Seară japoneză

seara japoneza

Miercuri, 11 martie 2015, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu din Bucureşti va ava loc o Seară japoneză dedicată romanului Mătase de Alessandro Baricco, recent apărut la Editura Humanitas. Vor participa criticii literari Elisabeta Lăsconi şi Adina Diniţoiu, istoricul Mirela Murgescu şi Yasuyuki Tagaki, preşedintele Asociaţiei Culturale „Tomodachi”. Moderatorul întâlnirii este Şerban Georgescu, coordonatorul Centrului de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru” din cadrul Universităţii Româno-Americane.

În a doua parte a evenimentului, plecând de la o prelegere despre rolul mătăsii în vestimentaţia tradiţională japoneză, publicul va asista la o prezentare de chimonouri.

logo liber sa spunVezi: Arhiva categoriei Carte

„De dragul tău”, expoziție de pictură Franco Giannelli

franco giannelli expozitie biblioteca metropolitana bucuresti aprilie mai 2014

eveniment liber sa spunÎn perioada 28 aprilie–24 mai 2014, la Biblioteca Metropolitană București, Sediul central (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei) va fi deschisă expoziția de pictură De dragul tău, a artistului Franco Giannelli (Italia). Vernisajul va avea loc marți, 29 aprilie 2014, la ora 17.30. Prezintă: Costin Tuchilă, Marina Roman. Sigla_BMB_actuala_Moment muzical: Aida Chiciudeanu (pian).

Program de vizitare: Luni–miercuri: orele 12.00–19.00; joi, vineri: 9.00–16.00: sâmbătă: 9.00–13.00. Intrarea liberă.

Franco Giannelli s-a născut în 1940 la Lucca (Italia). Modul său personal de a picta i-a deschis o cale care este în continuă evoluție. Lucrările sale (ulei pe lemn), inconfundabile prin conținutul lor, se bucură de aprecierea publicului și a specialiștilor. A expus în mai multe orașe italiene. Lucrările sale se află în colecții private din Europa și Statele Unite.

„Când eram copil, făceam deseori un joc. Era un joc care îmi permitea să las luma adulților și să gasesc un spațiu doar al meu, făcut din culori, senzații, fantezii ale minții și ale spiritului. Era un joc foarte simplu, fară reguli sau obiective, căci era de ajuns să întredeschid ochii în fața unui câmp de flori, unei pajiști de maci, într-o seră plină de garoafe și să mă abandonez, să mă pierd în culoare, să mă imaginez ca o parte din totul. Detaliile realității se atenuau și eu mă simțeam tot una cu lumina, mai aproape de spirit. De foarte mulți ani nu mă mai jucam în acest fel, dar întâlnirea cu culorile lui Franco Giannelli m-a dus dintr-o dată înapoi în timp, la acel joc atât de simplu și atât de rafinat. Înapoi la o căutare a spiritului care traversează simplitatea cu ochii întredeschiși. Tușa lui Franco este gingașă, evanescentă, aproape onirică. A observa arta sa este ca și cum ai deschide o ușă spre o lume care este departe, peste natura care încearcă să interpreteze, peste detaliul fotografic, peste particularismul realității într-o dimensiune care este senzație pură. Senzație care distilează esența, care joacă în căutarea Ființei.”

Eugenio Giusti, Associate Professor of Medieval Literature and Culture at Vassar College (Poughkeepsie, New York)

melodios ulei pe lemn franco giannelli italia

Melodios

„Lucrările lui Franco Giannelli au farmecul discret, profund și suav al naturii, surprinsă în ipostaze unice. Prin culoare, artistul creează stări, nuanțe ale unui vis înflorit, forfota, rezistența, mișcarea ,,tiptilă”, capriciile, frământarea, raza de trandafir dar și repausul roz. Franco Gianelli surprinde măiestrit simbioza lumii vegetale într-o metaforă a culorii, într-o revărsare de tonuri lirice. Lucirea, zăpușeala, culorile vântului, esența, etericul etc. reprezintă tot atâtea dialoguri scrise sau rescrise prin tușă de culoare. «Personajele» sale, florile, în nuanțe delicate, potențează «melodios» lucrările artistului, aş spune eu, artist al culorii.”

Pușa Roth, scriitor

repaus roz pusa roth franco giannelli

Repaus roz

„Protagonista lucrărilor lui Franco este o natură delicată și solitară, puternic mediată de pensulă și de suflet până când devine poezie.

Apreciabila eleganță formală este întotdeauna în echilibru cu emotivitatea care parcurge peisajele descrise și propuse cu ajutorul unui limbaj de culori cizelate și aproape toate filtrate printr-o lumină slabă, caracteristică unor anumite atmosfere romantice ale naturii, care se întorc la artist din reminiscențele îndelungatei sale experiențe și care se restituie în picturile sale, cu o interpretare personală și cu o emoție intensă.”

Maria Paola Manzo, assessorato alla Cultura del Comune di Pisa

oro di terra aurul pamantului tusa culoare

Aurul pământului

„Întinde-te deasupra unei pajiști, atinge-o, miroase-o, ascultă-i foșnetul brizei prin iarbă, fii conștient de faptul că natura comunică, lasă-te invitat la dialog și reflecție. Apoi privește și observă că verdele este făcut din o sută, o mie de tonuri de verde și de asemenea toate celelalte culori. Franco Giannelli, prin lectura tușei lui, ne oferă intima cunoaștere a vieții unei flori, precum viața unui om care luptă împotriva întunericului, explodează, răzbate la lumină și începe să facă parte din natura miraculoasă. Reținerea senzațiilor și capacitatea de a le exprima sub orice formă de comunicare, fie ea cuvânt vorbit sau scris, pictură…, nu pot fi decât răspunsul la întrebările eterne. Când «morbul» culorii intră în noi, atunci iată uniunea perfectă dintre etică și estetică, ideea se materializează în frumos iar toate acestea ne transportă de la simțirea unei satisfăcute plenitudini la profunde momente de pace cu noi înșine.”

„Memo”, Lucca

fosnet pictura de fanco gianelli

Foșnet

„Studii de flori în peisaj s-ar putea numi, dacă am vrea să găsim neapărat un gen limitativ care să definească intențiile tematice ale artistului, tablourile lui Franco Giannelli. Numai că aceste flori-peisaje sau, mai degrabă, peisaje înflorite fac să transpară cu totul altceva. Ele sunt, aș putea zice, poeme metafizice destinate ochiului – ochiului care visează, întreabă, se frământă, plutește pentru o clipă, se retrage, însă revine și se regăsește într-un orizont care îi este parcă mereu familiar dar și mereu surprinzător, un orizont, de fapt, în permanentă schimbare. Lumina soarelui învăluie discret, adieri de pulberi fine se aștern inspirând liniștea serilor lungi de vară, așa cum se intitulează un tablou (Seară de vară). Alteori aceste peisaje-poeme evocă ritmul secret, imperceptibil al naturii (Tiptil), Foșnetul, muzica interioară la care visăm privind unduirea florilor în bătaia vântului (Culorile vântului) ori, dimpotrivă, Aurul evocator al esențelor.

Se cuvine remarcată în această selecție din lucrările pictorului Franco Giannelli armonia cromatică aparte, pentru că în fiecare tablou artistul își propune și reușește să găsească acel «timbru» al culorii, acordurile cromatice care să o individualizeze, de la senzația tactilă pe care o poți trăi în Dansul soarelui la unduirea volatilă din tabloul intitulat Flori… fluturi.

Costin Tuchilă, scriitor

flori fluturi franco giannelli

Flori… fluturi

„Pământ şi Cer vorbind aceeaşi limbă. Iubindu-se până la contopire. Pentru că în universul pe care Franco Giannelli îl creează nu există limite. Inflorescenţele devin stele, asemenea stelelor care se transformă în flori. Galben şi albastru se recompun, la nadir, în verdele care va colora câmpul cu pensulaţii ferme, uneori tensionate, amintindu-mi – e poate doar un reflex sentimental căruia nu-i pot să mă împotrivesc – de Van Gogh. Tempestoso este o lucrare care cred că generează întreaga poetică a pictorului Franco Giannelli. Aproape shakespearian, şi nu datorită titlului. Furtuna poate fi interpretată ca o criză a naturii pe care, îndeobşte, o socotim de partea noastră: calmă şi tandră. Dar criza, o ştim, este bivalentă, ea poate fi interpretată şi ca oportunitate. Pictorul alcătuieşte şi cerul, şi marea, şi pământul din aceleaşi culori, schimbând dominanta. Iar din ciudata perspectivă pe care o compune nu înţeleg dacă acele globuri carnale sunt coroane de arbori sau fabuloase inflorescenţe din care – cine ştie? – va apărea mâine o nouă specie de oameni… Pentru mine, Franco Giannelli este arhitectul unei lumi de vis. Iar visul nu este altceva decât realitatea primă.”

Marina Roman, critic de artă

 tempestoso de franco giannellitempestoso de franco giannelli

 Tempestoso

Memo

Ața și acul

În mâna unei gospodine

un ac spunea acestea aței:

„O, haimana fără picioare

și fără cap, pe unde umbli?

Eu merg și cos rupturi, într-una,

și unde-ajung, de ce, din urmă,

te ții ca scaiul după mine?”

Surâse ața: „Pretutindeni

eu te urmez, căci fără mine

cum ai putea să coși tu, singur?

Orice ruptură cât de mică

cu mine doar se întregește –

de ce ascunzi ce vede-o lume?

Pe urma pașilor tăi, pururi

eu mă târăsc, de ce vrei oare,

să mă înlături de pe cale?

De ochiul tău dacă-ntr-o seară

mă voi ascunde, ce faci ziua?

Căci unde-i ac, dar nu e ață,

nu coși cu lauda-ngroșată.

Te vezi în ochiu-ți doar pe tine,

și nu mă mai zărești pe mine –

dar ce te faci, când te privește,

cu mii de ochi, întreaga lume?

Sunt slabă și neputincioasă,

dar fără mine, ac puternic,

nu poți să faci o-mpunsătură!”

Parvin Etesami ( 1906–1941)

Traducere de George Dan

Am ales această poezie a poetei persane Parvin Etesami pentru a intra triumfal în istoria nedespărţiţilor prieteni: acul şi aţa. Ei, oare cu cine să începem, cine a apărut mai întâi? Aţa sau acul ? E ca în povestea cu oul şi găina! Nici acum nu s-au lămurit oamenii cine a fost mai întâi. Oul sau găina?

Lăsăm oul şi găină şi începem cu istoria aţei. Eu cred, şi istoria devenirii umane o demonstrază, că atunci când oamenii au avut nevoie de îmbrăcăminte au folosit tendoane de animale şi fâşii subţiri de piele, datorită faptului că primele obiecte vestimentare au fost confecţionate din piei de animale. O altă etapă a fost aceea când triburile au început să confecţioneze sfoară din diverse plante. Până când s-a descoperit modul actual de confecţionare a aţei, prin răsucirea mai multor fire, au trecut multe secole. Astfel, la început au fost utilizate ca materiale bumbacul, lâna şi mătasea, ca mai târziu să fie descoperite şi valorificate fibrele sintetice, cum ar fi nylon-ul şi polyester-ul. Dar degeaba ai aţa, dacă nu ai şi micul obiect numit ac, cu ajutorul căruia să realizeze obiectele vestimentare!

Primele ace erau confecţionate din oase de animale sau din lemn, iar mai târziu au apărut acele din bronz şi din oţel. În timp, acele din oţel au ajuns la o dimensiune atât de fină, încât puteau coase orice fel de material, inclusiv mătase, fără să lase nicio urmă.

Secole la rând, cel mai mare producător de ace a fost Redditch, companie care producea cele mai bune ace de pe piaţă, cum ar fi Milward’s şi Able Morrall’s. Redditch a păstrat cu grijă secretul fabricării unor ace atât de fine şi de bună calitate. Secretul consta în tehnica de lustruire continuă a acelor cu pulberi fine de şlefuire. Maşinăriile care funcţionau pe bază de apă s-au dovedit atât de eficiente, încât au fost utilizate timp de generaţii întregi. Vă puteţi imagina că aţa a avut, prin oameni sus-puşi, şi o influenţă economică, în urma unui război pierdut? Da, s-a întâmplat chiar pe vremea împăratului Napoleon Bonaparte.

În 1806, flota lui Napoleon a fost învinsă la Trafalgar, iar împăratul a vrut să se răzbune pentru această înfrângere, interzicând exporturile către Anglia. Însă contrabandiştii au reuşit să ajungă cu marfă în Anglia, dar preţul aţei de cusut din mătase a crescut nefiresc de mult. Preţul unei papiote de aţă echivala cu salariul pe două zile de muncă. Câţiva ani mai târziu, acest lucru s-a schimbat, iar în 1851 Anglia avea aproximativ 100.000 de producători de mătase. În prezent, mai există o singură fabrică producătoare de mătase naturală în Anglia, la Whitchurch.

Apoi a urmat blocarea importurilor de mătase din China, fapt ce a dus din nou la o creştere exagerată a preţului. Din nevoia urgentă de a găsi o alternativă mai ieftină, Patrick şi George Clarck au inventat o metodă de răsucire a firelor din bumbac, fapt ce a dus la obţinerea unei aţe de cusut extrem de eficientă. Aţa din bumbac avea de asemenea avantajul de a putea fi reciclată. În 1882, Clark şi-a deschis propria fabrică de aţă de cusut în Scoţia, iar câţiva ani mai târziu fiul său îşi deschide şi el o fabrică: Coats.

În timp, s-a dovedit că aţa de cusut produsă de Clark nu era suficient de rezistentă pentru maşinile de cusut, fapt ce l-a determinat pe George Clark, unul dintre nepoţii săi, să inventeze o aţă specială pentru maşini – o aţă din şase fire.

Aceasta este povestea celor doi prieteni care fac cea mai bună echipă din lume, din toate timpurile: aţa şi acul.

Pușa Roth

Mărțișorul, simbol al primăverii

În perioada 24–29 februarie 2012, Muzeul Naţional al Ţăranului Român din București (Şoseaua Kiseleff nr. 3) organizează Târgul Mărţişorului, care va avea loc exclusiv în spațiile exterioare ale muzeului şi în sala Acvariu, între orele 10.00–18.00. Peste 200 de meşteri ţărani, artişti plastici şi studenţi vă aşteaptă să târguiţi mărţişoare tradiţionale, mărţişoare de criză şi suprarealiste, vintage și recycle, meşterite din lut, textile, lână, hârtie sau fetru – mărţişoare de toată mâna.

Pornind de la această informaţie, cred că este necesar să reamintim câteva date din istoria mărţişorului, simbol al primăverii, al bucuriei şi, de ce nu, al dragostei. Pentru că un dar îl faci doar celor pe care îi iubeşti sau îi apreciezi. Obicei păstrat de la romani, consemnat de istoriile de specialitate, a căpătat în zilele noastre o altă dimensiune simbolică. Cine îşi mai aduce aminte că pe data de 1 martie mărţişorul se oferea înainte de răsăritul soarelui, atât fetelor cât şi băieţilor? Şnurul la care era este ataşat mărţişorul, alcătuit din două fire de lână răsucite, alb şi roşu, sau alb şi negru, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, lumină-întuneric etc. Legat la mână sau prins la piept, se purta de la 1 martie până când se arătau semnele primăverii. Atunci, mărţişorul se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să aducă noroc sau era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: „Ia-mi negretele şi dă-mi albetele”.

Există legende populare în care se spune că mărţisorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte.

Într-un studiu dedicat mărţişorului, poetul George Coşbuc explica: „Scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet… Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească.”

Coşbuc cunoştea foarte bine tradiţia şi a remarcat că la şnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui, iar acest obicei este explicat, într-o oarecare măsură şi de legenda care reaminteşte că un tânăr a eliberat Soarele care fusese furat. A alergat trei anotimpuri şi în cel de-al patrulea, primăvara a reuşit să învingă dragonul. Sângele voinicului rănit a căzut pe zăpada şi de aici deducem semnificaţia culorilor şnurului.

Cu acest bănuţ se cumpărau vin roșu, pâine şi caş proaspăt pentru ca purtătorii acestui simbol să aibă faţa albă precum caşul şi rumenă precum vinul roşu.

În volumul Cu bastonul prin București, Tudor Arghezi, a cărui proprietate a primit numele de Mărţişor (astăzi Muzeul „Tudor Arghezi”) făcea următoarele consideraţii privitoare la acest simbol al primăverii: „…La început, atunci când va fi fost acest început, mărţişorul nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seamă că vântul de primăvară le pătează pielea şi nu era nici un leac. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând «farmece» şi făcând şi de dragoste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gât.

…Vântul uşurel de martie, care împestriţa pleoapele, nasul şi bărbia, se numea mărţișor şi, ca să fie luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zinţii de marţ. Dacă mai spunem că firul era şi rosu, înţelegem că el ferea şi de vânt, dar şi de deochi.”

Doamnelor şi domnilor, să ne reamintim că la geto-daci anul nou începea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Acest calendar popular avea două anotimpuri: vara şi iarna. Mărţişorul era un fel de talisman menit să poarte noroc şi era oferit de Anul nou. Sigur, există multe poveşti sau legende legate de semnificaţia mărţişorului, dar cred că prin exemplele pe care le-am prezentat, am cam lămurit „misterul”, aşa că nu-mi rămâne decât să vă urez o primăvară frumoasă şi să vă ofer, imaginar, câte un mărţişor. Toate gândurile bune!

Pușa Roth