Calderón de la Barca: viaţa e vis

Duminică 28 august 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră emisiunea Calderón de la Barca: viaţa e vis din seria Clasicii dramaturgiei universale. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Viaţa e vis, viaţa e teatru, teatrul în teatru sunt trei dintre descoperirile şi deopotrivă concluziile barocului, înţeles ca epocă de creaţie, circumscrisă ultimei părţi a secolului al XVI-lea şi veacului următor, cel puţin până la mijlocul lui, dar şi ca stil universal, ale cărui particularităţi pot fi întâlnite în cele mai diverse epoci, de la arta alexandrină la secolul al XX-lea. Şi mai ales pot fi întâlnite pretutindeni, cu diferenţe care, în literatură, nu sunt semnificative.

Nevoia de ficţiune a spiritului baroc se traduce prin dorinţa de spectacol. Poate părea paradoxal ca un stil contemplativ şi defensiv, înclinat spre sondarea interiorităţii, să se exprime atât de frecvent prin strălucire şi teatralitate. Dar, probabil, tocmai în acest paradox constă particularitatea distinctă a mentalităţii baroce, a barocului ca forma mentis. Trăirea specifică barocului se sprijină, s-a spus, pe propulsarea dinlăuntru a caracterului de teatru şi de spectacol al întregului stil. Dacă ingerinţele spectacolului devin în literatura barocă – în general, în arta barocă – precumpănitoare, fie şi prin apelul permanent la imaginarul vizual, barocului i se datorează în mod evident şi o altă descoperire: cea a dramei în înţeles modern.

Segismundo, prinţul din Viaţa e vis (La vida es sueño), piesă de tinereţe a lui Calderón de la Barca, este din toate punctele de vedere un personaj baroc, ilustrând cel puţin două teme fundamentale: îndoiala transformată în condiţie existenţială şi conflictul dintre predestinare şi liberul arbitru. Naşterea reprezintă suprema vină a omului. În marele interval al barocului se trăieşte într-o atmosferă contradictorie, atât de departe de liniştea acordurilor perfecte, propuse de renascentişti. Tentaţiile vieţii, precum mărirea, puterea şi slava, sunt motive de dezamăgire, în contradicţie cu condiţia umană. Oamenii se nasc egali, ceea ce îi diferenţiază fiind iluzia grandorii.

„Viaţa e vis” este pentru Segismundo o filosofie aptă să aline zbuciumul sufletesc, meditaţie profundă asupra destinului uman, un joc între viaţă şi moarte, dominat de sentimentul de vinovăţie. Personajul lui Calderón se plasează între realitate şi aparenţă, aducând pe scenă caracteristicile donquijoteşti. Ca şi Hamlet, el poate spune „a fi sau a nu fi”, punându-şi parcă mai radical problema vieţii ca iluzie.

Omul renascentist avea o concepţie activă asupra existenţei, până la titanism. Manieristul şi barochistul sunt contemplativi şi autocontemplativi. Lumea există pentru a mă recunoaşte în ea, pare să fie deviza centrală. Această uriaşă oglindă a umanului, ingenuă şi abstractă dar cât de vinovată şi vicioasă, contopeşte realul şi irealul, adevărul şi ficţiunea, finitul şi infinitul. Reprezentarea devine autoreprezentativă. Ca şi Andrenio din romanul lui Baltasar Gracián, El Criticón, Segismundo descoperă treptat lumea pentru a afla adevărul. Dar, spre deosebire de eroul lui Gracián, el arde etapele şi trece repede la acţiune.

Tema „vieţii ca vis”, cu întreaga ei complexitate, cu lanţul de contradicţii şi predispoziţia alegorică, l-a urmărit pe Calderón. Pe lângă drama filosofică terminată în 1635, anul morţii lui Lope de Vega, şi publicată în 1636, în Primera parte de las comedias de don Pedro Calderón de la Barca, dramaturgul a scris şi un auto sacramental cu acelaşi titlu, La vida es sueño (1673). Personajele sunt alegorice: celor patru elemente, Apa, Focul, Pământul, Aerul, li se adaugă Puterea, Înţelepciunea, Dragostea, Omul, Înţelegerea. Acest auto sacramental este o istorie a omului, semnificaţia generală, desprinsă dincolo de alegorie şi de poezia abundentă a textului, nefiind, în fond, foarte diferită de cea a dramei din 1635. Fiecare dintre cele patru elemente consideră că are prioritate în detrimentul celorlalte, recurgând la textul sacru. Disputa lor este rezolvată de Putere şi Înţelepciune care le dau sarcina „să formeze pe Om, ceea ce ele promit în stil goethean”, cum spune George Călinescu.

În 1641, cu ocazia sărbătorilor Corpus Christi, se joacă la Valencia, montată probabil de compania lui Antonio de Prado, Marele teatru al lumii (El gran teatro del mundo), auto sacramental care rivalizează ca faimă cu Viaţa e vis şi Alcaldele din Zalameea. Calderón este cel care duce la perfecţiune specia a cărei origine îndepărtată se află în „misterul” medieval, arta lui fiind, aici, inegalabilă. „Teatrul în teatru” era desigur o invenţie veche iar tema în discuţie mai fusese folosită de Calderón. Contemplării universului sub speciae theatri îi corespunde gustul pentru ostentaţie, deghizare, mistificare şi mască. În fond, omul este considerat de Calderón, pe urmele lui Pierre de Ronsard, o fabulă. El depăşeşte prin inventivitate şi prin forţa artistică a viziunii tot ce se scrisese pe această temă. Nihilismul baroc, care transpare din plin şi în tema „lumii ca teatru”, interpretat ca specific epocilor de decădere, este asociat aici cu trăirea religioasă a scriitorului, ceea ce îi conferă evident o spiritualitate înaltă, o transfigurare, chiar o distanţă care lipseau din scrierile anterioare. Alegoria vizează astfel dimensiuni metafizice. Autorul doreşte să organizeze un spectacol similar în măreţie celui al naturii, un spectacol care să fie o „comedie” pe care cerul să o contemple în marele teatru al lumii. În versurile lui Calderón, ideea este aşadar explicită, ca la Shakespeare: „Lumea-ntreagă / E o scenă şi toţi oamenii-s actori” (Cum vă place). În plus, ea este dezvoltată prin întreaga construcţie a piesei. Aici nu mai e vorba de fapt de un paralelism de imagini (universul ca o scenă imensă, lumea ca un teatru, viaţa ca spectacol), ci de asumarea directă a jocului, a echivalenţei lume – teatru prin personaje-simboluri, care devin în context reprezentări abstracte.

După emisiunea Calderón de la Barca: viaţa e vis, de la ora 20.30, puteți asculta comedia Cel ce se pedepseşte singur de Terenţiu. Traducere de Nicolae Teică. Adaptarea şi regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Radu Beligan, Mircea Albulescu, Florian Pittiş, Geo Costiniu, Virgil Ogăşanu, Sanda Toma, Dana Dogaru, Mariana Buruiană, Ştefan Hagimă, Violeta Berbiuc. Regia de montaj: Pia Popescu şi Laura Niţă. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Vasile Manta. Înregistrare din 1986.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

Imagini de primăvară

Anotimpurile sunt, și în artele plastice, temă constantă de inspirație, indiferent de modalitatea de exprimare, de la peisaj la compoziția alegorică. Dacă ar trebui să facem o ierarhizare sentimentală, vizând preferința pictorilor pentru un anotimp sau altul, demersul ar fi sortit eșecului. Respectând tradiția străveche a calendarului agrarian inclusiv când se opreau la peisaj, cei vechi se simțeau datori să înfățișeze plastic toate cele patru anotimpuri, iar modalitatea de a le surprinde aparținea de obicei matricei stilistice a epocii. Ciclul era așadar o temă convențională, numai că tratarea ei, în epoca manierismului și a barocului, a putut lua formele cele mai bizare, chiar șocante, de un vizionarism pe care modernii îl vor prelua în varii feluri. Așa sunt „capetele compuse” ale italianului Giuseppe Arcimboldo (1527–1593) sau peisajele antropomorfe ale pictorului flamand Joos (Josse) de Momper ((1564–1635), din seria Cele patru anotimpuri, aflate în colecţia Robert Lebel din Paris.

Totuși, cel puțin în cazul pictorilor impresioniști și chiar în cel al „academiștilor” dintr-o epocă sau alta, primăvara pare să ocupe locul primordial. Pentru impresioniști ea este prilej special de analiză a luminii, de studiu optic și totodată proiecție imaginară. În perioade diferite, Claude Monet pictează la Giverny, o serie lungă de peisaje de primăvară. Pentru pictorii romantici, primăvara e un bun prilej pentru alegorie.

În grupajul de mai jos am selectat tablouri de pictori celebri dar și lucrări ale unor autori mai puțin cunoscuți, imagini de primăvară care ilustrează epoci, mentalități culturale, orizonturi de inspirație și stiluri diferite.

Pușa Roth

Jacob Grimmer, pictor flamand (c. 1526–1590), Primăvara

Giuseppe Arcimboldo, Primăvara, 1573, Muzeul Luvru, Paris

Giuseppe Arcimboldo, Flora, 1591, Colecție particulară, Paris

Joos de Momper, Primăvara

Sandro Botticelli, Primăvara, c. 1482, Galleria degli Uffizzi, Florența

Louis Janmot (1814–1892), Poemul sufletului (4): Primăvara

Claude Monet, Primăvară la Giverny, 1886

Claude Monet, Primăvară la Giverny

Claude Monet, Primăvară

Claude Monet, Efect de primăvară la Giverny, 1890

Claude Monet, Copaci pe malul apei, Primăvară la Giverny

Camille Pissarro, Femeie pe un teren împrejmuit, soare de primăvară în prim-plan

Camille Pissarro, Grădină de zarzavat și copaci în floare, primăvara, la Pontoise, 1877

Camille Pissarro, Evantai Primăvara

Camille Pissarro, Bulevardul Montmartre primăvara, 1897

Armand Guillaumin, La Creuse, Peisaj de primăvară

Henri Le Sidaner, Pomi înfloriți

Vincent van Gogh, Livadă de chiparoși, aprilie 1888

Vincent van Gogh, Cais în floare

Vincent van Gogh, Livadă în floare

John William Godward, Migdal cu flori roșii

Jean-François Milet, Primăvara, 1873

Claude Coignot, Primăvară

Dante Gabriel Rosetti, Primăvara

Laurent Joseph Daniel Bouvier, Primăvara

Theodore Wendel, pictor american (1859–1932), Peisaj de primăvară

James Jacques Joseph Tissot, pictor francez (1836–1902), Primăvara, 1865

Sir Lawrence Alma-Tadema, pictor englez (1836–1912), Promisiune de primăvară

Pierre-Auguste Renoir, Primăvară la Chatou, c. 1875

Piet Mondrian, Copac roșu

John William Waterhouse, Un vis de primăvară, 1913

Henry Ryland, pictor englez (1856–1924), Floare de migdal

Garber Daniel, Primăvara la țară, 1917

Antonio Vivaldi, Concertul pentru vioară și orchestră în Mi major, Op. 8, RV 269, „Primăvara” (Allegro, Largo, Allegro Pastorale)