Un zâmbet pentru un iris

aniversare mircea albulescu pusa roth

Pe Maestrul Mircea Albulescu îl ştiu de când mă ştiu, întâi de la radio şi  televiziune, apoi de la teatru şi, după ani, l-am cunoscut personal. La început, Maestrul îmi zicea Rodica, amuzându-se când îi spuneam că nu mă cheamă aşa, iar el, pe sub sprâncene, afirma că este naşul şi să nu mai protestez. Probabil, este o formă de alint, pentru că Mircea Albulescu este pentru foarte mulţi, Naşul, evident, naşul spiritual. Cum poţi refuza tu, omul obişnuit, o asemenea tandreţe, atunci când marele actor micşorează cu un cuvânt distanţa dintre el şi tine? Lui Mircea Albulescu nu-i prea place să i se spună astfel, însă creaţiile sale artistice şi literare stau mărturie în acest sens.

mircea albulescu foto din vol poezie de teatru

Mircea Albulescu. Fotografie din vol. Poezie de teatru. Pușa Roth în dialog cu Mircea Albulescu, Cuvânt înainte, biografie artistică și postfață de Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 1, 2008

Nu cred că este necesar să reamintesc vreun rol dintre sutele de roluri pe care le-a interpretat, pentru că şi dvs., ca şi mine, aţi fost, cred eu, martori ai cel puţin unuia dintre rolurile sale, martori ai creaţiei sale, de-a lungul atâtor ani de când slujeşte scena teatrului românesc. Poate o să vă surprindă titlul Un zâmbet pentru un iris, dar această sintagmă defineşte, după părerea mea, relaţia unui mare om cu un alt om, tandreţea, frumuseţea şi respectul pe care le găseşti atunci când eşti implicat într-un proiect, în cazul nostru cartea Poezie de teatru. După mai multe emisiuni, interviuri realizate cu o ocazie sau alta, i-am propus Maestrului Albulescu să facem o carte, evident, una în care personajul principal să fie chiar domnia-sa. „Ce carte? O carte pentru mine, cu mine?”– a replicat surprins plăcut de această ofertă. După îndelungi parlamentări l-am convins şi am început dialogul. Am lucrat uşor, pentru că domnul Albulescu a luat în serios acest proiect.

Mircea Albulescu in Sângele de Horia Lovinescu

Mircea Albulescu în Sângele de Horia Lovinescu, regia: George Rafael, Teatrul „Nottara”, 1976. Fotografie din vol. Poezie de teatru. Pușa Roth în dialog cu Mircea Albulescu

Într-una dintre zile a trebuit să-l vizitez acasă pentru fotografii din arhiva personală. Atunci nu m-am dus singură, ci mi-am însoţit intenţia cu o floare, un iris, pe care i l-am dăruit Maestrului. Cînd am sunat la uşă, mi-a deschis, m-a privit lung, s-a uitat la iris, a zâmbit cu toată fiinţa, nu a spus nimic, a luat floarea şi a aşezat-o într-o vază din sufragerie. Nu am povestit această mică întâmplare până acum, fiindcă oamenii au tendinţa să spună că un bărbat nu primeşte flori. Nu ştiu dacă e aşa sau nu, dar eu am intrat într-o casă, casa unui mare artist, şi unui mare artist e obligatoriu să-i oferi o floare, măcar atunci când îi calci pragul casei. În plus, eu am căpătat un zâmbet sau, mai bine zis, florii mele i-a zâmbit Maestrul.

LA MULŢI ANI, MAESTRE!

Pușa Roth

mircea-albulescu-pusa-roth-poezie-de-teatru

Portret Lucia Mureșan de Annie Muscă

lucia muresan biografie de annie musca

Lucia Mureșan – întruchipare de idealuri feminine pe scenă, la radio și pe marele ecran

calendarAstăzi, 12 iulie 2014, ne amintim de actrița Lucia Mureșan (31 ianuarie 1938–12 iulie 2010)

Patru ani deja de la plecarea spre alte sfere a unei actrițe pe care o cunoscusem când ascultam cu sfințenie radioul sau când mă așezam după un întreg ritual în fața televizorului pentru serile de teatru sau pentru lumea minunată a longevivei Teleenciclopedii. În luna lui Cuptor, cea care întruchipase atâtea idealuri feminine, revenea în Clujul natal să-și trăiască veșnicia alături de ai săi și de iubitul ei soț, artistul fotograf Ion Miclea, a cărei biografie am scris-o în 2012 – Ion Miclea. Povestea unui fotograf, apărută la Editura Biblioteca Bucureștilor.

Copilăria și adolescența la Clujrubrica remember annie musca revista teatrala radio

Lucica, așa cum o alintau părinții în copilărie, s-a născut la Cluj într-o familie aleasă, fiind nepoată de preot greco-catolic, și fiica cea mare a magistratului Leontin Mureşan, prieten bun cu preotul și scriitorul Ion Agârbiceanu, care a încreștinat-o în vara lui 1938 și din a cărui creație o va întruchipa pe Stana în 1972 pe scena Teatrului Nottara. La premiera spectacolului, regizat de Ion Olteanu, venise și mama actriței,  Elena, profesoară de istoria artei.

lucia muresan botez ion agarbiceanu

La botez. Părintele Agârbiceanu (al cincilea din stânga sus)

Lucia începe școala primară la Sibiu, unde locuia și slujea bunicul ei, preotul, singurul protector în perioada în care tatăl era pe front. În 1945, revine la Cluj unde își continuă școala.

Absolventă a Liceului Teoretic nr. 2 (Liceul „Mihai Eminescu”) din Cluj-Napoca cu diplomă roșie de excelență, în 1954, Lucia își va susține examenul de admitere la IATC în București, dezamăgindu-și prietenele din copilărie că nu a rămas la Cluj să urmeze o facultate „serioasă”.

Studii în București

Sub îndrumarea maestrului Ștefan Barborescu, Lucia Mureșan se îndreaptă la doar 17 ani spre Institutul de Teatru din Capitală.

La 20 de ani, tânăra clujeancă, remarcată în vremea studenției grație pasiunii pentru teatru, cărți și muzică, absolvea Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, la secţia Arta actorului, primind titlul de Diplomat în Arte, cu nota 10 la clasa profesoarei Irina Răchiţeanu-Şirianu. Dădea viață Soniei din Unchiul Vanea de A. P. Cehov, surprinzând comisia examinatoare, alături de Astrov jucat de George Motoi, colegul său de promoție, și de Unchiul Vanea, interpretat de Mihai Dogaru. Citește integral în Revista Teatrală Radio, la rubrica „Remember”. Filme și fragmente din spectacole radiofonice cu Lucia Mureșan.

Annie Muscă

Șase ani de la despărțirea de Ovidiu Iuliu Moldovan

ovidiu iuliu moldovan comemorare

eterne reveniri in luna martisor annie musca portrete mari actoriPe 12 martie 2008, actorul Ovidiu Iuliu Moldovan ne părăsea. Avea doar 66 de ani.

Pe 1 ianuarie, de ziua lui de naștere, i-am dedicat o pagină în Revista Teatrală Radio, la rubrica Remember.

O voce memorabilă și un chip nobil și sobru, o ținută impecabilă, discretă și o privire pătrunzătoare. Zeci de roluri pe scenă, erou al marelui și micului ecran în peste 50 de producții semnate de celebri regizori români, dar și artist cu har în spatele microfonului din studiourile Teatrului Radiofonic de pe strada General Berthelot, unde a întruchipat personaje fără de moarte în aproape 60 de piese puse în undă de regizori consacrați: Constantin Moruzan, Dan Puican și Cristian Munteanu, Leonard Popovici sau Constantin Dinischiotu.

ovidiu iuliu modovan sase ani de la moarte

Ovidiu Iuliu Moldovan

A interpretat fără cusur roluri pozitive, de eroi transilvăneni, embleme ale istoriei românilor, dar și roluri negative, de clasici dictatori. A fost, când cehovian, când shakespearian și a recitat ani de-a rândul din Eminescu, Nichita Stănescu și Sorescu, dar și din Goethe, Racine sau Corneille, vocea sa dovedindu-se a fi una dintre cele mai căutate pentru marile spectacole de poezie din România și de dincolo de granițe și de Ocean. Prin vocea lui, poezia a ieșit din ermetismul ei și a ajuns la inima publicului.

logo revista teatrala radioAcesta a fost actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, născut la zi mare într-un sat cu nume simbolic, Vișinelu, din Clujul Interbelic, astăzi județul Mureș, unde revenea de câte ori îi oferea răgaz tumultul vieții teatrale bucureștene. Cu dorul tatei, împușcat alături de alți români în 1944 de către trupele horthyste la 15 km de Sărmașul de Câmpie, și cu dragostea mamei care l-a părăsit la maturitate, a trăit Ovidiu cei 66 de ani ai săi până într-o zi de martie doar, a anului 2008. Citește integral în Revista Teatrală Radio.

Annie Muscă

Lucia Mureșan la rubrica „Remember” de Annie Muscă

lucia muresan

rubrica remember annie musca revista teatrala radioMâine, vineri, 31 ianuarie 2014, rubrica „Remember” va fi dedicată actriței Lucia Mureșan, născută în 31 ianuarie 1938, plecată spre alte zări în noaptea de 10–11 iulie 2010.

Reamintim că de la 1 ianuarie 2014, la rubrica „Remember” a Revistei Teatrale Radio, Annie Muscă vă oferă în fiecare lună articole cu caracter monografic despre cei sosiți sau plecați în luna respectivă, chiar în ziua care marchează data nașterii sau a trecerii lor în neființă. Intenționăm astfel să păstrăm vie imaginea actorilor care au scris pagini de referință în istoria teatrului românesc.

Aplauze, dragoste şi recunoştinţă pentru Tamara Buciuceanu-Botez

tamara-buciuceanu-în-mamouret de jean sarment teatrul bulandra

„Aş vrea să spun că eu respect publicul. Am avut toată cariera mea iubirea oamenilor din sală” – mărturisea actriţa în ziua în care împlinea 84 de ani. O carieră începută în 1952 – pe când avea 23 de ani – cu rolul Marfa din Makkar Dubrava, la Teatrul Giuleşti. O viaţă de teatru cât o viaţă de om. Răsplătită şi cu dragostea oamenilor din sală, şi cu recunoştinţa socotită în premii. Peste 20 de premii pentru interpretare. „Premiul pentru întreaga activitate” i-a fost decernat în 2002 de Ministerului Culturii şi Cultelor, în 2004 de UNITER, în 2008 la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), în 2012 la Gala Gopo, iar la sfârşitul anului trecut – joi, 19 decembrie 2013 – Academia Română a onorat-o cu Premiul „Aristizza Romanescu” pe anul 2011. Nu uităm că pe 14 aprilie 2004 a fost distinsă cu titlul onorific de „Societar de Onoare al Teatrului Naţional Bucureşti” şi, cinci ani mai târziu, a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului din Capitală.

tamara-buciuceanu-botez

Tamara Buciuceanu-Botez

Emoţie. Asta aşteptăm noi, ceilalţi, de la un artist. Fie el muzician, pictor sau actor. Mai ales emoţia actorului… Pe care Tamara Buciuceanu o transmite şi cu ştiinţă, dar şi cu sinceritate. Ritm, muzică, rigoare şi… o inepuizabilă disponibilitate sufletească. Dăruieşte pentru a spori. La fiecare rol, fie pe scenă, în film, la microfon sau într-un platou de televiziune, Tamarei Buciuceanu i se spune că „e plină de viaţă”. Râsul ei e de neconfundat, chipul ei poate transmite o mie de mesaje simultan, în timp ce scândura sau ecranul, sau aerul din jurul aparatului de radio se însufleţesc. Citește integral în Revista Teatrală Radio.

Marina Roman

Actorul nu a murit încă…

silvia dumitrescu timica

valorile trecutuluiCa o tuşă puternică şi plină de lumină conturată de mâna unui pictor de geniu pe o pânză albă ce aşteaptă să devină tablou, figura ilustră a Silviei Dumitrescu-Timică se ridică peste timp plină de lumină şi de seninătate, aşa cum, de altfel, a şi trăit. Cu o geometrie interioară aparte aidoma unui răsărit jucăuş de soare vibrând în ochii neprihăniţi de copil, această mare artistă a teatrului românesc şi universal a reuşit întotdeauna să împrăştie de pe scenă în sufletul spectatorului prezent un fluviu de vitalitate şi de optimism fără margini. Cea care avea să joace de-a lungul îndelungatei sale cariere teatrale alături de inegalabila Maria Filotti ori de nu mai puţin magnificii George Vraca, Gheorghe Timică, Ion Talianu, Ion Iancovescu, Aura Buzescu, Radu Beligan, Costache Antoniu, Ion Manolescu, Grigore Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu, Alexandru Giugaru, Marioara Voiculescu, Silvia Fulda, George Calboreanu, Carmen Stănescu, Geo Barton, Lucia Mureşan, Rodica Tapalagă, Ion Dichiseanu, Ştefan Radof ş.a. a făcut parte din categoria acelor actori dăruiţi complet artei dramatice în toată splendoarea sa. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică nu putea respira cu adevărat în glodul inestetic şi colţuros al acestei singulare treceri mundane a fiinţei umane decât prin atomii sacri şi imperceptibili fizic ai universului plin de spectaculozitate al reprezentaţiei scenice, construind acolo, între „limitele” impuse ale unui decor cu alură intens geometrizată, o lume imaculată a sa, un spaţiu complet lipsit de umbre, însă dominat de magia unui talent inimitabil şi greu de găsit în dimensiunea altor culturi ale pantheonului teatral de până acum.

silvia dumitrescu timica micul infern 1983 actori contemporani

Silvia Dumitrescu-Timică la aniversare, după spectacolul cu Micul infern, 26 octombrie 1983. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan, Editura Ars Longa, Iaşi, col. „Summa cum laude”, 2009)

„V-a fost dor de mine?!…” Este o replică fascinantă, bine articulată ca intonaţie, cu care Silvia Dumitrescu-Timică îşi începea întotdeauna rolul definitoriu al vieţii sale artistice din spectacolul Micul infern, o piesă regizată cu geniu de Mihai Berechet şi jucată foarte multe stagiuni la rând pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti (până în anul 1992, când, o dată cu cea de-a 250-a reprezentaţie a acesteia, s-a încheiat şi cariera prodigioasă de şaizeci de ani a marii noastre actriţe). Ca să mă alătur cumva tonului interogativ-retoric al colonelesei dominatoare exemplar creionate dramaturgic de către Mircea Ştefănescu, personal, pot spune că da, îmi e dor, îmi e tare, tare dor de Silvia Dumitrescu-Timică. Am admirat-o ca actriţă în diversele roluri create, dar am apreciat-o şi ca om cu un caracter desăvârşit, ascultându-i minunatele interviuri acordate postului naţional radiofonic, în speţă d-nei Viorica Ghiţă-Teodorescu, la data de 26 octombrie a fiecărui an, cu prilejul zilei sale de naştere. Nu aveai cum să nu o preţuieşti până la adoraţie pe Silvia Dumitrescu-Timică, artista cu suflet de copil şi cu vorba aşezată ca a unui mare înţelept. Fiinţă plină de nerv scenic, care domina cu farmecul ei unic şi cu energia sa debordantă până şi aerul sălii de teatru ori al peliculei de celuloid, topind o lume într-o altă lume, ba chiar un univers într-un alt univers, artista a venit în inima teatrului românesc din cuprinsul unei alte inimi, cea a Olteniei, de la Craiova mai exact, acolo unde, în anul 1902, la puţină vreme, iată, după ce secolul XX îşi bătuse singur gongul naşterii lui istorice tumultuoase, văzuse lumina zilei într-o familie de români săraci, dar cumsecade, după cum singură avea să mărturisească peste ani. Mult mai târziu, Silvia Dumitrescu-Timică atingea culmea cea mai înaltă în profesie, fiind catalogată de presa italiană a anului 1957 drept cea mai bună interpretă a personajului Marina din cunoscuta piesă a autorului veneţian de secol XVIII Carlo Goldoni, Bădăranii. Despre spectacolul creat atunci de regizorul Sică Alexandrescu, presa sovietică, spre exemplu, scria un an mai târziu, în 1958, cum nu se poate mai elogios, următoarele: „…Spectacolul Bădăranii este realist, de la început până la sfârşit. În el, locul principal aparţine actorului. Oaspeţii români au creat un ansamblu cu adevărat armonios, ca într-un concert în care nici unul din artişti nu iese în evidenţă, nu apare pe primul plan, ci se află într-o adevărată comunicare creatoare cu partenerii săi.” Iată adevăratul drum al propriului său destin teatral unic.

studiu dupa statuia thaliei scoala franceza secolul XVIII

Studiu dupa statuia Thaliei, școală franceză, secolul al XVIII-lea

Prin felul său de a fi şi de a vedea teatrul şi viaţa, Silvia Dumitrescu-Timică a meritat şi va merita cu prisosinţă elogiul urmaşilor ei, dar şi un loc pe măsură în istoria teatrului românesc şi, de ce nu, şi a celui universal, ea devenind în ani unul dintre reperele fundamentale a ceea ce poate însemna, de fapt, Actor cu majusculă în panoplia lungului şir de interpreţi ai artei dramatice de până acum. La fel putem spune şi despre Leopoldina Bălănuţă, George Calboreanu, Toma Caragiu, Ileana Predescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Raluca Zamfirescu, Costache Antoniu, Gina Patrichi, George Constantin, Rodica Tapalagă şi mulţi, mulţi alţii, veritabilie simboluri artistice, care nu merită vreodată, nici măcar dintr-o greşeală fără de voie, a fi aruncate în ghearele reci ale uitării viclene doar pentru că teatrul în sine reprezintă acea formă efemeră de artă ce se naşte, viază şi moare o dată cu creatorul său biologic şi nimic mai mult. Simt de nenumărate ori, pur şi simplu, nevoia de a pătrunde iarăşi şi iarăşi, a nu ştiu câta oară în viaţă, până la ultimul atom al fibrei artistice singulare a acestor uriaşi creatori de teatru românesc, de a le percepe în integralitate mesajul, de a le trăi, evident, indirect acum, doar de pe pelicula veche de celuloid ori de pe cea a memoriei personale, întreg ansamblul mijloacelor actoriceşti de expresie specifice fiecăruia dintre ei. Repet, mi-e un dor cumplit de aceşti actori încărcaţi de magie pe care istoria teatrului nostru i-a avut pe afişul său în cadrul generos al acestui spectacol al spectacolului românesc, am putea spune, întins, după cum se ştie, pe aproape două secole de viaţă scurse în spatele şi în faţa cortinei de catifea vişinie, pentru că mi-e un dor cumplit de teatrul adevărat, de teatrul destinat Fiinţei umane ca entitate înzestrată cu spirit şi raţiune şi nu doar unui patologic orgoliu regizoral, precum este cel postmodernist al zilei de azi!…

Am obosit la culme să tot văd de ani buni încoace „n” experimente facile de aşa-zis teatru contemporan, care nu au absolut nicio legătură nu numai cu arta dramatică în sine, dar nici cu viaţa din jur, mergând pe deformarea vădită a simbolurilor şi sensurilor primordiale ale acesteia şi necomunicându-i nimic sub niciun fel de raport, nici gnoseologic, nici ontologic şi nici estetic. Umanul din noi – din ce în ce mai mutilat acum prin chiar instrumentul manipulator de conştiinţe al artei, indiferent de ce natură ar fi aceasta – este, de fapt, acea primă secvenţă a creaţiei divine ce reclamă din răsputeri nevoia interioară de spectacol a omului, de artă în genere, exact aşa cum afirma într-un interviu acad. Solomon Marcus („Avem nevoie de spectacol ca de aer”, spunea acesta), şi nicidecum de triviale anticreaţii teatrale din prezent, lipsite complet pe dinăuntru şi în exterior de un conţinut artistic elocvent.

Despre Silvia Dumitrescu-Timică, Radu Beligan spunea următoarele: „Dacă marele Talma (actor francez, prieten cu Napoleon) se putea mândri că a jucat în faţa unui parter de regi, Silvia Dumitrescu-Timică se poate mândri că a jucat în faţa unui parter de mari actori.” La rândul nostru, privindu-i marii noastre actriţe de comedie chipul blând din fotografia învechită de vreme şi vrând să aşezăm în câteva cuvinte exacte o viaţă de Om aşa cum a fost ea, atunci despre creatoarea de roluri teatrale unice Silvia Dumitrescu-Timică se poate spune că a reuşit să adune în propriii săi ochi întreaga melancolie a existenţei acesteia telurice a omului, o stare de spirit echivalentă aproape cu aceea concentrată în organicitatea lăuntrică a faimoasei picturi a impresionistului rus Isaak Levitan intitulată Zi de toamnă. Sokolniki, iar în atitudine vitalitatea artistului superior, care posedă o foarte bine structurată conştiinţă de sine în crearea oricărui act artistic solid. De fapt, Silvia Dumitrescu-Timică a fost ea însăşi o veritabilă conştiinţă umană, modul său de a fi, atât cel de pe scena teatrului, cât şi cel de pe scena vieţii, întruchipând o realitate binară aşezată finalmente sub auspiciile puternicului sentiment al fiinţării sale individuale prin artă şi, nu în ultimul rând, prin iubire.

isaak-levitan zi de toamna soloniki 1879

Isaak Levitan, Zi de toamnă. Soloniki, 1879

Destinul uman şi cel profesional al Silviei Dumitrescu-Timică nu au fost însă deloc nişte segmente cvasiliniare şi nesupuse loviturilor sorţii. Dimpotrivă. Tot ceea ce i s-a dat acestei artiste să poarte pe umerii săi în acestă experienţă mundană complexă a fost dus pe cărarea întortochiată a vieţii, de cele mai multe ori, împreună doar cu propria-i singurătate şi înţelepciune, sub faldurile conştienţei că trecutul şi viitorul îi aparţin deopotrivă şi că, exact ca în tabloul lui Isaak Levitan, ambele îi sunt ca două fire nedespărţite şi intim legate, ce alcătuiesc dimpreună traiectoria parcursului său exemplar prin focul sacru al acestei lumi în cea mare măsură profane.

Silvia Dumitrescu-Timică a avut dăruite de Dumnezeu alături de ea câteva personalităţi de mare calibru sufletesc, cea mai importantă dintre acestea fiind Lucia Mureşan, o altă actriţă de prestigiu a istoriei teatrului românesc împreună cu care a şi jucat în nemuritoarea piesă a lui Mircea Ştefănescu, Micul infern. Moartea în 1954 a soţului său însă, marele actor G. Timică, faţă de care Silvia Dumitrescu-Timică a simţit o iubire situată dincolo de orice bariere pământeşti (în interviurile acordate Vioricăi Ghiţă-Teodorescu, Silvia Dumitrescu-Timică mereu declara cu un patos nestăvilit: „Da, dar eu l-am iubit pe Timică!”), un sentiment rar ce se născuse între zidurile companiei teatrale a lui Leonard şi care-i crescuse în suflet până în ultima zi a vieţii sale singuratice, avea să o ţină departe de scenă nepermis de mulţi ani pe marea noastră actriţă. Părea că se contura în faţa sa una dintre acele fundături destinice majore din care nu prea ai cum să ieşi cu bine la capăt curând. Dumnezeu însă nu a îngăduit ca timpul să se scurgă fără vreun folos nici de data aceasta, anul 1977 fiind momentul de aur pentru evoluţia teatrului românesc, am putea spune, care a coincis cu revenirea la vârsta de 75 de ani a Silviei Dumitrescu-Timică pe scena Teatrului Nottara în magnificul personaj al soacrei din piesa regizată de Mihai Berechet, Micul infern, rol pe care avea să-l joace cu un grandios succes vreme de 23 de ani, până în 1992, când (la cei 90 de ani pe care îi avea) a hotărât să-şi încheie definitiv mai mult decât strălucita sa carieră artistică de şase decenii pusă în slujba Thaliei. 250 de reprezentaţii cu casă închisă, ovaţii peste ovaţii, lecţii de actorie solide şi irepetabile vreodată, măiestrie şi dăruire scenică totală, iată ce oferea modelul artistic Silvia Dumitrescu-Timică tuturor celor care mergeau să îi admire partitura complexă din Micul infern jucată impecabil alături de Lucia Mureşan (cea care i-a fost alături întotdeauna la bine şi la greu, aşa cum scriam mai sus), Ştefan Radof, Ion Dichiseanu, Ion Siminie, Dorin Moga, Emilia Dobrin. Aceasta a fost atmosfera spirituală singulară creată de interpretă de-a lungul ultimului sfert de veac de activitate artistică creatoare a sa.

lucia muresan foto din vol anotimpuri de teatru

Lucia Mureșan în rolul Adelei, după G. Ibrăileanu. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru

Publicul a iubit-o enorm pe Silvia Dumitrescu-Timică, fiindcă el, partenerul ei fidel de fiecare reprezentaţie în parte, a ştiut întotdeauna faptul că aceasta îi va oferi realizări dramatice de o calitate mult superioară tuturor celorlalte, cu irizaţii diamantine singulare. Interpreta a fost însă respectată la fel de mult şi după ce nu a mai jucat pe o scenă de teatru, ceea ce rar i se întâmplă unui artist, indiferent ce segment al artei ar sluji el. Forţa iubirii celorlalţi a însemnat totul pentru Silvia Dumitrescu-Timică. A semnificat scânteia care i-a dat viaţă, atunci când aceasta se prelingea către neant, care a determinat-o să respire, atunci când nu mai era de respirat, care a ajutat-o să meargă mai departe, când drumul nu mai era de continuat, şi care a determinat-o la fiecare spectacol să spună întregii trupe de actori ai Teatrului Nottara, înainte de intrarea pe scenă a acestora în Micul infern, următoarele: „Suntem cei mai buni!” Şi aşa a şi fost. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică a ştiut mereu să creeze artă dramatică adevărată, crezul său de viaţă fiind unul extrem de precis, bidimensional: Teatrul şi Timică.

g timica portret de bogdan calciu mari actori romaniG. Timică, portret de Bogdan Calciu, 2012

Începutul de august al anului 1999 însă avea să o scoată definitiv pe marea Silvia Dumitrescu-Timică de pe scena de praf şi de pulbere a acestei vieţi pământeşti. La 97 de ani, actriţa probabil că s-a gândit la faptul că nu mai poate suporta dorul de G. Timică şi că îi este tare greu a trăi de una singură amurgul propriului său veac de existenţă fără de acesta. Pentru mine personal, fiecare 26 octombrie căpătase o semnificaţie deosebit de importantă din punct de vedere afectiv, atâta vreme cât a trăit Silvia Dumitrescu-Timică. Din 1999 încoace, acelaşi 26 octombrie (deşi coincide cu însăşi ziua mea de naştere) nu mai e deloc la fel. S-a descărcat rapid parcă de întreaga încărcătură simbolică acordată anterior, devenind unul extrem de searbăd şi de fără de miez pentru fiinţa mea. Îmi lipsesc mult interviurile de la Radio România Actualităţi pe care Viorica Ghiţă-Teodorescu i le solicita întotdeauna la acea dată Silviei Dumitrescu-Timică – un adevărat ritual afectiv, am putea spune, dar şi o măsură firească a omagiului public dăruit cu mare dragoste şi sinceritate unei personalităţi legendare a teatrului românesc.

Bine ar fi ca ziua de 26 octombrie să reprezinte un prim punct de plecare pentru oamenii de teatru, dar şi pentru jurnaliştii din presa culturală întru realizarea unor manifestări specifice şi a unor emisiuni de radio şi televiziune dedicate memoriei Silviei Dumitrescu-Timică. Spun apăsat aceste lucruri, pentru că exemplul trecutului ar trebui să genereze întotdeauna prezentului un val de respect şi de admiraţie vădite pentru marile valorile ale spaţiului cultural românesc şi universal, deopotrivă.

claude monet liliac in soare 1872

Claude Monet, Liliac în soare, 1972

„Actorii extraordinari, ca orice artişti adevăraţi, au o alchimie psihică misterioasă, pe jumătate conştientă şi totuşi pe trei sferturi ascunsă, pe care ei înşişi n-o pot defini decît ca «instinct», «fler», «vocile mele», care le permite să-şi dezvolte viziunea şi arta”, scria apodictic în Spaţiul gol Peter Brook. Ei bine, Silvia Dumitrescu-Timică face parte din această pleiadă de artişti titanici, care a reuşit să traseze prin linia destinului său un segment deosebit de important din însăşi linia destinului teatrului nostru naţional. „Dacă ar fi să reîncep viaţa şi ar fi să aleg între munca istovitoare de teatru şi o viaţă tihnită şi îmbelşugată, ce-aş alege?”, se întreba retoric omul de teatru total Maria Filotti (parteneră a Silviei Dumitrescu-Timică în multe piese de teatru cunoscute, precum Gaiţele lui Alexandru Kiriţescu sau O noapte furtunoasă a lui I. L. Caragiale, spre exemplu) la sfârşitul vieţii sale la fel de bogate în amintiri şi realizări artistice şi pedagogico-literare memorabile. Răspunsul şi-l oferea Maria Filotti singură, cu hotărâre şi sinceritate însă: „Între «teatru» şi «comorile lumii»… aş alege teatrul.” Cred că şi Silviei Dumitrescu-Timică îi putem aplica cu siguranţă această paradigmă a sensului sacru de a fi în generosul cuprins al artei interpretative scenice, aşezând-o definitiv acolo unde îi este, de fapt, locul: pe una dintre poziţiile cele mai înalte ale piramidei valorilor culturii româneşti şi universale.

Magdalena Albu

14 iulie 2012

Vezi:

„Bădăranii” de Carlo Goldoni, regia: Sică Alexandrescu, 1960

Recital Virginia Mirea la Teatrul Național Radiofonic

Duminică, 26 februarie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul „Chipuri ale feminităţii”. Cinci personaje în interpretarea actriţei Virginia Mirea. Regia artistică: Cristian Munteanu. Recitalul cuprinde fragmente din Hangiţa de Carlo Goldoni, Evantaiul doamnei Windermere de Oscar Wilde, Filumena Marturano de Eduardo De Filippo, Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare, Matca de Marin Sorescu. Virginia Mirea interpretează rolurile: Mirandolina, Lady Windermere, Filumena Marturano, Catarina, Irina. În celelalte roluri: Dan Condurache, Gabriela Popescu, Cristian Iacob, Petre Moraru, Constantin Dinulescu. Regia de montaj: Bogdan Golovei şi Robert Vasiliţă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Realizatori: Costin Tuchilă şi Puşa Roth. Data difuzării în premieră: 29 ianuarie 2006.

Proiectul realizării unor emisiuni construite pe ideea de a sintetiza o temă foarte frecventată în dramaturgia universală sau tipologia unor personaje, oferind unor actori de marcă posibilitatea unor veritabile recitaluri, a prins contur în toamna anului 2004. Seria de emisiuni Cinci personaje în interpretarea unui actor a fost deschisă cu „Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache (24 septembrie 2004). Fiecare dintre emisiunile difuzate până acum are individualitatea ei, conferită de tema aleasă şi de personalitatea actorului (actorilor) supuşi probei de forţă presupuse de un asemenea recital, în care interpretează cinci roluri şi trebuie să fie ei înşişi dar totodată diferiţi, cu un singur mijloc de expresie: vocea. Într-un reportaj la TVRM, Marina Roman caracteriza aceste emisiuni cu o sintagmă potrivită: „eseuri teatrale”. În „Cronica Română”, Eugen Comarnescu le califica drept „exerciţii de virtuozitate”. Cât despre alegerea textelor, intenţia realizatorilor a fost ca, oprindu-se la o temă sau la o tipologie, să ofere titluri semnificative din istoria dramaturgiei universale, urmând metabolismul secret al temei sau evoluţia personajului, dar şi potrivite personalităţii artistice a actorului, capacităţii sale proteice, valorificate plenar de regizor. Şi mai cu seamă, înscriindu-se în rigorile expresive cerute de structura unui spectacol de teatru radiofonic.

Pe lângă amplele fragmente din piesele selectate, uneori realizând chiar sinteza piesei respective, aceste recitaluri cuprind şi scurte comentarii referitoare la personajul în discuţie, pentru a justifica astfel relaţia tematică sau tipologică. Spre deosebire de primele emisiuni din această serie („Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache – 2004, „Slugi isteţe şi bufoni”. Cinci personaje în interpretarea actorului Horaţiu Mălăele – 2005, „Peţitoare şi cumetre”. Cinci personaje în interpretarea actriţei Dorina Lazăr – 2005, „Îndrăgostiţi în teatrul lumii”. Interpretează Delia Nartea şi Cristian Iacob – 2005), care urmau o idee tematică sau tipologia unui personaj, recitalul Virginiei Mirea propune cinci chipuri ale feminităţii, pe cât posibil diferite: Mirandolina din Hangiţa de Carlo Goldoni, Lady Windermere (Evantaiul doamnei Windermere de Oscar Wilde), Filumena Marturano din piesa lui Eduardo de Filippo, Catarina din Îmblânzirea scorpiei de Shakespeare, Irina din Matca de Marin Sorescu, într-o interpretare pe care nu mă feresc să o numesc excepţională.

Se spune pe bună dreptate că proba de foc a oricărui scriitor este analiza sufletului feminin. Pe de o parte datorită misterului feminităţii, pe de alta pentru că e atât de greu să aduci mereu ceva în plus pentru a-l dezlega. A trecut o jumătate de mileniu de când Gioconda surâde pe pânza lui Da Vinci şi tot de atâta vreme enigma ei nu se lasă descifrată. Probabil că nu trebuie descifrată, dacă această misterioasă compoziţie de sentimente eventual contradictorii este sinonimă, printr-o fericită reducţie, cu feminitatea.

Se crede – şi nu întotdeauna din comoditate – că sufletul feminin este aproape imposibil de pătruns, că esenţa psihologiei feminine implică o permanentă evadare din tipare, o confruntare cu imprevizibilul, acceptarea schimbării ca o condiţie paradoxală a conservării bogăţiei sufleteşti.

Şi dacă femeia a fost considerată, într-un mod care şi-a dovedit precaritatea, mai conservatoare decât bărbatul, redusă fiind la funcţia casnică, s-a observat cu mai mult sau mai puţin entuziasm cât de fragilă a fost această convingere. Atributele feminităţii se află, în fond, într-o relaţie pe cât de fină, pe atât de stabilă cu ideea de transformare perenă a lumii.

Dar nu e nici bine, nici util să încercăm să aflăm dacă nuanţelor fără hotar li se poate atribui cadrul limitativ al unor idei, ce ar putea fi şi ele preconcepute. Recitalul Virginiei Mirea, un adevărat regal de artă actoricească, exprimând în nuanțele cele mai fine tipologii și caractere atât de diverse, în registru comic sau tragic, ori urmând metamorfozele stilistice ale dramei moderne, este o dovadă a complexității personajului feminin în teatrul universal.

Costin Tuchilă