„Adunarea femeilor” de Aristofan, la Teatrul Naţional Radiofonic

Joi, 19 iulie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi Adunarea femeilor de Aristofan. Traducere de Alexandru Miran. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Mariana Mihuţ, Alexandru Arşinel, Valentin Teodosiu, Eusebiu Ştefănescu, Virginia Mirea, Coca Bloos, Gabriela Popescu, Ruxandra Sireteanu, Oana Ştefănescu, Silvia Codreanu, Medeea Marinescu, Cristian Iacob. Muzică originală de Gabriel Bassarabescu. Interpretează: Ioan Caţianis, Iulica Szekeres (flaute), Cristian Balea (percuţie). Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Înregistrare din 2003. Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă, 21 iulie 2012, la ora 13.15, la Radio România Internațional.

Penultima, cronologic, dintre cele 11 piese păstrate de la Aristofan (probabil 450 î. Hr.–386 î. Hr.) are un titlu, Ekklesiazousae (Adunatele), care „constituie în sine o glumă, căci verbul ekklesiazo («a aduna pentru luarea hotărârilor») nu se întrebuinţa niciodată la participiul feminin.” (Robert Flacelière, Istoria literară a Greciei antice). După toate probabilităţile, a fost jucată în 392 î. Hr., fiind urmată de Plutos (388). Trecuseră, aşadar, mai bine de un deceniu de la Broaştele (405) şi peste 30 de ani de la satira din Norii (423), îndreptată împotriva lui Socrate şi a sofiştilor. Nimic din verva scânteietoare a comediografului, din puterea lui de observaţie, din capacitatea limbajului de a înfăţişa în pastă „grasă” frământările epocii, o realitate pe care o deducem cu suficientă claritate, nu lipseşte de aici.

Ca şi în Plutos, în Adunarea femeilor parodia este totală. Fără nuanţele de revoltă din ultima piesă, ţinta satirei lui Aristofan o constituie aici teoriile sociale utopice care circulau în cercurile înalte ateniene, ideile lansate de Protagora şi de alţi sofişti. S-a spus că subiectul Adunării femeilor plutea în aer, la fel cum – opinie curentă la mulţi cercetători – piesa aceasta ar anunţa Republica lui Platon. Aceste aspecte pot desigur interesa astăzi, chiar dacă nu ele dau tonul atracţiei pentru utopia peste care Aristofan toarnă o tolbă de săgeţi. „Tematica ei, scrie Vito Pandolfi, are o vigoare neobişnuită.” Dispreţul nu se manifestă printr-o negaţie cinică ori printr-o punere în pagină, cu mijloacele comicului, a conflictului de idei, ci se transformă într-un râs de cele mai multe ori „gros”, convocând un registru de trimiteri directe sau aluzive la persoane, obiceiuri, relaţii sociale greu de desluşit pentru spectatorul contemporan, dar care făceau deliciul publicului din Atena.

Teatrul lui Dionysos, Acropole, Atena

Poetul imaginează un stat atenian condus de femei şi întemeiat pe comunitatea bunurilor. „Voi face să crească o singură viaţă comună, la fel pentru toţi”, în care va curge „belşug tuturor şi din toate”, spune Praxagora (nume compus transparent din „praxis” şi „agora”), stratega, conducătoarea revoltei femeilor care, deghizate în bărbaţi, preiau puterea în Cetate. În zori, Praxagora adună femeile îmbrăcate în mantii bărbăteşti, dotate cu ciomege şi bărbi şi, după o repetiţie generală, porneşte spre locul Adunării. Misterios la început, dialogul răsfrânge abilitatea sui-generis a conspiraţiei. Până se dezmeticesc bărbaţii, femeile au şi devenit stăpâne pe cetate şi Praxagora prezintă cu o siguranţă de invidiat noua alcătuire socială în care totul devine comun, spre mirarea lui Blepyros, soţul Praxagorei şi a vecinului său, „cetăţeanul sceptic”. Euforia nebunească a înfăţişării noii ordini sociale, în care nu va mai fi nevoie de tribunale (uriaşă deziluzie pentru atenieni!), pentru că nimeni nu va mai avea de ce să fure sau să înşele, iar în oraş va exista „un singur lăcaş”, prin dărâmarea zidurilor dintre încăperi, atinge apogeul când bărbaţii încep să-şi scoată lucrurile din casă pentru a le preda în Agora „averii obşteşti”. Revoluţia nu se reduce la atât. Până şi femeia va fi bun comun, desigur după anumite reguli care trebuie să-i mulţumească pe toţi (şi pe care le vom vedea de altfel puse în practică într-o scenă următoare, de o teatralitate excepţională):

Blepyros: Să zicem că văd o puştancă, şi-mi cade cu tronc şi vreau s-o-ncălzesc, am voie să iau pentru dar de la obşte, iar după culcat să păstrez şi câtimea din zestrea comună?

Praxagora: Îţi va fi-ngăduit să te culci cu ea pe daiboj. Voi face ca însăşi femeia să fie obştească. Bărbaţii pot, aşadar, să se culce cu ele, făcându-le-n voie copii.

Blepyros: Dar cum să-i opreşti să nu meargă cu toţii la cea mai bine făcută, să nu se străduiască s-o-mbrăţişeze?

Praxagora: Şedea-vor balcâzele şi borcănatele-n preajma celor plăcute, iar cel ce pofteşte pe una cu nuri, să zgâlţâie-ntâi o urâtă.

Blepyros: Şi ce-o să ne facem, noi, ăştia mai vârstnici? Intrând mai întâi la urâte, mă tem că-nainte s-ajungem la ţinta dorită, ne va lăsa mădularul.

Praxagora: Dar nu se vor bate, stai molcom, să nu-ţi fie teamă, că nu se vor bate.

Blepyros: Din pricina cui?

Praxagora: De dor să se-ntindă cu tine. Deci nu îţi va fi decât… bine.

Blepyros: Da’ straşnic v-aţi îngrijit pentru voi, rânduind ca nu cumva să rămână o singură bortă nefolosită. Cu treaba bărbaţilor ce-o să se-ntâmple? Femeile se vor feri de urâţi, roind numai-n jurul celor mai falnici.

Praxagora: Bărbaţii mai neizbutiţi vor pândi după cei mai frumoşi, când se-ntorc de la prânzuri acasă, vor sta să-i aştepte pe străzi şi pe la răspântii. Femeilor nu le va fi-ngăduit să-nnopteze cu cei minunaţi şi voinici, dacă nu îi vor fi bucurat mai întâi pe cei pirpirii şi scălâmbi.

Blepyros: Va fi preţuit un năsos, Lysikrates de pildă, la fel ca bărbaţii frumoşi?

Praxagora: La fel, pe Apollo, şi acesta-i un rost democratic.”

Nici cele mai negre proiecţii egalitariste nu ating această viziune, de altfel deloc excentrică, pe care o ridiculizează Aristofan în Adunarea femeilor. Comunismul avant la lettre se combină ridicol cu un feminism stupid, deznodământul „orgiastic” fiind o soluţie la rândul ei grotescă. Aristofan atacă vremurile de falsă democraţie, decăderea moravurilor, superficialitatea, acceptarea snoabă a modei noi, credulitatea într-un limbaj adesea licenţios.

Dacă poetul comic scria pentru actualitatea imediată a epocii sale, geniul său satiric i-a asigurat universalitatea.

Adaptarea radiofonică foloseşte traducerea din greaca veche a lui Alexandru Miran, plină de expresivitate şi culoare, apărută în 1974. Regizorul Cristian Munteanu este autorul unei montări care, la premiera din 16 martie 2003, a întrunit toate superlativele prin ritmul compoziţiei teatral-radiofonice, reliefarea plastică a contrastelor, paleta de registre comice, individualizarea personajelor şi nu în ultimul rând, prin expresivitatea corului femeilor.

În rolul Praxagorei, Mariana Mihuţ, voluntară, temperamentală, conduce ferm „ostilităţile”. Alexandru Arşinel creează plastic grotescul personaj Blepyros, alături de Valentin Teodosiu, Eusebiu Ştefănescu, Coca Bloos, Gabriela Popescu, Ruxandra Sireteanu, Silvia Codreanu, Oana Ştefănescu, Virginia Mirea, Medeea Marinescu, Cristian Iacob.

Muzica inspirată a lui Gabriel Bassarabescu, dansul din ultima parte şi efectele instrumentale atât de sugestive realizate de Ioan Caţianis, Iulica Szekeres (flaut, flaut alto, flaut piccolo), Cristian Balea (percuţie), toate înregistrate live, devin la rândul lor personaje de comedie.

Costin Tuchilă