Comori de pe plajă

scoici plaja marea neagra

Melci şi scoici din Marea Neagră

eveniment liber sa spunMuzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București continuă seria întâlnirilor „La Antipa, în spatele uşilor închise!” cu specialiştii Muzeului. Sâmbătă, 9 februarie 2013, începând cu orele 11.00, Drd. Ana-Maria Krapal vă aşteaptă „să deschideţi” împreună cufărul plin de comori al Mării Neagre.

Când spunem „comori”, ne gândim la minunăţii şi frumuseţi nemaivăzute. Totuşi, comorile pot face referire şi la moluştele marine, care joacă un rol foarte important în ecosistemul Mării Negre, dar şi în viaţa omului, ele reprezentând mult mai mult decât cochiliile pe care le culegem cu bucurie de pe plajă. Interesant este că speciile de scoici şi melci care, astăzi, sunt obişnuite şi le găsim peste tot pe plajă, nu existau acum 50 de ani în Marea Neagră. Aceşti noi veniţi au adus modificări în structura ecosistemului Mării Negre, producând schimbări însemnate.

scoica

Astfel, pe parcursul acestei întâlniri, veţi descoperi care sunt cele mai comune specii de moluşte pe care le găsim în Marea Neagră de-a lungul litoralului românesc, dar şi pe cele mai interesante şi mai bizare. De asemenea, veţi afla cât de importante sunt ele atât pentru societatea umană, cât şi despre rolul lor în complexul ecosistem marin.

Pentru al doilea an consecutiv, Muzeul „Antipa” va acorda premii la sfârșitul acestui ciclu de muzeul antipaconferinţe. Trei dintre cei mai isteţi, dar şi cei mai fideli participanţi la conferinţe vor putea intra în posesia telescoapelor oferite de către sponsorul nostru, DaVinci Learning, dacă vor răspunde corect la toate întrebările concursului ce se va desfășura în ianuarie 2014.

Înscrierea participanţilor se poate face în limita a 70 de locuri la telefon: 021.312.88.26, tasta 4 sau pe e-mail: florentinap@antipa.ro.

Participarea la eveniment se face pe baza biletului de vizitare a Muzeului: elevi şi studenţi – 5 lei, pensionari – 10 lei, adulţi – 20 de lei.

scoica petricola lithophaga

Sponsori: LeoBurnett, The Geeks, DaVinci Learning, EmailWing.

Parteneri media: Unitedmedia, Calendar Evenimente, comunicatedepresa.ro, Centruldepresa.ro, Terra Magazin, Doxi, Pipo, Science World, Zile şi Nopţi, Oraşul Meu, Grădinite.com, Prokid.ro, GoKID.ro, Parentime, Salut Bucureşti, 7 Pitici, Qbebe, inParc, mamica.ro, Media IQ

Informaţii suplimentare despre programe: dr. Aurora Stănescu, e-mail: auroras@antipa.ro, 0723.149.694.

O notă într-un ocean

fagot sile dinicu amintiri

simple intamplari rubrica liber sa spunMuzician extraordinar, dirijor de cea mai înaltă clasă, compozitor, pianist foarte bun, interpret de jazz, orchestrator, aranjor, Sile Dinicu (10 decembrie 1919, Bacău–7 ianuarie 1993, București) făcea tot ce se poate presupune în laboratorul genului / genurilor de muzică pe care le-a cultivat. Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii, pe care a condus-o timp de aproape patru decenii, începând din 1951, devenise un ansamblu redutabil. Avea de toate, compartimente stabile, adevărați maeștri în fiecare partidă, muzicieni de mare clasă (vom vorbi poate odată și despre ei), suplimenți de la Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii (cum se numea atunci), când era cazul (flaut, oboi, corn, harpă ș.a). Ansamblul suna extraordinar sub bagheta lui Sile Dinicu, nu greșesc spunând că rivaliza cu cele mai mari orchestre de gen din lume, poate că le și întrecea… Sile Dinicu, care era și un foarte bun orchestrator, găsea cele mai bune soluții pentru armoniile și culorile cu care o piesă trebuia să iasă la rampă.

sile dinicu mari muzicieni radio

Sile Dinicu

Își alinta muzicienii din orchestră și pe cântăreți cu apelativul „tată”. Cântăreața Narghita își amintea într-un interviu despre colaborarea cu Sile Dinicu: „Domnia sa îmi orchestra piesele propuse de mine. Lucrai cu el foarte uşor. Greu era să te accepte, apoi totul mergea de la sine. Primea orice propunere. Eu veneam cu tot felul de pretenţii muzicale, specific indiene. I-am cerut sitar, mandolină, havaiană, banjou… «Maestre, trebuie să sune ca la indieni!» Se enerva puţin, dar cântărea totul, accepta şi cerea instrumentele. Glumea tot timpul. […] În India am constatat că ceea ce făcuseră ei pentru repertoriul meu îi «uimea» pe specialiştii din casele de discuri de departe. Se spunea că piesele orchestrate şi dirijate de Sile Dinicu surclasau performanţele Orchestrei cinematografiei indiene, care funcţiona cu 110–130 de instrumentişti şi cu cinci dirijori pentru fiecare compartiment de instrumente.”

orchestra de estrada a rtv sile dinicu

Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române

Auzul lui Sile Dinicu era nu absolut, ci absolutissim, dacă pot folosi asemenea termen, muzicalitatea – desăvârșită, lucra meticulos și fără greș în intuiție când descoperea un talent. Dacă ascultați sutele de înregistrări, veți observa o armonie excepțională, echilibre sonore de mare rafinament, construcție de ansamblu, ireproșabilă, dozajele necesare ale partidelor orchestrei pentru a nu acoperi solistul, cu care, firește, lucra până la ultima nuanță etc. etc.

Și apropo de auzul lui Sile Dinicu, pe care te puteai oricând baza, pentru că nu rata nimic… auzea tot în cel mai teribil tutti de orchestră… Vă povestesc un fapt real, știut din sursă directă. Nu mai țin minte anul, nu e important. Un cunoscut dirijor al Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii, un mare dirijor de altfel, nu-i dau numele, programase poemul simfonic Un american la Paris de Gershwin. Piesa era rar cântată la noi, nu se afla în repertoriul obișnuit al orchestrei. Cunoscându-i apetența și știința într-ale jazzului, inclusiv ale jazzului simfonic, dirijorul l-a invitat pe Sile Dinicu la una dintre ultimele repetiții. Avea nevoie de Dinicu pentru că nu dirijase mult jazz simfonic și avea încredere în eventualele lui observații, de orice ordin, inclusiv sau mai ales stilistic. S-a cântat legat, fără prea multe opriri din partea dirijorului. Sile Dinicu a ascultat din sală cu încântare și mare atenție. Întrebat la sfârșit cum i se pare, i-a răspuns colegului său de la simfonic: „Maistre, e bine, cam așa cred și eu că trebuie să sune piesa asta, grea într-adevăr. Dar ai avut o problemă, vezi că fagotul II ți-a cântat tot timpul fa diez în loc de fa natural…” Dirijorul, vă imaginați, a fost gata să se prăbușeașcă. Cum Dumnezeu să auzi în dezlănțuirea orchestrei că fagotul II falsează o notă cu un semiton!

Costin Tuchilă

Ascultă

Înregistrări de arhivă cu Orchestra de Estradă a RTV, dirijată de Sile Dinicu

Margareta Pâslaru interpretând Mandolina mea (1961), muzica: George Grigoriu, versuri: George Mihalache. Un sugestiv solo de flaut la început, în dialog cu mandolina, percuție „exotică”, mandolină, firește, în orchestră și viori care imită sunetele de mandolină, prin pizzicate și un tremolo de mare efect după refren, „mandolinato”. Armonia e splendidă, echilibrele armonico-timbrale, perfecte:

Mandolina mea 

Premiul I la Cerbul de Aur, Brașov, 1969: Luminița Dobrescu, Of, inimioară de Edmond Deda (text: Harry Negrin), cu maestrul Sile Dinicu la pupitru. O orchestrație explozivă, folosind din plin resursele corzilor, în toate registrele, solo de oboi, culorile aduse de harpă:

Of, inimioară 

Corina Chiriac la Festivalul Cerbul de Aur, 1971, Va veni o clipă de Paul Urmuzescu (text: Mihai Dumbrava) și Inimă, nu fi de piatră de Edmond Deda (text: Harry Negrin). Orchestrație aproape simfonică în prima, folosind expresiv pianul, partidele de corzi și suflătorii de alamă. Virtuozitate ritmică și sincronizare a partidelor orchestrei, plasticitate timbrală în a doua piesă:

 Va veni o clipă; Inimă, nu fi de piatră

Marea cântă, muzica: Paul Urmuzescu (text: Vlaicu Bârna), După noapte vine zi, muzica: Aurel Giroveanu (text: Tudor Mușatescu), interpretate de Angela Similea, Cerbul de Aur, 1970. O orchestrație „lejeră”, transparentă în prima piesă, sugerând legănarea mării și vântul (flaut, viori, harpă), un solo de trompetă cu surdină, pianissimo, la început. Ritm și culoare în a doua piesă, cu învăluiri ale instrumentelor cu coarde și pianului, un acompaniament discret de flaut la strofa a doua:

Marea cântă; După noapte vine zi

Corina Chiriac, Strada Speranței de Vasile Veselovschi (text: Mihai Maximilian), Mamaia, 1983 și amintirile doamnei Corina despre vremuri sinistre… Observați, vă rog, trompetele parcă de aur din orchestra lui Sile Dinicu și saxofoanele în armonie:

Strada Speranței

 

De la figurativ la non-figurativ

Galeria Elite Prof Art din București a găzduit în perioada 28 iunie–7 iulie 2012 expoziția de pictură Andreea Gheorghiu – Cristina Tămaș, intitulată Dincolo de cuvinte. Titlul ar trimite la intenția celor două artiste de a propune spații plastice desprinse de determinarea, să zicem, conceptuală sau, mai degrabă, rigid-conceptuală (o temă, un motiv care pot avea în spate o „poveste”), de posibilitatea de a verbaliza ceea ce de fapt nu trebuie tradus în cuvinte. Pe de altă parte, poate că și calea de la figurativ la non-figurativ pe care această expoziție l-a propus într-o formulă aparte, a contribuit la acest titlu generic.

Cu stiluri, modalități de abordare și tehnici diferite, lucrările celor două artiste au certă individualitate. Personalități artistice puternice, distincte s-au reunit în spațiul elegant al Galeriei din Cotroceni. Dar, dincolo de ceea ce se poate spune, inevitabil în cuvinte, despre universul plastic al fiecăreia, prin selecția lucrărilor și prin felul în care a fost organizată expoziția, se poate observa de îndată un raport de complementaritate. Drumul de la figurativ la non-figurativ, tratarea formei prin stilizarea detaliilor până la esențializare sau, dimpotrivă, dispariția formei, coloristica bogată lângă specularea reflexelor pe care le poate crea o singură culoare sunt doar câteva dintre elementele care susțin ideea de complementaritate. Este unul dintre motivele care mă fac să cred că alăturarea celor două pictorițe în aceeași expoziție a fost o alegere inspirată.

Acordurile cromatice puternice, de multe ori îndrăznețe, apropiindu-se uneori de viziunea expresionistă, predomină în lucrările Andreei Gheorghiu (acrilice pe pânză, ulei pe lemn): flori, peisaje, portrete, compoziții tematice etc. Teme și motive consacrate, cu o lungă istorie, sunt abordate dintr-un unghi personal, eliberat de influențe, liber și ușor abstractizat, ca în Amurg violet, Veneția, Köln. În prima, formele consacrate ale peisajului venețian se estompează până la a rămâne doar sugestii sau reflexe cromatice, dar chiar și lumina „amurgului violet” s-a desprins de orice urmă de melancolie, de lunga serie de imagini picturale pe această temă, care revine automat în mintea privitorului, ca reminiscență livrescă. Cealaltă Veneție se impune prin unghiul folosit, într-o coloristică relativ diferită: de sub arcul unui pod se vede reflexul în apă al unui palat venețian, impresia fiind că privim imaginea formată pe retină, mirajul care convoacă imaginația. În general, pictura Andreei Gheorghiu are forță și deschidere spre speculația abstractă, care de fapt conduce la un fel de reconstruire a universului imaginar.

Andreea Gheorghiu, Bărci la Ayvalik

Ca temă, Bărci la Ayvalik amintește de marii maeștri ai picturii românești, care au pictat marine (Dărăscu, de exemplu), dar are evident un mod de tratare și expresie originale, atât din punct de vedere compozițional, cât și cromatic. Lumina spațiului mediteranean la care peisajul Andreei Gheorghiu face aici trimitere este mai degrabă o invitație la reflecție, într-o atmosferă de liniște ușor stranie, decât un răsfăț solar. Apus de floare nu este doar un joc de cuvinte: floarea-soarelui a devenit, contrar poate așteptărilor noastre, o imagine a stingerii treptate, în tonuri de galben și roșu care, deși conservă încă lumina și căldura, vestesc curgerea ireversibilă. Remarcabile sunt și portretele Andreei Gheorghiu din această expoziție, portrete pe care le-aș numi tematice, fie că pornesc de la o idee, o stare sau o experiență cromatică: Lună albastră, Philippe, Pas de douleur sau Sidef, în care o culoare minerală dovedește a avea nebănuite resurse de expresivitate în ordine afectivă. Portretul intitulat Noaptea Sânzienelor sugerează caracterul magic al sărbătorii, prin privirea hipnotică a „personajului” portretizat.

Andreea Gheorghiu, Noaptea Sânzienelor

Unice prin tehnică sunt picturile în ulei pe interiorul scoarței pe copac (Opium, Sufletul copacului). Ideea de a picta pe interiorul scoarței, este cât se poate de ingenioasă – din câte știu, unicat. Nu-mi amintesc să mai fi văzut o experiență similară. Dar nu experimentul, dacă e un experiment (astăzi se poate face orice, după cum observăm pretutindeni) e cel care dă tonul aici, ci modul de realizare plastică a acestei idei îndrăznețe. (Fără conținut artistic real, experimentul nu e nimic.) Aceste două „picturi pe scoarță de copac” ale Andreei Gheorghiu se disting însă tocmai prin spațiul plastic creat surprinzător, un spațiu poate ușor misterios, care ar conduce eventual la ideea de palimpsest, dacă aceasta nu ar fi doar o impresie speculativă. Fibra care adăpostea altădată viața vegetală, secretul ei mut, în care prefacerile nu se lasă ușor de deslușit, dictează un spațiu compozițional cu geometrie aparte, înșelătoare. Dar tocmai în acest spațiu până la urmă bizar, ideile plastice dobândesc relief. Iată, ideea de narcoză, de halucinație sugerată de acești maci pe fond albastru, cu titlul Opium. Sau, în Sufletul copacului, fragmentul de scoarță, ivit grație hazardului în fața artistului, cu toate „accidentele” formei sale, ajunge să evoce întregul, arborele falnic de altădată. Dacă vreți, un fel de arheologie: dintr-o frântură se poate reconstitui imaginar unitatea pierdută.

Andreea Gheorghiu, Opium

Andreea Gheorghiu, Sufletul copacului

Și pentru că am vorbit de abstractizare, observ pasul făcut, cu bune rezultate, de Andreea Gheorghiu spre non-figurativ, într-un tablou foarte recent, care nu s-a aflat în expoziție, Ieșirea din sine, în care compoziția circulară ar putea avea semnificația „rostirii” metamorfozelor secrete ale imaginarului, surprinse de ochiul lăuntric.

În tehnică mixtă, folosind tridimensionalitatea, Cristina Tămaș stilizează în manieră proprie imagini, pornind de la peisaje, chipuri umane, obiecte, forme vegetale, devenite prilej de meditație plastică. Abstractizarea formei este, uneori, realizată cu măsură, atât cât trebuie pentru a sugera o idee sau o stare, ca în Păpușa balerină. În Ielele, Cosmos sau Camee, cu tonuri dominante de albastru și acorduri cromatice rafinate, imaginația plastică a Cristinei Tămaș, cu cât pornește de la o temă identificabilă, cu atât are, paradoxal, mai multă libertate. Din mitologia ielelor, pictorița nu reține neapărat accentele magice, folclorice, cu particularitățile lor specifice, cât latura misterioasă la modul general, cu impresia de apropiere și distanțare progresivă, totul tratat în nuanțe de verde, albastru și ocru auriu. Un verde marin, parcă, făcând să vibreze această „vegetație” imaginară. De altfel, constat că pictorița are o preferință specială pentru sugerarea vieții vegetale, secrete, chiar în forme abstracte, dar care păstrează încă un contur recognoscibil. Ca simbolistică, s-ar putea interpreta că dintr-o asemenea metamorfoză a vieții interioare se naște în fond, în imaginația artistului, cosmosul întreg.

În Camee, dimpotrivă, impresia de efigie devine suverană, cu nuanța suprapunerii straturilor minerale, subînțeleasă din tema tabloului. Desigur, pe lângă ideile pe care ele le valorifică, sugestiile mitologice, impresia ușor fantasmatică și tratarea personală, de la ansamblul compozițional la detaliu, individualitatea acestor tablouri este conferită de tehnica tridimensională: materiale diferite, combinaţii de materiale, mai exact, sunt aşternute pe pânză şi apoi colorate. Relieful realizat prin folosirea acestor materiale este de fapt o modalitate folosită ingenios, chiar surprinzător, pentru a potența jocul cromatic, alternanța fină de lumină și umbră pe care un volum sau altul o creează. Jocul volumelor se răsfrânge, uneori cu efecte neașteptate, cu dozaje fine de umbră colorată, ca în Marina reprodusă mai jos.

Cristina Tămaș, Marină

Pasul de la figurativ la non-figurativ se dovedește a fi adesea doar o chestiune de accent în lucrările Cristinei Tămaș. Exemple edificatoare în acest sens sunt seria de Domnișoare plimbându-se în parc (fără nici o concesie vreunei mode retro), Apus de soare?, Turnul singurătății mele, Ciupercă, Phoenix… din cenușă. Ultima, de mari dimensiuni, ar fi chiar o compoziție cu linii „clasice”, imaginea consacrată a păsării de foc reînviind din propria cenușă fiind însă tratată în planuri cromatice mari, cu contraste care conferă dinamica necesară.

Cristina Tămaș, Phoenix… din cenușă

Explozia cromatică din unele lucrări conduce la pulverizarea formei, dar impresia de spațialitate, de relief se păstrează, creând efectul dorit: Vulcan, un tablou de mici dimensiuni, dar care degajă o energie tulburătoare. Remarcabile prin coloristică, în game diferite, dar și prin felul în care este folosit spațiul plastic sunt, de asemenea, Insula fanteziei și Cocon.

Cristina Tămaș, Vulcan

Demne de apreciat sunt și desenele Cristinei Tămaș selectate în expoziția de la Galeria Elite Prof Art – și ele în tehnici diferite și chiar în stiluri diferite – dintre care aș remarca în mod special Credință. Călătoria mea, Pace interioară, De neuitat, Intrare.

Costin Tuchilă

Vernisajul expoziției „Dincolo de cuvinte” – Andreea Gheorghiu, Cristina Tămaș. Film de Daniel Ciobanu

 

Andreea Gheorghiu, Amurg violet

Andreea Gheorghiu, Veneția

Andreea Gheorghiu, Sidef

Andreea Gheorghiu, Apus de floare

Cristina Tămaș, Păpușa balerină

Cristina Tămaș, Ielele

Cristina Tămaș, Domnișoare plimbându-se în parc

Cristina Tămaș, Turnul singurătății mele

Cristina Tămaș, Credință. Călătoria mea