Teatrul Național Radiofonic – 85

aniversare teatrul national radiofonic 85 de ani

calendarAstăzi, 18 februarie 2014, se împlinesc 85 de ani de la difuzarea la Radio România a primei piese de teatru radiofonic: luni 18 februarie 1929, Ce știa satul de Ion Valjan. Așa a început o lungă și bogată istorie, teatrul la microfon din România aflându-se, de altfel, la data aceea, printre primele din Europa dar mai ales având o istorie pe care, cu toată modestia pe care am păstra-o și precauția față de superlative, trebuie să o considerăm așa cum este: excepțională. Continuă lectura „Teatrul Național Radiofonic – 85”

Istoria Teatrului Național Radiofonic

istoria teatrului radiofonic in romania de costin tuchila

Începând de astăzi, cu puține zile înaintea aniversării a 85 de ani de existență a Radioului românesc (1 noiembrie 2013), puteți citi pe noul site Revista Teatrală Istoria Teatrului Național Radiofonic de Costin Tuchilă.

Primul episod reface contextul în care s-a difuzat luni, 18 februarie 1929, prima piesă de teatru radiofonic românesc, Ce știa satul de V. Al. Jean (I. Valjan). Citește Istoria Teatrului Național Radiofonic, episodul 1: Actul de naștere.

84 de ani de teatru radiofonic românesc

ce stia satul teatru radiofonic

eveniment liber sa spunLuni, 18 februarie 2013, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită la o întâlnire pentru a marca sărbătorirea a 84 de ani de teatru radiofonic românesc.

În 18 februarie 1929, avea loc prima difuzare a unei producţii de teatru radiofonic, cu piesa Ce ştia satul de V. Al. Jan, în interpretarea actorilor Teatrului Naţional din Bucureşti, Maria Filotti şi Romald Bulfinski. Reprezentaţia în direct se dovedea fără îndoială încărcată de emoţie şi de febrilitate, actorii interpretându-şi rolurile cu promptitudine şi mobilitate a jocului, efectele tehnice fiind realizate „pe viu”, cu grija de a împleti sugestiv vocile şi intervenţiile sonore care alcătuiau aşa-numita „culisă acustică”.

Spre a sărbători cei 84 de ani de teatru radiofonic românesc, noi vă propunem, la audiţia de la Ramada-Majestic, o altă montare a piesei Ce ştia satul de V. Al. Jan (I. Valjan), varianta din anul 1979, în regia artistică a lui Paul Stratilat. Adaptarea radiofonică: Leonard Efremov. În distribuţie: Radu Beligan, Ileana Stana Ionescu, Ioana Casetti, Constantin Botez. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: ing. George Buican.

I. Valjan

I. Valjan

La audiţie, vor participa scriitori, oameni de teatru, jurnalişti, ascultători fideli şi, bineînţeles, echipa Teatrului Naţional Radiofonic. Publicul va primi CD-uri cu înregistrările spectacolelor Ce ştia satul de V. Al. Jan şi Ion Valjan sau Fascinaţia teatrului – scenariu radiofonic de Michaela Gulea şi Magda Duţu, realizat, în anul 2012, în seria „Biografii, memorii”, în regia lui Petru Hadârcă.

Bucurându-se de privilegiul de a fi teatrul cu numărul cel mai mare de actori, având posibilitatea de a-şi alcătui distribuţiile prin selectarea celor mai buni interpreţi ai scenei româneşti, Teatrul Naţional Radiofonic a realizat, de-a lungul anilor, un portofoliu impresionant de spectacole excepţionale, adunând, pe principiul unităţii în diversitate, propuneri spectacologice dintr-o mare varietate de epoci, de spaţii geografice şi spirituale.

aniversare teatru radiofonic

Este evident faptul că, în timp, Teatrul Naţional Radiofonic s-a definit ca o artă cu legi de sine stătătoare, diferite de cele ale limbajului scenic, iar mijloacele de expresie proprii universului sonor s-au reînnoit în permanenţă, în funcţie nu doar de modificarea tipului de sensibilitate estetică, ci şi de progresele tehnice ale radiofoniei. Astfel încât se poate detecta o evoluţie din ce în ce mai sigură a artei teatrale radiofonice spre rafinament şi cizelare a expresiei artistice, sub raportul arhitecturii şi al plasticii auditive.

Dacă Teatrul Naţional Radiofonic a ştiut să-şi atragă mari nume ale scenei româneşti, el a reuşit, totodată, să-şi creeze propriile personalităţi şi să-şi contureze propriul drum artistic. Aici au lucrat autori redutabili de scenarii radiofonice, aici piesa românească şi-a găsit totdeauna locul în repertorii, aici actorii au putut juca marile roluri visate, în care nu fuseseră distribuiţi pe scenă – şi tot aici s-au format individualităţi regizorale de marcă, practicându-şi profesia cu dăruire, împlinindu-şi vocaţia de a crea din sunete o întreagă lume, cu o desăvârşită atenţie la puterea de pătrundere emoţională a cuvântului rostit.

teatru radiofonic

La fel cum Teatrul Naţional Radiofonic are cele mai bogate posibilităţi de a-şi crea spectacolele, de a-şi alege textele dramatice şi actorii, el este, în acelaşi timp, şi teatrul cu cel mai mare număr de spectatori, cu un public extrem de diversificat, chiar eterogen.

Aşadar, Teatrul Naţional Radiofonic a devenit, fără îndoială, de-a lungul timpului, o instituţie culturală cu adevărat naţională, cu un prestigiu indiscutabil, aşa cum îi dorea Tudor Vianu. Şi, tocmai fiindcă această moştenire culturală s-a dovedit a fi remarcabilă, intenţia noastră este de a găsi o fericită complementaritate între valorile trecutului şi realizările actuale – şi unele, şi celelalte înfăptuite cu pasiune, talent şi inteligenţă a expresiei artistice.

Spectacolul radiofonic Ce ştia satul de V. Al. Jan va fi difuzat vineri, 22 februarie 2013, la ora 14.05, la Radio România Cultural.

Audiţie plăcută şi La mulți ani Teatrului Naţional Radiofonic!

Domnica Ţundrea

 Vezi și: Primul spectacol de teatru radiofonic românesc

Actorul nu a murit încă…

silvia dumitrescu timica

valorile trecutuluiCa o tuşă puternică şi plină de lumină conturată de mâna unui pictor de geniu pe o pânză albă ce aşteaptă să devină tablou, figura ilustră a Silviei Dumitrescu-Timică se ridică peste timp plină de lumină şi de seninătate, aşa cum, de altfel, a şi trăit. Cu o geometrie interioară aparte aidoma unui răsărit jucăuş de soare vibrând în ochii neprihăniţi de copil, această mare artistă a teatrului românesc şi universal a reuşit întotdeauna să împrăştie de pe scenă în sufletul spectatorului prezent un fluviu de vitalitate şi de optimism fără margini. Cea care avea să joace de-a lungul îndelungatei sale cariere teatrale alături de inegalabila Maria Filotti ori de nu mai puţin magnificii George Vraca, Gheorghe Timică, Ion Talianu, Ion Iancovescu, Aura Buzescu, Radu Beligan, Costache Antoniu, Ion Manolescu, Grigore Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu, Alexandru Giugaru, Marioara Voiculescu, Silvia Fulda, George Calboreanu, Carmen Stănescu, Geo Barton, Lucia Mureşan, Rodica Tapalagă, Ion Dichiseanu, Ştefan Radof ş.a. a făcut parte din categoria acelor actori dăruiţi complet artei dramatice în toată splendoarea sa. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică nu putea respira cu adevărat în glodul inestetic şi colţuros al acestei singulare treceri mundane a fiinţei umane decât prin atomii sacri şi imperceptibili fizic ai universului plin de spectaculozitate al reprezentaţiei scenice, construind acolo, între „limitele” impuse ale unui decor cu alură intens geometrizată, o lume imaculată a sa, un spaţiu complet lipsit de umbre, însă dominat de magia unui talent inimitabil şi greu de găsit în dimensiunea altor culturi ale pantheonului teatral de până acum.

silvia dumitrescu timica micul infern 1983 actori contemporani

Silvia Dumitrescu-Timică la aniversare, după spectacolul cu Micul infern, 26 octombrie 1983. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan, Editura Ars Longa, Iaşi, col. „Summa cum laude”, 2009)

„V-a fost dor de mine?!…” Este o replică fascinantă, bine articulată ca intonaţie, cu care Silvia Dumitrescu-Timică îşi începea întotdeauna rolul definitoriu al vieţii sale artistice din spectacolul Micul infern, o piesă regizată cu geniu de Mihai Berechet şi jucată foarte multe stagiuni la rând pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti (până în anul 1992, când, o dată cu cea de-a 250-a reprezentaţie a acesteia, s-a încheiat şi cariera prodigioasă de şaizeci de ani a marii noastre actriţe). Ca să mă alătur cumva tonului interogativ-retoric al colonelesei dominatoare exemplar creionate dramaturgic de către Mircea Ştefănescu, personal, pot spune că da, îmi e dor, îmi e tare, tare dor de Silvia Dumitrescu-Timică. Am admirat-o ca actriţă în diversele roluri create, dar am apreciat-o şi ca om cu un caracter desăvârşit, ascultându-i minunatele interviuri acordate postului naţional radiofonic, în speţă d-nei Viorica Ghiţă-Teodorescu, la data de 26 octombrie a fiecărui an, cu prilejul zilei sale de naştere. Nu aveai cum să nu o preţuieşti până la adoraţie pe Silvia Dumitrescu-Timică, artista cu suflet de copil şi cu vorba aşezată ca a unui mare înţelept. Fiinţă plină de nerv scenic, care domina cu farmecul ei unic şi cu energia sa debordantă până şi aerul sălii de teatru ori al peliculei de celuloid, topind o lume într-o altă lume, ba chiar un univers într-un alt univers, artista a venit în inima teatrului românesc din cuprinsul unei alte inimi, cea a Olteniei, de la Craiova mai exact, acolo unde, în anul 1902, la puţină vreme, iată, după ce secolul XX îşi bătuse singur gongul naşterii lui istorice tumultuoase, văzuse lumina zilei într-o familie de români săraci, dar cumsecade, după cum singură avea să mărturisească peste ani. Mult mai târziu, Silvia Dumitrescu-Timică atingea culmea cea mai înaltă în profesie, fiind catalogată de presa italiană a anului 1957 drept cea mai bună interpretă a personajului Marina din cunoscuta piesă a autorului veneţian de secol XVIII Carlo Goldoni, Bădăranii. Despre spectacolul creat atunci de regizorul Sică Alexandrescu, presa sovietică, spre exemplu, scria un an mai târziu, în 1958, cum nu se poate mai elogios, următoarele: „…Spectacolul Bădăranii este realist, de la început până la sfârşit. În el, locul principal aparţine actorului. Oaspeţii români au creat un ansamblu cu adevărat armonios, ca într-un concert în care nici unul din artişti nu iese în evidenţă, nu apare pe primul plan, ci se află într-o adevărată comunicare creatoare cu partenerii săi.” Iată adevăratul drum al propriului său destin teatral unic.

studiu dupa statuia thaliei scoala franceza secolul XVIII

Studiu dupa statuia Thaliei, școală franceză, secolul al XVIII-lea

Prin felul său de a fi şi de a vedea teatrul şi viaţa, Silvia Dumitrescu-Timică a meritat şi va merita cu prisosinţă elogiul urmaşilor ei, dar şi un loc pe măsură în istoria teatrului românesc şi, de ce nu, şi a celui universal, ea devenind în ani unul dintre reperele fundamentale a ceea ce poate însemna, de fapt, Actor cu majusculă în panoplia lungului şir de interpreţi ai artei dramatice de până acum. La fel putem spune şi despre Leopoldina Bălănuţă, George Calboreanu, Toma Caragiu, Ileana Predescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Raluca Zamfirescu, Costache Antoniu, Gina Patrichi, George Constantin, Rodica Tapalagă şi mulţi, mulţi alţii, veritabilie simboluri artistice, care nu merită vreodată, nici măcar dintr-o greşeală fără de voie, a fi aruncate în ghearele reci ale uitării viclene doar pentru că teatrul în sine reprezintă acea formă efemeră de artă ce se naşte, viază şi moare o dată cu creatorul său biologic şi nimic mai mult. Simt de nenumărate ori, pur şi simplu, nevoia de a pătrunde iarăşi şi iarăşi, a nu ştiu câta oară în viaţă, până la ultimul atom al fibrei artistice singulare a acestor uriaşi creatori de teatru românesc, de a le percepe în integralitate mesajul, de a le trăi, evident, indirect acum, doar de pe pelicula veche de celuloid ori de pe cea a memoriei personale, întreg ansamblul mijloacelor actoriceşti de expresie specifice fiecăruia dintre ei. Repet, mi-e un dor cumplit de aceşti actori încărcaţi de magie pe care istoria teatrului nostru i-a avut pe afişul său în cadrul generos al acestui spectacol al spectacolului românesc, am putea spune, întins, după cum se ştie, pe aproape două secole de viaţă scurse în spatele şi în faţa cortinei de catifea vişinie, pentru că mi-e un dor cumplit de teatrul adevărat, de teatrul destinat Fiinţei umane ca entitate înzestrată cu spirit şi raţiune şi nu doar unui patologic orgoliu regizoral, precum este cel postmodernist al zilei de azi!…

Am obosit la culme să tot văd de ani buni încoace „n” experimente facile de aşa-zis teatru contemporan, care nu au absolut nicio legătură nu numai cu arta dramatică în sine, dar nici cu viaţa din jur, mergând pe deformarea vădită a simbolurilor şi sensurilor primordiale ale acesteia şi necomunicându-i nimic sub niciun fel de raport, nici gnoseologic, nici ontologic şi nici estetic. Umanul din noi – din ce în ce mai mutilat acum prin chiar instrumentul manipulator de conştiinţe al artei, indiferent de ce natură ar fi aceasta – este, de fapt, acea primă secvenţă a creaţiei divine ce reclamă din răsputeri nevoia interioară de spectacol a omului, de artă în genere, exact aşa cum afirma într-un interviu acad. Solomon Marcus („Avem nevoie de spectacol ca de aer”, spunea acesta), şi nicidecum de triviale anticreaţii teatrale din prezent, lipsite complet pe dinăuntru şi în exterior de un conţinut artistic elocvent.

Despre Silvia Dumitrescu-Timică, Radu Beligan spunea următoarele: „Dacă marele Talma (actor francez, prieten cu Napoleon) se putea mândri că a jucat în faţa unui parter de regi, Silvia Dumitrescu-Timică se poate mândri că a jucat în faţa unui parter de mari actori.” La rândul nostru, privindu-i marii noastre actriţe de comedie chipul blând din fotografia învechită de vreme şi vrând să aşezăm în câteva cuvinte exacte o viaţă de Om aşa cum a fost ea, atunci despre creatoarea de roluri teatrale unice Silvia Dumitrescu-Timică se poate spune că a reuşit să adune în propriii săi ochi întreaga melancolie a existenţei acesteia telurice a omului, o stare de spirit echivalentă aproape cu aceea concentrată în organicitatea lăuntrică a faimoasei picturi a impresionistului rus Isaak Levitan intitulată Zi de toamnă. Sokolniki, iar în atitudine vitalitatea artistului superior, care posedă o foarte bine structurată conştiinţă de sine în crearea oricărui act artistic solid. De fapt, Silvia Dumitrescu-Timică a fost ea însăşi o veritabilă conştiinţă umană, modul său de a fi, atât cel de pe scena teatrului, cât şi cel de pe scena vieţii, întruchipând o realitate binară aşezată finalmente sub auspiciile puternicului sentiment al fiinţării sale individuale prin artă şi, nu în ultimul rând, prin iubire.

isaak-levitan zi de toamna soloniki 1879

Isaak Levitan, Zi de toamnă. Soloniki, 1879

Destinul uman şi cel profesional al Silviei Dumitrescu-Timică nu au fost însă deloc nişte segmente cvasiliniare şi nesupuse loviturilor sorţii. Dimpotrivă. Tot ceea ce i s-a dat acestei artiste să poarte pe umerii săi în acestă experienţă mundană complexă a fost dus pe cărarea întortochiată a vieţii, de cele mai multe ori, împreună doar cu propria-i singurătate şi înţelepciune, sub faldurile conştienţei că trecutul şi viitorul îi aparţin deopotrivă şi că, exact ca în tabloul lui Isaak Levitan, ambele îi sunt ca două fire nedespărţite şi intim legate, ce alcătuiesc dimpreună traiectoria parcursului său exemplar prin focul sacru al acestei lumi în cea mare măsură profane.

Silvia Dumitrescu-Timică a avut dăruite de Dumnezeu alături de ea câteva personalităţi de mare calibru sufletesc, cea mai importantă dintre acestea fiind Lucia Mureşan, o altă actriţă de prestigiu a istoriei teatrului românesc împreună cu care a şi jucat în nemuritoarea piesă a lui Mircea Ştefănescu, Micul infern. Moartea în 1954 a soţului său însă, marele actor G. Timică, faţă de care Silvia Dumitrescu-Timică a simţit o iubire situată dincolo de orice bariere pământeşti (în interviurile acordate Vioricăi Ghiţă-Teodorescu, Silvia Dumitrescu-Timică mereu declara cu un patos nestăvilit: „Da, dar eu l-am iubit pe Timică!”), un sentiment rar ce se născuse între zidurile companiei teatrale a lui Leonard şi care-i crescuse în suflet până în ultima zi a vieţii sale singuratice, avea să o ţină departe de scenă nepermis de mulţi ani pe marea noastră actriţă. Părea că se contura în faţa sa una dintre acele fundături destinice majore din care nu prea ai cum să ieşi cu bine la capăt curând. Dumnezeu însă nu a îngăduit ca timpul să se scurgă fără vreun folos nici de data aceasta, anul 1977 fiind momentul de aur pentru evoluţia teatrului românesc, am putea spune, care a coincis cu revenirea la vârsta de 75 de ani a Silviei Dumitrescu-Timică pe scena Teatrului Nottara în magnificul personaj al soacrei din piesa regizată de Mihai Berechet, Micul infern, rol pe care avea să-l joace cu un grandios succes vreme de 23 de ani, până în 1992, când (la cei 90 de ani pe care îi avea) a hotărât să-şi încheie definitiv mai mult decât strălucita sa carieră artistică de şase decenii pusă în slujba Thaliei. 250 de reprezentaţii cu casă închisă, ovaţii peste ovaţii, lecţii de actorie solide şi irepetabile vreodată, măiestrie şi dăruire scenică totală, iată ce oferea modelul artistic Silvia Dumitrescu-Timică tuturor celor care mergeau să îi admire partitura complexă din Micul infern jucată impecabil alături de Lucia Mureşan (cea care i-a fost alături întotdeauna la bine şi la greu, aşa cum scriam mai sus), Ştefan Radof, Ion Dichiseanu, Ion Siminie, Dorin Moga, Emilia Dobrin. Aceasta a fost atmosfera spirituală singulară creată de interpretă de-a lungul ultimului sfert de veac de activitate artistică creatoare a sa.

lucia muresan foto din vol anotimpuri de teatru

Lucia Mureșan în rolul Adelei, după G. Ibrăileanu. Fotografie din volumul Anotimpuri de teatru

Publicul a iubit-o enorm pe Silvia Dumitrescu-Timică, fiindcă el, partenerul ei fidel de fiecare reprezentaţie în parte, a ştiut întotdeauna faptul că aceasta îi va oferi realizări dramatice de o calitate mult superioară tuturor celorlalte, cu irizaţii diamantine singulare. Interpreta a fost însă respectată la fel de mult şi după ce nu a mai jucat pe o scenă de teatru, ceea ce rar i se întâmplă unui artist, indiferent ce segment al artei ar sluji el. Forţa iubirii celorlalţi a însemnat totul pentru Silvia Dumitrescu-Timică. A semnificat scânteia care i-a dat viaţă, atunci când aceasta se prelingea către neant, care a determinat-o să respire, atunci când nu mai era de respirat, care a ajutat-o să meargă mai departe, când drumul nu mai era de continuat, şi care a determinat-o la fiecare spectacol să spună întregii trupe de actori ai Teatrului Nottara, înainte de intrarea pe scenă a acestora în Micul infern, următoarele: „Suntem cei mai buni!” Şi aşa a şi fost. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică a ştiut mereu să creeze artă dramatică adevărată, crezul său de viaţă fiind unul extrem de precis, bidimensional: Teatrul şi Timică.

g timica portret de bogdan calciu mari actori romaniG. Timică, portret de Bogdan Calciu, 2012

Începutul de august al anului 1999 însă avea să o scoată definitiv pe marea Silvia Dumitrescu-Timică de pe scena de praf şi de pulbere a acestei vieţi pământeşti. La 97 de ani, actriţa probabil că s-a gândit la faptul că nu mai poate suporta dorul de G. Timică şi că îi este tare greu a trăi de una singură amurgul propriului său veac de existenţă fără de acesta. Pentru mine personal, fiecare 26 octombrie căpătase o semnificaţie deosebit de importantă din punct de vedere afectiv, atâta vreme cât a trăit Silvia Dumitrescu-Timică. Din 1999 încoace, acelaşi 26 octombrie (deşi coincide cu însăşi ziua mea de naştere) nu mai e deloc la fel. S-a descărcat rapid parcă de întreaga încărcătură simbolică acordată anterior, devenind unul extrem de searbăd şi de fără de miez pentru fiinţa mea. Îmi lipsesc mult interviurile de la Radio România Actualităţi pe care Viorica Ghiţă-Teodorescu i le solicita întotdeauna la acea dată Silviei Dumitrescu-Timică – un adevărat ritual afectiv, am putea spune, dar şi o măsură firească a omagiului public dăruit cu mare dragoste şi sinceritate unei personalităţi legendare a teatrului românesc.

Bine ar fi ca ziua de 26 octombrie să reprezinte un prim punct de plecare pentru oamenii de teatru, dar şi pentru jurnaliştii din presa culturală întru realizarea unor manifestări specifice şi a unor emisiuni de radio şi televiziune dedicate memoriei Silviei Dumitrescu-Timică. Spun apăsat aceste lucruri, pentru că exemplul trecutului ar trebui să genereze întotdeauna prezentului un val de respect şi de admiraţie vădite pentru marile valorile ale spaţiului cultural românesc şi universal, deopotrivă.

claude monet liliac in soare 1872

Claude Monet, Liliac în soare, 1972

„Actorii extraordinari, ca orice artişti adevăraţi, au o alchimie psihică misterioasă, pe jumătate conştientă şi totuşi pe trei sferturi ascunsă, pe care ei înşişi n-o pot defini decît ca «instinct», «fler», «vocile mele», care le permite să-şi dezvolte viziunea şi arta”, scria apodictic în Spaţiul gol Peter Brook. Ei bine, Silvia Dumitrescu-Timică face parte din această pleiadă de artişti titanici, care a reuşit să traseze prin linia destinului său un segment deosebit de important din însăşi linia destinului teatrului nostru naţional. „Dacă ar fi să reîncep viaţa şi ar fi să aleg între munca istovitoare de teatru şi o viaţă tihnită şi îmbelşugată, ce-aş alege?”, se întreba retoric omul de teatru total Maria Filotti (parteneră a Silviei Dumitrescu-Timică în multe piese de teatru cunoscute, precum Gaiţele lui Alexandru Kiriţescu sau O noapte furtunoasă a lui I. L. Caragiale, spre exemplu) la sfârşitul vieţii sale la fel de bogate în amintiri şi realizări artistice şi pedagogico-literare memorabile. Răspunsul şi-l oferea Maria Filotti singură, cu hotărâre şi sinceritate însă: „Între «teatru» şi «comorile lumii»… aş alege teatrul.” Cred că şi Silviei Dumitrescu-Timică îi putem aplica cu siguranţă această paradigmă a sensului sacru de a fi în generosul cuprins al artei interpretative scenice, aşezând-o definitiv acolo unde îi este, de fapt, locul: pe una dintre poziţiile cele mai înalte ale piramidei valorilor culturii româneşti şi universale.

Magdalena Albu

14 iulie 2012

Vezi:

„Bădăranii” de Carlo Goldoni, regia: Sică Alexandrescu, 1960

Teatrul radiofonic – 83

Se împlinesc astăzi, 18 februarie 2012, 83 de ani de la transmisia primului spectacol de teatru radiofonic românesc. Teatrul la microfon are aşadar aproape aceeaşi vechime cu Radioul românesc. La mai puţin de patru luni de la inaugurarea postului public de radio (1 noiembrie 1928), ascultătorii aveau ocazia de a face cunoştinţă cu o nouă specie de teatru.

Amănunte despre primul spectacol de teatru la microfon

 

Zile şi Nopţi de Teatru la Brăila

În perioada 24 septembrie–2 octombrie 2011, Brăila îmbracă haine de sărbătoare: Teatrul „Maria Filotti”, cu sprijinul Primăriei Municipiului Brăila, organizează Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Teatru la Brăila”, eveniment aflat la cea de-a VI-a ediţie.

Programul acestei ediţii, aflată sub patronajul spiritual al dramaturgului brăilean Mihail Sebastian, se anunţă mai mult decât generos. Se vor prezenta zeci de spectacole de teatru dramatic, de păpuşi şi de teatru de stradă, de la cele mai importante instituţii de profil din ţară, vor participa invitaţi speciali din străinătate, vor avea loc concerte, lansări de carte şi expoziţii, toate la Brăila, în 8 săli din oraş. Printre instituţiile invitate să participe se numără Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu cu spectacolul Felii de Lia Bugnar, Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti cu Miriam W de Savyon Liebrecht (regia: Radu Afrim), Teatrul „Nottara” din Bucureşti cu Metoda de Jordi Galceran (regia: Theodor-Cristian Popescu), Teatrul Odeon din Capitală cu Natură moartă cu nepot obez de Ion Sapdaru (regia: Eugen Făt), Teatrul Naţional Târgu Mureş cu Un cuplu de români săraci vorbitori de polonă de Dorota Maslowska (regia: Theodor-Cristian Popescu), Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ cu Râs nervos de Christopher Durang (regia: Szabo K. Istvan) etc.

Copiii au parte şi ei de spectacole create special, la festival fiind confirmată prezenţa unor trupe precum cea a Teatrului Ţăndărică din Bucureşti, a teatrelor de păpuşi şi marionete din Alba Iulia, Bacău, Ploieşti. Spectacolele pentru copii vor avea loc de la ora 11.00, la Teatrul „Cărăbuş” din Brăila.

Dintre trupele străine prezente în festival menţionăm Teatrul din Bursa (Turcia), Teatrul Drumev din Shumen (Bulgaria), Teatrele Sliven şi Yambol (Bulgaria).

Joi 29 septembrie, cunoscutul critic şi om de teatru Ion Parhon va modera conferinţa Clasicii în mileniul trei. Scurtă incursiune în teatrul lui Silviu Purcărete, prilej pentru toţi iubitorii de teatru de a viziona fragmente din creaţia marelui regizor român.

Organizatorii au pregătit publicului şi alte surprize. În fiecare seară, de la ora 21.00, în Holul Monumental al Teatrului „Maria Filotti” vor avea loc concerte de muzică clasică şi ambientală. De asemenea, pe tot parcursul festivalului, în foaierele teatrului vor avea loc expoziţii ale unor apreciaţi artişti plastici precum Lucian Liciu, Nicoleta Gribincea, Ioan Maric.

Programul Festivalului Zile și Nopți de Teatru la Brăila

Calendar: Primul spectacol de teatru radiofonic românesc

Vineri 18 februarie 2011 se împlinesc 82 de ani de la transmisia primului spectacol de teatru radiofonic românesc. Teatrul la microfon are aşadar aproape aceeaşi vechime cu Radioul românesc. La mai puţin de patru luni de la inaugurarea postului public de radio (1 noiembrie 1928), ascultătorii aveau ocazia de a face cunoştinţă cu o nouă specie de teatru. Radiodifuziunea românească nu era în această privinţă în întârziere faţă de Occident. Radio Paris transmitea primele spectacole de teatru radiofonic în aceeaşi perioadă, în iarna 1928–1929, fapt menţionat de revista „Radio”. În numărul său din 24 februarie 1929 se putea citi: „În străinătate a apărut, bine distinct de teatrul propriu-zis, teatrul radiofonic. Între teatrul pur şi cel radiofonic există o diferenţă analoagă cu cea dintre piesa scrisă şi scenariul de cinema, cu machiajul scenic şi cel cinematografic etc. La început se credea de asemenea că cinematograful este «teatru fotografiat» – cum se crede acum că radiofonia dramatică e teatru transmis prin microfon. Sesizaţi deosebirea? În străinătate, aşa cum s-au diferenţiat autori dramatici de autori de scenarii, tot astfel s-a constatat că există o artă nouă, care prezidează la crearea pieselor pentru microfon.” În numărul următor, 24 (3 martie 1929), revista revenea: „Postul de la Turnul Eiffel pare că s-a specializat în Teatrul radiofonic şi este incontestabil că piesele care au fost radiodifuzate au adus formule noi.” Problema aflată în dezbatere în primele luni ale anului 1929 era specificul teatrului la microfon, pornind de la ceea ce numim noi astăzi adaptare radiofonică, regizor specializat, actori cu voci radiogenice, condiţii tehnice de realizare a decorului sonor. Se discuta mult şi despre repertoriu, despre piesele care se pot adapta cu uşurinţă pentru a fi transmise pe unde. Cum toate transmisiile se făceau în direct, dificultăţile erau subînţelese.

Radioul românesc programase recitări încă din primele zile de funcţionare. În studiul Momente din evoluţia Teatrului radiofonic (publicat în Teatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972), istoricul literar Victor Crăciun menţionează: „În 2 şi 3 noiembrie 1928 programele au anunţat recitări, fără să ştim cine a interpretat. În schimb, duminică 4 noiembrie, între orele 18–19, se difuzează muzică uşoară, între melodii recitând Victoria Mierlescu, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tot ea «spune» povestirea lui Horia Furtună, Sufletul copiilor, la 10 noiembrie, iar la 11 noiembrie recită Făt-Frumos de acelaşi poet şi Calendarul lui Aghiuţă de George Coşbuc. În aceste ultime două emisiuni găsim în embrion «Ora copiilor» şi «Ora satului». Al doilea actor menţionat este G. Baldovin care recită la 18 noiembrie Doamne, greu mai e cu două din feeria Păcală de Horia Furtună şi Plugul şi tunul de George Ranetti. De data aceasta, recitările sunt anume alese pentru caracterul lor teatral, prima fiind chiar un monolog de teatru, iar a doua un dialog între plug şi tun care trebuia redat ca atare. A treia interpretă la microfon este Dorina Demetrescu, citind în continuare din Sufletul copiilor, la 1 decembrie şi recitând, la 2 decembrie, două poeme de Tudor Arghezi, Litanie şi Duhovnicească şi unul de Victor Eftimiu: Povestea mărgăritarului. În aceeaşi zi, recită Ion Finteşteanu fabule de Grigore Alexandrescu. În ordine cronologică, la microfon se perindă actorii: Alexandru Marius (9 decembrie 1928), El. Constantinidi (15 decembrie), A. Pop-Marţian (16 decembrie), Ion Manolescu (23 decembrie), George Conabie (30 decembrie). În anul următor, microfonul le stă acestora în continuare la dispoziţie, pe lângă ei însă recitând Nora Peyov (6 ianuarie), D. Demostene (20 ianuarie 1929), Ion Manu (24 ianuarie – continuând seria de emisiuni «Ora veselă», inaugurată cu o săptămână înainte), Păşculescu-Orlea (26 ianuarie), Ion Morţun (27 ianuarie), V. Valentineanu (1 februarie), Lili Popovici (3 februarie), Constantin Nottara (2 martie), N. Soreanu (9 martie), Sorana Ţopa (13 martie), George Vraca (31 martie), Ion Sîrbul (2 aprilie), N. Kiriţescu (30 mai), Marieta Sadova (23 iunie), Lucia Gingulescu, Vl. Maximilian (7 iulie), Tanţi Bogdan (29 august), Maria Mohor (8 septembrie), Aura Buzescu (10 septembrie), C. Toneanu (29 septembrie), Gina Sandri (1 noiembrie). După cum se observă, în primul an de radiofonie românească, actorii cei mai de seamă ai epocii au fost prezenţi la microfonul Studioului din strada Berthelot. Nu se ştie cu exactitate care sunt creaţiile recitate la microfon decât în câteva cazuri. S-au spus versuri din Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă, Gr. Alexandrescu, T. Arghezi, I. Pillat, Horia Furtună, V. Eftimiu. În general actorii erau prezenţi la trei rubrici principale: «Recitări»,« Ora copiilor» şi «Ora veselă».”

În acelaşi studiu aflăm detalii despre contextul în care s-a transmis pe unde prima piesă de teatru. În 11 ianuarie 1929, revista „Radiofonia” [1] anunţa inaugurarea teatrului în studio prin poemul liric O toamnă de Alfred Moşoiu, interpretat de Lili Popovici, în rolul Muzei şi Valeriu Valentineanu (Poetul), în pauza emisiunii muzicale de miercuri 23 ianuarie (care era difuzată între orele 21,00 şi 22,45). Acesta nu poate fi considerat însă – nu-l considera nici conducerea de atunci a Radioului – ca spectacol propriu-zis de teatru radiofonic. Premiera în domeniu avea să urmeze după mai puţin de o lună, în 18 februarie 1929, când s-a transmis comedia Ce ştia satul de V. Al. Jean, avându-i în rolurile principale pe Maria Filotti şi Romald Bulfinski de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Anunţând-o, revista „Radiofonia” menţionează fără echivoc: „În Broadcastingul românesc producţiunea aceasta trebuie subliniată fiind prima încercare de a da teatru în studio.” Revista publica şi fotografia lui V. Al. Jean, cu legenda: „autorul primului teatru radiofonic”.

Comedia lui V. Al. Jean (I. Valjan, pseudonimele lui Ion Alexandru Vasilescu, 16 decembrie 1881, Turnu Măgurele–28 aprilie 1960, Bucureşti) se montase în 1912 la Naţionalul bucureştean, jucându-se cu mare succes. Între 1 iunie 1923 şi 1 iunie 1924 autorul fusese director al Teatrului Naţional din Bucureşti (cf. Ionuţ Niculescu, Directorii Teatrului Naţional din Bucureşti, Bucureşti, Editura Nemira, 2002). Valjan, care se considera ucenicul lui Caragiale, era un autor cu mare audienţă la public, excelând în piesa într-un act. Lovinescu îl gratula cu calificativul „umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de fineţă de observaţie”. Alegerea repertorială era, în context, inspirată, piesa având reale virtuţi radiofonice prin intriga deloc complicată şi verva dialogului. Ce ştia satul „se bazează pe ideea de când lumea că soţul află ultimul ceea ce tot satul ştie de mult. Grigore Marineanu pune însă la cale o farsă şi află chiar din gura soţiei, sigură că se pronunţase deja divorţul, tot ce nu ar fi voit să afle. Adevărul astfel obţinut îl absolvă de complicaţii morale şi în acelaşi timp îl răzbună. Victima e de astă dată soţia, care joacă rolul înşelătorului înşelat. Piesa, susţinută doar de simpla conversaţie, place prin atmosfera de bună dispoziţie, obţinând uşor adeziunea spectatorului.” (Cornel Moraru, Dicţionarul scriitorilor români, R – Z, Bucureşti, Editura Albatros, 2002).

Costin Tuchilă

[1] „Revista bilunară «Radiofonia», apărută la 15 octombrie 1925, sub auspiciile Asociaţiei Prietenii Radiofoniei, a avut în colectivul de redacţie profesori şi ingineri de prestigiu ca: prof. Dragomir Hurmuzescu, ing. E. Petraşcu, ing. Mihai Konteschveller, inventator şi autor de manuale de specialitate, ing. I. Constantinescu, autor de cursuri de telecomunicaţii pentru studenţi şi alţii. În anul 1928 revista este reeditată ca organ de publicitate al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România.” (ing. Lenuţa Chiriţă, Câteva consideraţii asupra introducerii radiofoniei în România, Radio Pro Antic). Numărul 1 al noii serii a revistei, cu apariţie săptămânală, este datat vineri 9 noiembrie 1928 (v. foto).

Ce ştia satul” de V. Al. Jean. Adaptare de Leonard Efremov. Regia artistică: Paul Stratilat. În distribuţie: Radu Beligan, Ileana Stana Ionescu, Ioana Casetti, Constantin Botez. Regia tehnică: ing. George Buican. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Data difuzării în premieră: 18 februarie 1979.