Flori de Florii

sarbatoarea floriilor intrarea domnului in ierusalim

„Floriile sau Duminica Floriilor marchează ultima duminică dinaintea Învierii Domnului. Această sărbătoare reprezintă intrarea triumfală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, unde Domnul nostru a fost întâmpinat de o sumedenie de credincioşi care ţineau în mâini ramuri măslin şi de finic. Această sărbătoare este una dintre cele mai importante din an, reprezentând singura dată când Mântuitorul a acceptat să fie aclamat ca împărat.

Conform profeţiilor prezente în Vechiul Testament, Iisus îşi pregăteşte singur intrarea pentru a fi recunoscut ca fiind Mesia, după cum însuşi Legea spunea. Mântuitorul este aclamat de o sumedenie de credincioşi care aveau în maini ramuri de maslin si de finic. Aceştia, văzându-L, au început să strige: «Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului.» Credincioşii rosteau aceste cuvinte deoarece simţeau că Dumnezeu s-a pogorât din Ceruri şi a venit pe pământ pentru a-i mântui.

assisi-frescoes-entry-into-jerusalem-pietro-lorenzetti

Pietro Lorenzetti, Intrarea Domnului în Ierusalim, frescă, Assisi

Toate aceste aspecte au fost menţionate pentru prima oară în secolul al IV-lea de către Sfântul Epifanie, căruia i-au fost atribuite două predici la această sărbătoare, şi de pelerina apuseană Egeria, care descrie această sărbătoare în însemnările ei de călătorie. Aceasta descrie modul în care era celebrată această sărbătoare. În acea perioadă, Duminica Floriilor era cunoscută sub numele de Duminica aspiranţilor sau candidaţilor la botez. I-a fost atribuit acest nume datorită faptului că cei care urmau să meargă cu mare solemnitate la episcop să îi ceară binecuvantarea de a lua parte la botez, trebuiau să înveţe Simbolul credinţei (Crezul). De asemenea, Duminica Floriilor a mai fost cunoscută şi sub numele de duminica graţierilor deoarece, împaraţii ofereau graţieri ca un mod de a cinsti această sărbătoare importantă.

buchet de liliac de florii

În zilele noastre, oamenii obişnuiesc să meargă la biserică cu prilejul acestei sărbători pentru a sfinţi crengi de salcie care urmează să fie puse la uşi, geamuri sau chiar la porţi. Motivul pentru care credincioşii fac acest lucru are de-a face cu credinţa lor că astfel sunt apăraţi de boli şi apără casele credincioşilor de evenimente rele. Din seara de duminică, bisericile încep să săvârşească slujbe numite denii. În aceste slujbe putem regăsi toate momentele remarcabile din viaţa Mântuitorului nostru de la intrarea Acestuia în Ierusalim şi până la Învierea Sa din morţi.

Nu în ultimul rând, ziua de Florii reprezintă şi ultima săptămână a Postului Paştilor sau Săptămâna Patimilor, timp în care creştinii fac pregătiri pentru întâmpinarea marii sărbători a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.” (Calendarul Ortodox.ro).

zambile

Fiindcă e şi ziua celor care poartă nume de flori, m-am gândit să scriu despre două flori de primăvară, despre zambilă şi despre lalea. Zambila, iacintul, sau Hyacinthus orientalis, este o plantă perenă, originară din Orientul Mijlociu, însă s-a răspândit în toată lumea. Ea face parte din ordinul Asparagales. Zambilele au fost aduse, ca şi lalelele, de altfel, din Grecia şi Asia Mică.

lalele multicolore

Laleaua provine de acum zece decenii din Persia şi Turcia, unde a jucat un rol semnificativ în arta şi cultura timpului. Lalelele sunt acum cultivate în întreaga lume, dar oamenii încă identifică soiurile cultivate, cum că ar fi „lalele olandeze”. Atât zambilele cât şi lalelele pot fi oferite în dar de ziua florilor, dar şi ca simbol al primăverii. Aşa cum am spus de nenumărate ori, poezia populară este expresia perfectă a geniului artistic al unui popor, iar spre exemplu am ales poezia Câte flori sunt pe pământ din satul Pinu, comuna Brăeşti, judeţul Buzău.

Poezia aceasta este darul nostru de suflet, al celor care scriu zi de zi pe „Liber să spun” (locul de întâlnire al artelor), pentru cititorii noştri, de ziua de Florii.

„Câte flori sunt pe pământ

Câte flori sunt pe pământ

Toate merg la jurământ –,

Numai floarea soareluifloarea_soarelui

Şi-a mărgăritarului

Stau în poarta raiului.

Şi judecă florile

Ce-au făcut miroasele.

Dete-o ploaie, dete-un vânt

Şi le trânti la pământ.

Dete-o ploaie şi un soare

Şi le sculă în picioare

Raiu-ntreg s-a-nmiresmat

Cu miroase-amestecat.”

Pușa Roth

Doina Aldea Teodorovici – zbor pe-o aripă de eternitate…

„În Basarabia, Eminescu era în exil, era interzis, dar Vieru nu; prin Vieru, l-am cunoscut pe Eminescu.”

Ion Aldea Teodorovici

Trecem în viaţă unii pe lângă alţii, fiecare pe culoarul destinului său, intrând în timp şi ieşind din el cu aceeaşi chinuitoare dorinţă de tălmăcire profundă a verbului „a fi”. Pentru unii, tălmăcirea aceasta are o importanţă minoră. Alţii, în schimb, o transformă în crezul fundamental al propriei lor fiinţări terestre. Este şi cazul Doinei Aldea Teodorovici, un destin extrem de scurt, aproape egal ca întindere temporală cu cel al Mântuitorului christic, care a strâns însă înlăuntrul său o bogăţie covârşitoare de semnificaţii majore ale neamului său. Chip delicat, de un magnetism misterios, slobozind prin cântec şi o forţă interioară aparte, din pagina albă a cărţii, versul poeţilor români în sufletul văzutului şi nevăzutului ei auditoriu de oriunde, Doina Aldea Teodorovici a reprezentat cea mai bună definiţie a tipului de artist liric sortit de divinitate să imprime, prin alcătuirea complexă a discursului muzical propriu, o dâră extrem de puternică în conştiinţa cultural-istorică a poporului din care a făcut, cu tristeţe şi bucurie, parte. Până la ea, Basarabia nu avusese niciodată o voce cu adevărat distinctă pe tărâm interpretativ, în stare să susţină cu o tenacitate ieşită din comun idealurile naţionale continuu maltratate de-a lungul vremii de acele raţiuni dictatoriale meschine, care, printr-o semnătură adânc înfiptă în fibra unui tratat politic mârşav, au retrasat graniţe statale diverse şi au cârmit către Siberii îngheţate mase întregi de destine umane încolonate la tragedia propriei lor vieţi. Alături de Grigore Vieru, Dumitru Matcovski, Leonida Lari, Ion Hadârcă şi atâţia alţii, Doina Aldea Teodorovici împreună cu compozitorul Ion Aldea Teodorovici au devenit cu repeziciune reperele funciare ale luptei românilor de pe partea stângă a apei Prutului împotriva stingerii filonului curat al Limbii Române şi al anulării forţate a întregii simbolistici identitare aparţinătoare neamului românesc, pentru că „În Basarabia, Eminescu era în exil, era interzis, dar Vieru nu; prin Vieru, l-am cunoscut pe Eminescu”, glăsuia la început de an 1991 Ion Aldea Teodorovici, poetul Grigore Vieru fiind pentru poporul Basarabiei „[…] ceva mult mai mare decât un poet care scrie.” (Doina Aldea Teodorovici).

Doina Aldea Teodorovici (15 noiembrie 1958, Chișinău–30 octombrie 1992, București)

Denigratorii au considerat lupta şi creaţia Doinei şi a lui Ion Aldea Teodorovici o propagandă lăutărească ieftină cu iz naţionalist desuet. Alţii, dimpotrivă, au văzut în ele acea strălucire a vibraţiei singulare, ce ţine de fibra unei arte interpretativ-componistice novatoare în creaţia muzicală de gen. Poporul, în schimb, şi-a regăsit toate dorinţele ascunse cu multă grijă în spatele inimii sale umilite de ameninţarea continuă a unei istorii brutale, neapuse definitiv nici până azi, ca o descătuşare a unui suflet încarcerat pe viaţă în penitenciarul sordid al întunericului spiritual cu grijă întreţinut de forţe oculte perverse. Ceea ce nu au suportat să audă însă oponenţii declaraţi şi cei din umbră ai cântecului acestor doi mari creatori români de cultură autentică – uniți în dragoste la fel de profund ca şi în artă – a fost rostirea cu demnitate a celui mai curat şi mai profund grai strămoşesc. „M-au zguduit versurile lui Grigore Vieru atât de mult încât n-am mai putut să le rup din ochi, din respiraţie, din măduva oaselor, dacă vreţi”, mărturisea la 8 ianuarie 1991 compozitorul Ion Aldea Teodorovici. Cu o chitară în mână şi trupurile îngemănate prin cântec, şuvoiul de cântece sacre ale soţilor Teodorovici, cântece rupte din la fel de sfânta fiinţă a Limbii Româneşti, a făcut să tacă pentru puţină vreme focul nedrept al armelor cu foc continuu din tranşeele pretinsului de autorităţi front transnistrean, unind pentru câteva clipe destine care nu aveau, de altfel, nimic de împărţit…

Mihai Olteanu, Margine

Despre Doina Aldea Teodorovici am avut întotdeauna presentimentul sumbru că nu voi putea vorbi prea mult la timpul prezent al existenţei sale telurice. Cu o grabă uluitoare, acest timp inexact ca definiţie şi alcătuire asimetrică avea să facă loc cu o bruscheţe covârşitoare morţii. Refrenul ucigaş controlat nu mai permitea artei militante înecate în suferinţă şi dispreţ să îşi expună public mesajul şi nici creatorilor lui să ardă pe rugul istoriei contemporane a ţării basarabe. După valuri de ameninţări repetate asupra celor doi artişti, monologul destinului avea să sune nepermis de dur pentru Doina şi Ion Aldea Teodorovici într-o malefică noapte cu chip de demon întunecat din finalul lui octombrie 1992, ca un plesnet profund dizarmonic de palmă dată de prigonitor peste obrazul unor martiri creştini ai altui veac. Din păcate însă, veacul cu pricina nu aparţinea unui timp de mult amurgit şi cu ideile arse cu toptanul pe „altarele” de lemn ale Inchiziţiei decadente, dimpotrivă. Era un secol cu aere de modernitate şi zgomot de arme de tot soiul, ce se îndrepta cu paşi repezi către ultima suflare a sorocului său calendaristic, un secol unde progresele felurite se înghesuiau unele după altele în circul concurenţial al ordinii planetare de moment, dar care nu a exclus nicio clipă din fibra lui rece şi aprigă moartea… O moarte cu faţa vânătă şi gust de sânge închegat, căreia Doina şi Ion Aldea Teodorovici i-au simţit dimpreună râsul sarcastic şi colţii nefiinţei…

Magdalena Albu

15 noiembrie 2012

Doina și Ion Aldea Teodorovici

 Ascultă

„Răsai”, muzica: Ion Aldea Teodorovici, versuri: Grigore Vieru. Interpretează: Doina Aldea Teodorovici

 „Eminescu”, muzica: Ion Aldea Teodorovici, versuri: Grigore Vieru. Interpetează: Doina și Ion Aldea Teodorovici

 „Floare dulce de tei” – Doina și Ion Aldea Teodorovici

 „O serenadă” – Doina și Ion Aldea Teodorovici

„Bucurați-vă” – Doina și Ion Aldea Teodorovici