, probabil, datorită faptului că în această mahala locuia un vestit ţesător de scoarţe. În anul 1686, Şerban Cantacuzino ctitoreşte în această mahala o mică biserică din lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului. În faţa bisericii, voievodul a clădit şi o casă şi de la aceste două edificii mahalaua a luat numele de Şerban Vodă. În anul 1761, Pârvu Cantacuzino Măgureanul reface biserica din piatră, de aceea în documente este cunoscută şi sub numele de Biserica Măgureanului. Ea a fost demolată în 1897. Conform catagrafiei din 1798, mahalaua Scorţarului avea 44 de case.

Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor Vechi este amintită în documente încă de la 1609, din vremea voievodului Radu Şerban. Biserica acestei mahalale este menţionată într-un document din anul 1675, în care se precizează că în apropiere de biserică trecea Bucureştioara, care o lua apoi la vale, de la Scaunele vechi de carne la Pescăria veche. I se spunea Mahalaua Scaunelor din cauza numeroaselor scaune de măcelari existente în această zonă. În unele documente o întâlnim şi cu denumirea de Mahalaua Măcelarilor. Astfel, într-un act din 1 iulie 1695 se spune: „Noi, oroşanii carii suntem vecinii locului unchiaşului Stănilă din mahalaua Măcelarilor”.

Se folosea şi denumirea de Mahalaua Săpunarilor deoarece unii dintre locuitorii ei se îndeletniceau cu fabricarea săpunului din seul vitelor tăiate şi cu comercializarea lui. Două acte din 7 şi 8 iunie 1675 pomenesc de „mahalagii de la biserica Săpunarilor” sau de „preotul Costandin ot mahalaua săpunarilor”.

La 27 februarie 1739, un cumplit incendiu a distrus vreo 40 de scaune de măcelari din această mahala, ceea ce i-a determinat să se mute mai aproape de Dâmboviţa. Pentru a se putea restabili proprietăţile din zona afectată de incendiu şi părăsită pentru o vreme, la 3 februarie 1764 s-a făcut o verificare a hotărniciei vechi: „Şi întâi am început din piiatra ce s-a găsit de marginea podului, a uliţii ce merge la scaunele de carne, lângă talpa casii Radului vătaf de pescari şi am pus altă piatră în locul aceiea, de către locul lui jupân Dumitru Lehliu. Şi de acolea am mersu drept înainte, tot alăturea de locul Lehliului până în colţul ulucilor, în dreptul gârliciului pimniţii, şi săpând, am găsit piiatra acea veche îngropată drept în colţul ulucilor, şi am pus altă piiatră noao peste piiatra cea veche ce s-au găsit, rămâind piiatra cea veche supt uluce. Şi de acolo puţin înainte, în dreptul casii Niţii Fuştăşoaicăi [soţia unui fuştaş, soldat de gardă la Curtea Domnească], iarăşi săpând, s-au găsit piiatra cea veche iar supt uluce şi am pus altă piiatră noao în locul ei. Şi de acolo drept înainte pre lângă ulucile Lehliului, prin gaura puţului şi pre dinaintea Besericii Scaunelor în podul uliţii ce vine de la Colţea unde a mărturisit popa Nicola de la Beserica Scaunelor că au fost piiatra cea veche şi au pierit, şi au pus altă piiatră noao aproape de colţul casei lui Grigorie Grosul, unde au venit stânjeni 32 ce se scrie în hotărnicie, adecă din piiatra aceasta până în bolovanul porţii popei Tomei…”

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Vechile mahalale (I)

În secolele XVI–XVII, oraşul Bucureşti nefiind prea întins, oamenii se orientau după biserici, după casele mari boiereşti, o cârciumă vestită sau un copac mare şi bătrân. Cu timpul, oraşul extinzându-se, a apărut necesitatea organizării lui pe mahalale sau cartiere, cum le numim astăzi.

Într-o lucrare apărută la Frankfurt şi Leipzig în anul 1778, intitulată Mémoires historiques et géographiques sur la Valachie, scrisă de Friedrich Wilhelm von Bauer, aflăm că pe timpul voievodului Alexandru Ipsilanti, oraşul Bucureşti era împărţit în 67 de mahalale şi avea 28 de mănăstiri, 31 de biserici din piatră, 20 din lemn, 10 paraclisuri, un palat domnesc, o şcoală publică (vechiul Colegiu de la Sf. Sava), 35 de case mari boiereşti şi şapte hanuri zidite din piatră.

Conform Catagrafiei poliţiei Bucurescilor ce s-au făcutu la 1798, oraşul era împărţit în cinci plăşi: plasa Târgului, plasa Gorganului, plasa Broşteni, plasa Târgului de Afară, plasa Podului Mogoşoaiei, fiecare împărţită la rândul ei în mai multe mahalale.

Plasa Târgului avea 1682 de case; plasa Gorganului, 1142 de case; plasa Broştenilor, 1482 de case; plasa Târgului de Afară, 608 case şi, în sfârşit, plasa Podului Mogoşoaiei, 1092 case, deci în total 6006 case. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea erau 13 bariere de intrare în oraş: Bărbătescu, Dealu Spirei, Dudeşti, Calici, Cărămidari, Târgul de Afară, Iancului, Mogoşoaiei, Podul de Pământ, Târgoviştei, Vergului, Herăstrău şi Bariera Nouă.

Mahalaua Aga Niţă era numită astfel după cel care a contribuit masiv la zidirea Bisericii Sfânta Vineri, pe la anul 1645. După 1749 numele Bisericii Sfânta Vineri a înlocuit numele lui Aga Niţă şi în denumirea mahalalei. Spre răsărit, mahalaua Aga Niţă se învecina cu via domnească, iar spre nord cu viile Mănăstirii Stelea.

Mahalaua Antim, numită iniţial Mahalaua Popei lui Ivaşcu, a luat numele de Antim după zidirea Bisericii Tuturor Sfinţilor de către mitropolitul Antim. Această mahala se întindea între Podul Calicilor şi dealul viilor Lupeştilor, a căror amintire este păstrată de Şoseaua Viilor.

Mahalaua Arhimandritului purta pe la 1615 numele de Mahalaua Mănăstirii Târnovului şi era situată în apropiere de Podul Cilibiului. Într-o vreme i s-a zis şi Mahalaua Sfinţilor Apostoli, după hramul bisericii cu acelaşi nume. Întrucât multă vreme a fost egumen al bisericii un arhimandrit, mahalaua a căpătat acest nume sub care o găsim în primele catagrafii bucureştene.

Mahalalei Biserica Albă i se mai zicea şi Postăvari pentru că în zonă erau numeroase locuri unde se spălau postavurile. A luat denumirea de Biserica Albă de la biserica cu acelaşi nume din mijlocul mahalalei.

Mahalaua Batiştei era numită astfel după Biserica Batiştei. Pe aici trecea Bucureştioara, care, în această zonă din spatele actualului Teatru Naţional şi a Hotelului Intercontinental, făcea nişte bălţi, „bătelişti”, unde negustorii ţineau vitele până le duceau la scaunele măcelarilor aflate tot în acest perimetru.

Mahalaua Bărbătescu îşi luase denumirea după proprietăţile pe care le aveau aici boierii Bărbăteşti şi după schitul cu acelaşi nume, ctitorit de aceştia.

Numele mahalalei Boteanului trimitea la familia boierilor Boteni, ale căror proprietăţi din această zonă sunt menţionate încă de pe vremea lui Matei Basarab. După un document de la 1688, ştim că alături de această mahala era livada Văcăreştilor şi „locul Văcărescului”. Mahalaua a devenit renumită în anul 1741 printr-o faptă nemaipomenită. Popa Herea, care locuia aici, a spart Biserica Bradu-Boteni şi a furat potirul sfânt făcut din aur împodobit cu pietre preţioase. Când era să-l prindă, popa Herea a aruncat potirul într-o umblătoare (cum i se spunea pe atunci grupului sanitar), nelegiuire pentru care a fost caterisit şi afurisit. Întâmplarea a rămas multă vreme în memoria bucureştenilor. În această mahala locuia, pe la 1784, îngrijitorul cişmelelor bucureştene, Dumitru Suilgi-Başa, marele cişmigiu.

Până pe la 1701, Mahalaua Brezoianu purta numele de Mahalaua lui Popa Stoica. În acel an, voievodul Constantin Brâncoveanu a dat un loc de casă boierului Pătraşcu Brezoianu, în apropierea actualului lac Cişmigiu, cam pe unde se află astăzi Palatul Universul. Documente de la 1741 şi de mai târziu menţionează această mahala sub numele de Mahalaua Brezoianu, amintirea ei fiind păstrată până în zilele noastre de actuala stradă Brezoianu.

Puşa Roth