Expoziții Marcel Chirnoagă și Picu Pătruț

marcel chirnoaga labirint

eveniment liber sa spunÎn perioada 6–15 iunie 2014, Complexul Naţional Muzeal ASTRA găzduiește la Casa Artelor din Sibiu, Piaţa Mică nr. 21, expoziţia Universul unui mare artist: Marcel Chirnoagă. Vernisajul a avut loc joi, 6 iunie 2014, evenimentul înscriindu-se în programul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Sunt prezentate lucrări în diverse tehnici ale gravurii (aquaforte, aquatinta, gravură cu sudură şi fotolitografie) şi desene în tuş, din diferite perioade ale vieţii artistului. Expoziţia va putea fi vizitată zilnic între orele 10.00–18.00.

Picu Procopie Patrut

Miniaturi de Picu Procopie Pătruţ

De asemenea, vă aducem la cunoştinţă faptul că expoziţia Picu Pătruţ. Ultimul mare miniaturist al Europeidedicată vieţii şi operei monahului Picu Procopie Pătruţ (1818-1872) va putea fi vizitată numai până la data de 18 iunie 2014, la Casa Hermes, Piaţa Mică, nr. 11.

30 de manuscrise copiate şi ilustrate de înzestratul pictor-ţăran şi o suită de obiecte ţărăneşti din Săliştea şi Mărginimea Sibiului care definesc istoric şi etnografic spaţiul în care s-a născut, a trăit şi a creat Picu Procopie Pătruţ vă aşteaptă pentru încă două săptămâni să descoperiţi vasta activitate cultural-religioasă a acestuia.

Eveniment: Antologie Nicolae Grigore Mărășanu

Fiara impară se intitulează noua antologie de versuri a poetului Nicolae Grigore Mărăşanu, apărută la Editura Tipo Moldova din Iaşi în 2011, în excelenta colecţie „Opera omnia”, în excelente condiţii grafice. Antologia cuprinde și două cicluri inedite: Vocile cenuşilor şi Recviem pentru sinele sinucis și este însoţită de o substanţială prefaţă semnată de criticul Aureliu Goci şi de o fişă bioblibliografică a scriitorului Nicolae Grigore Mărăşanu.

Despre valoarea poemelor antologate pledează cele două premii primite la scurt timp de la apariţie: Premiul „Grigore Vieru” pentru poezie pe anul 2011, acordat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova şi Premiul „Constant Tonegaru” pentru poezie, pe anul 2011, acordat de Societatea Scriitorilor „Costache Negri” din Galaţi şi de revista „Porto-franco”.

Brăilean de origine (n. 6 decembrie 1937, în comuna Măraşu, judeţul Brăila), foarte legat de acest spaţiu pe care îl transfigurează imaginar într-o manieră poetică personală, Nicolae Grigore Mărăşanu a debutat în 1973 cu volumul Insula, urmat de Corabia de fosfor (1976), Umbra fluviului (1979), Enisala (1980), Distanţa dintre mine şi un iepure (1983), Îngeri şi banjouri (1998), Marţea canonului (2001), Sufletul cântă despre sine, Decebal (2002); Imparele (sonete, 2007). Leviathanul (Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2004) este o cuprinzătoare antologie de autor, semnificativă pentru profilul distinct al creaţiei sale, cu un ciclu de poeme inedite. În 2009, la aceeași editură apărea volumul Poeme desfrânate, de asemenea, cu un ciclu inedit, Poeme din Isarlâk.

Eseuri şi publicistică: Geamandura (1985), De ce Imparul (2007), Transferul de fiinţă şi mântuirea prin poezie, în Mărturisire de credinţă literară, Carpathia Press, 2006; Mireasma dintre cele două temple; Eterna creangă de Aur, în Cuvinte pentru urmaşi, Carpathia Press, 2007.

Traduceri: Fiara Impară/The Odd Beast, versiunea engleză de Petru Iamandi, Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2008; Zvucot na zborot/Sunetul din cuvânt, versiune macedoneană de Dimo Dimcev, Arka, Skopje, 2009; Oda na Slaveiot/Odă Privighetorii, versiune macedoneană de Dina Cuvata, Matiţa Makedonska, Skopje, 2009; Triumful inocenţei / Triumfi i Pafajësisë, versiunea albaneză de Baki Ymeri, Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2011; alte traduceri în antologii şi reviste: indiană (George Anca), maghiară ( Marki Zoltan), albaneză (Baki Ymeri), bulgară (Gabriela Desliu), sârbă (Milurco Vukadinovici).

Premii (selectiv): Premiul Naţional al Uniunii Ziariștilor din România, 1987; Premiul Festivalului Naţional „Grigore Hagiu” şi al revistei Porto-Franco, 2003; Premiul Ministerului Culturii, al Fundaţiei şi al revistei „Antares”, 2004; Diploma şi Medalia de Argint „Ordinul Cavalerilor Danubieni” în grad de Cavaler al Literelor, 2004; Premiul pentru ansamblul operei şi introducerea în poezia românească a lumii Dunării, Asociaţia Română pentru Patrimoniu, 2006; Premiul internaţional „Balcanica”, al Festivalului Poeţilor din Balcani, 2007; Premiul Festivalului Internaţional „Duiliu Zamfirescu”, 2007; singurul poet român onorat cu Premiul internaţional „Steaua de pe cer”, oferit de Enciclopedia WHO’S WHO şi Registrul Internaţional al Stelelor, Elveţia, 2007, în urma căruia Steaua Hercules se redenumeşte în mod definitiv cu numele poetului român; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Est Brăila-Galaţi, 2010; Diploma de Onoare a USR, Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, pentru activitatea literară de excepţie, 2010; Premiul „Grigore Vieru” al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, 2012; Premiul „Constant Tonegaru” pentru poezie, al Societăţii Scriitorilor „C. Negri” şi al revistei Porto-Franco, 2012. Cetăţean de onoare al comunei Măraşu, 2005, şi al Municipiului Brăila, 2006.

Nicolae Grigore Mărășanu este licenţiat în Drept al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1969, cu studii postuniversitare la Universitatea Bucureşti. A lucrat ca ziarist: corespondent pentru presa centrală, şef secţie (gazeta „Muncitorul Forestier”), redactor şef adjunct („Flacăra”), redactor şef („Eco”, „Ecomagazin”, „Ecosofia”), redactor şef („Viitorul Românesc”), şef secţie („Parlamentul”), expert parlamentar (Camera Deputaţilor), avocat (Baroul Bucureşti). Este preşedinte al Fundaţiei Europene de Ecologie şi Cultură, membru al primului Consiliu de conducere al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării; vicepreşedinte al Filialei de Est-Brăila-Galaţi a Uniunii Scriitorilor din România. Organizator de festivaluri de poezie; de zece ani preşedinte al Cenaclului literar „Mihail Sebastian”, Brăila, al USR.

Marcel Chirnoagă, Puterea șarpelui

„Această lume, universul liric al lui N. Grigore Mărăşanu, deşi localizat în spaţiu (Brăila, Dunărea, apele şi uscatul) nu este epic, ci îşi păstrează lirismul prin hieratismul temporal al înfruntării şi armoniei omului cu elementele naturale. Astfel poetul nu rămâne doar un simţ conştient de el însuşi, al acestor elemente din care a plecat, din care s-a rupt prin cultură, deci o plângere metafizică la marginea paradisului pierdut, ci se reintegrează voluptuos forţelor originare, apelor care l-au născut fără durere.” (Dan Laurenţiu).

„Provenind din lumea vegetaţiei luxuriante a Brăilei, cu imensele teritorii de apă, în care clocoteşte parcă geneza însăşi, poetul, nu numai că n-a fost atins de aripile zeiţei Lethe, cea dătătoare de uitare, evocată într-un poem, ci dimpotrivă, întreaga-i fiinţă este atât de îngreunată de peisajul matrice, încât aproape că nu există poezie care să nu zugrăvească ori să sugereze acest peisaj, să nu-şi extragă semnificaţia din natura mater.

Mărăşanu, se vede limpede, a profitat enorm de contactul nemijlocit, frecvent, spontan, cu manifestările multiple şi fascinante ale vieţii. Profesiunea de reporter îşi vădeşte consecinţe din cefe mai profitabile, mai ales în comparaţie cu letargia şi sterilitatea cafenelei.

Cel care scrie o astfel de poezie, se cuvine să intre, fără complexe, în rândul poeţilor demni de interesul nostru.” (Pompiliu Marcea).

„Atmosfera vechilor balade dunărene, peste care se suprapune percepţia dureroasei înstrăinări de natură, formează fondul tematic al poeziei lui N. Grigore Mărăşanu. Al cincilea volum al său, apărut la Editura Eminescu (1983), are chiar un titlu grăitor în acest sens – Distanţa dintre mine şi un iepure: distanţa, metaforic vorbind, dintre civilizaţie şi natură, dintre artificiu şi naturaleţe, dintre contrafacere şi simplitate. Cele trei cicluri ale cărţii, Farmecul vieţii în comun, Dreptul la aer, Invocaţie în noaptea de Sânziene sau Vocea speranţei, sugerează şi «conflictul» înscenat de această poezie, ce include în structura ei dacă nu o epică propriu-zisă, cel puţin un fior narativ. Hieratismul existenţei „în comun”, al vieţii naturale se răsfrânge finalmente într-un plan social mai larg, de acut interes: această lume, deltă solară, unde viaţa şi rosturile ei mustesc, este ameninţată de „rugina civilizaţiei” – poluarea. Este unul dintre pericole, ameninţarea vizând armonia naturii, faţă de care poetul are un adevărat cult. Una dintre figurile cele mai frecvente, mai ales în ultima parte a cărţii, este melancolia apelor, a fluviului dezlănţuit, dar care «ruşinat şi slugarnic va reveni la matcă». Acest «etern motiv de întoarceri» conţine şi nostalgia spaţiului primordial, revenirea la spiritul şi obiectele unei existenţe arhaice, plină de substanţă. Viaţa pescarilor dunăreni este paradisul pierdut: imaginea pescarului bărbos, a cherhanalei şi a taifasului, a focului stins în vatră, a peştelui în lumina subţire, a malului sterp («trei salcâmi răniţi / de rafala unei mitraliere / şi o tufă de scaieţi înfloriţi, / pe care fetele îi tund în seara de Drăgaică / şi-i înfig în streşini…»), a podului de gheaţă crăpând «în lungi brazde», a pământului «asemenea jderului cu puşca în faţă» – toate converg însă şi spre o semnificaţie generală, pe care volumul cu titlu metaforic-ludic al lui N. Grigore Mărăşanu o valorifică. Nostalgia forţelor originare ale fluviului reliefează glasul învăluit de umbre al strămoşilor. Ideea de continuitate, gestul scormonitor al celui adânc împlântat în spaţiul himeric şi baladesc, spaţiu sfârşind în înalta Câmpie solară, se menţine permanent ca o tensiune a acestei poezii.

Volumele lui N. Grigore Mărăşanu aduc în creaţia contemporană poezia Dunării, cu acel ţinut spectaculos recreat în imaginaţie (Insula Mare a Brăilei) şi, desigur, cu efuziunile unui suflet evanescent, ale cărui risipiri în natură sunt tot atâtea identificări. ” (Costin Tuchilă).

„Pe cine vrea să se convingă încă o dată că N. Grigore Mărăşanu este un magistru al poeziei pe tema dramatică a apărării ecologiei spirituale, îl îndemn să citească două poeme memorabile: Flamingo murind şi mai ales antologica Elegia lanţurilor fără câini. La o primă lectură am avut senzaţia că, în unele locuri, prozodia lui Mărăşanu vine din atelierul arghezian. La o lectură mai atentă, însă, constat că doar propensiunea de a imniza şi psalmodia natura îl apropie oarecum de autorul Cuvintelor potrivite, dar în cu totul alt mod. Fiindcă Mărăşanu articulează verbul ca un boem socializa(n)t, care propune reîmblânzirea spiritului chiar cu preţul unei… încăierări.

E limpede, în domeniul ecologiei spiritului – la care s-a stabilit cu fericită inspiraţie în poezia sa – N. Grigore Mărăşanu mi se pare că nu are deocamdată concurenţi.” (Constantin Crişan).

„Fapt este că specia sonetului fascinează şi astăzi multă lume, fie ca pură provocare postmodernă de «integrare» paşnică a tuturor virtuozităţilor deja depăşite cronologic, fie invers, ca mişcare în contracurent, de rezistenţă şi menţinere a clasicităţilor în pofida destructurărilor intervenite în formele de discurs moderne şi postmoderne.

Un poet ajuns de mult la maturitate, ca N. Grigore Mărăşanu, ne propune o culegere de 187 de sonete având subtitlul Imparele, cărora încearcă să le modifice totodată formula (cu variantele ei) binecunoscută de sonetologi. Mărăşanu e fascinat, pe de-o parte de un pitagorism aproape cabalistic al Creaţiei prin Logos, crezând în perfecţiuni numerologice şi pomenind în mai multe texte de «cele zece sephirote trandafire», pe care le face să evolueze până la urmă, către sacralitatea Treimii creştine, acordând întâietate terţinei în structura sonetelor sale, dar e sedus la fel de mult, ba chiar în chip aproape dramatic, de apartenenţa creaţiei la Impar, care ar fi un «principiu activ şi creator», de perfecţiunea ştirbită înadins a marilor artişti, precum şi de «mişcarea» lăuntrică a structurii, de la un element la altul, după principiul Dominoului care-l fascina pe un poet ca Prévert. Pe scurt, fără să intrăm în amănunte, tipul nou de sonet experimentat de Mărăşanu este alcătuit din «trei terţine şi-o pentadă», ocolind cu bună ştiinţă catrenul ca figură închisă şi plată şi văzând în pentada, aşezată la sfârşit, nimic altceva decât două terţine contopite, cuprinzând în ele ideea de «val şi propagare» (care ne duce cu gândul la «valul» d’annunzian).” (Ștefania Mincu).