Un actor elegant și carismatic: Cornel Coman

cornel coman portret monografic

La rubrica Remember de Annie Muscă, Revista Teatrală Radio

eterne reveniri in luna lui ciresar biografii annie muscaAstăzi, 14 iunie 2014, Cornel Coman ar fi împlinit 78 de ani. Născut într-un sat din Vrancea, Livezile, în 14 inie 1936, a murit prematur, la 44 de ani, în 16 ianuarie 1981.

Unul dintre cei șapte copii ai cuplului Alexandru și Magdalena Coman, botezat Alexandru-Corneliu de către o familie de învățători din sat, Cornel Coman a urmat primele două clase primare la Școala din Livezile, iar ultimele două la Școala Primară de Băieți din Focșani de pe strada Dogăriei. A studiat apoi la prestigiosul Liceu „Unirea” din Focșani, pe care l-a absolvit în 1956.

Pentru a nu fi exmatriculat din cauza „originii nesănătoase”, Cornel a fost nevoit să urmeze sfatul rubrica remember annie musca revista teatrala radiounui înțelept profesor și să se lase înfiat de bunicul său, Toader Coman, un țăran sărac. Astfel, adolescentul devine frate cu tatăl său, în acte. Până să ajungă actor, a trecut prin multe încercări. După liceu a dat examen la Litere, dar după ce a trecut examenul cu bine, a avut loc o reexaminare ce cuprindea și o probă la limba greacă. Firește, a picat. A revenit la Focșani, unde s-a angajat ca taxator pe autobuze pentru vreo jumătate de an. Între timp s-a lăsat convins de fratele său să studieze contrabasul. La un moment dat, Cornel învățase să cânte și la vioară. În 1957, după examenul de la Institutul de Teatru, la care este respins, merge pentru un an la o școală de Topografie din București. Se întoarce în Focșaniul său și se angajează ca instrumentist la Filarmonica din oraș, unde fratele său era secretar muzical.

biografie cornel coman

Cornel Coman

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în anul 1963, la clasa profesorului Constantin Moruzan, fiind coleg de promoție cu: Irina Petrescu, Ștefan Iordache, Valentin Uritescu, Grigore Gonța, Sanda Țăranu, Șerban Cantacuzino, Nae Cosmescu, Violeta Berbiuc, Dionisie Vitcu și alții. Cei mai mulți dintre ei își vor construi o strălucită carieră în teatru și film.

Roluri în teatru

După institut, Cornel Coman este repartizat la Teatrul Dramatic din Brașov de care se va atașa, deși va juca aici doar două stagiuni, perioadă în care va fi distribuit printre altele în Jocul ielelor de Camil Petrescu, în Vlaicu Vodă de Al. Davila, în Mizerie și noblețe de Eduardo Scarpetto.

Mai timid din fire, la rugămințile fratelui său, actorul susține un concurs la „Bulandra” în urma căruia este angajat în râvnitul teatru bucureștean. Regizorul Liviu Ciulei îl va distribui mai întâi în Steve Hubbell din piesa lui Tennessee Williams, Un tramvai numit dorință (1965), alături de Clody Bertola, Victor Rebengiuc, Petre Gheorghiu și Ion Caramitru, apoi în Moartea lui Danton (1966) de Büchner și în Procesul Horia de Al. Voitin (1967), iar în 1975 în Azilul de noapte de Maxim Gorki. Citește integral în  Revista Teatrală Radio. Filme cu Cornel Coman și fragment audio-video din spectacolul radiofonic „Colonia cea nouă” de Luigi Pirandello (1978).

Annie Muscă

„debut treişpe”, un nou proiect la Teatrul Mignon

teatrul_mignon

eveniment liber sa spun„debut treişpe” înseamnă o scenă, o casă, o speranţă. Scena pe care fiecare tânăr actor îşi doreşte să joace, casa de care orice proaspăt spectacol are nevoie, speranţa din toţi iubitorii de teatru – fie că ea înseamnă „voi deveni un mare actor”, „voi creşte un mare actor”, „voi avea în faţă un mare actor”!

debut treispe mignon

Teatrul Mignon a iniţiat acest proiect pentru tinerii absolvenţi, care merită să aibă ocazia de a-şi arăta munca de ani de zile. Spectacolul de licenţă/masterat reprezintă prima mare investiţie a studentului de teatru, piesa la care lucrează poate cel mai mult, cu cel mai sincer logo teatrul mignon-mignondevotament şi care, de cele mai multe ori, rămâne prizonieră între zidurile şcolii. Atâta implicare, dăruire, îndrumare din partea unor mari actori şi profesori, toată energia, talentul şi timpul unui student dedicat ajung de cele mai multe ori să se concretizeze într-un spectacol jucat doar pentru colegi şi prieteni, ca mai apoi să se stingă! Nu, noi credem că acest moment nu trebuie să fie un sfârşit, ci un început: debutul! Aşa că ne-am deschis uşile şi vom transforma speranţa în şansă.

Vrem ca fiecare licenţiat în teatru să aibă acea scenă pe care să arate că poate, acea casă în care să-şi joace spectacolul şi acel loc, de început, din care să răsune ecoul său. Dacă Mignon este locul unde teatrul se întâlneşte cu spectatorul în căutarea regăsirii, „debut treişpe” aduce tânărul actor în acest teatru.

2013 este anul în care s-a înfiinţat Teatrul Mignon, în care s-a iniţiat acest proiect, în care tinerii noştri actori îşi încep cariera, asa că avem debut în masă!

„debut treişpe” se scrie cu litere mici, ca să crească mare!

kean spectacol mignon

Imagine din spectacolul Kean

Spectacolul care deschide acest proiect este Kean după J. P. Sartre/ W. Shakespeare şi va avea loc joi, 10 octombrie 2013, ora 21.15. Din distribuţie fac parte Mihai Niţu, Lia Gherman şi Vladimir Albu. Coordonator artistic: Adrian Titieni. Asistent proiect: Alexandru Pavel.

Cum să facem să nu mai fim spectatorii propriei noastre vieţi? Cum să devenim Oameni de Acţiune? Pentru a atinge „Nemurirea” este nevoie de renunţarea totală de sine – de Însemnătatea pe care o capăta personalitatea umană în memoria oamenilor cărora le-a dedicat întreaga sa existenţă. Paradoxal, asta este contrar ideii de glorie, ideii de a fi celebru. În realitate, pentru a putea fi Cineva trebuie sa ajungi să fii un Nimeni… dar nu un Nimic… Spectacolul Kean este o pledoarie despre condiţia Actorului şi efemeritatea artei sale.

Copiii Soarelui maxim gorki

Copiii soarelui

Vineri, 11 şi sâmbătă 12 octombrie 2013, ora 21.15 vă vom oferi două reprezentaţii ale spectacolului Copiii soarelui, adaptare după piesa omonimă a lui Maxim Gorki.

Din distribuţie fac parte Cristina Ceauşu, Cristina Paraschiv, Dana Paraschiv şi Adrian Bîlă. Costumele sunt realizate de Gina Bîlă. Proiectul este coordonat de Adriana Piteşteanu.

„… ce frumos că suntem diferiţi… artă, mândrie, bani… ce bine că ne putem schimba… viaţa, destinul, fiinţa… ce frumos ar fi dacă… n-ar fi prea târziu!”

Spectacolele „debut treişpe”Visul unei nopţi în seară, cum ne place sa le numim – încep la ora 21.15. Preţul unui bilet este de 15 lei.

Rezervări la contact@teatrulmignon.ro şi la tel. 0726.243.907

Daniela Plopeanu

Rezervări la contact@teatrulmignon.ro şi la tel. 0726.243.907. Bilete online pe www.iabilet.ro.

Adresa: Bd. Hristo Botev nr. 1, București. Contact: Daniela Plopeanu, PR Manager, Teatrul Mignon. Tel. 0728291966. E-mail: daniela.plopeanu@teatrulmignon.ro

E-mail: daniela.plopeanu@teatrulmignon.ro

contact@teatrulmignon.ro

https://www.facebook.com/TeatrulMignon?directed_target_id=0

 

Calendar: Maxim Gorki

Multă vreme, numele lui Maxim Gorki, de la moartea căruia se împlinesc astăzi, 18 iunie, 75 de ani, a fost asociat cu clişeele care l-au transformat într-un corifeu al realismului socialist, situaţie de care, într-o oarecare măsură este vinovat, dar acest lucru este mai puţin important dacă luăm în calcul ordinea firească a valorilor. Pe autorul Azilului de noapte îl poţi pulveriza acum citând la întâmplare câte o frază despre ,,ţelurile măreţe ale viitorului’’, despre ,,acel patos mândru şi plin de optimism care va da literaturii noastre un ton nou, o va ajuta să creeze forme noi, va crea direcţia nouă necesară – realismul socialist care, se înţelege de la sine, poate fi creat numai pe baza faptelor existenţei socialiste”. E chiar ceea ce scria Maxim Gorki în 1933. Numai că perseverând în acest mod, cu aceeaşi ,,îndemânare” cu care apostolii roşii şi-au făcut din el port-stindard, nu se va rezolva nimic şi nu se va ajunge nicăieri. La un clişeu se poate răspunde cu un alt clişeu, la fel de periculos. De la un dogmatism la altul. Maxim Gorki trebuie privit cu luciditate. Ar fi fost suficient să scrie Azilul de noapte, pentru a avea asigurat un loc în istoria dramaturgiei universale. De altfel, cu excepţia a trei piese scrise după 1917, opera sa dramatică se înscrie în perioada 1901–1917. Pare oarecum curios că un istoric al teatrului de talia lui Vito Pandolfi tratează această piesă în treacăt, după ce recunoaşte că „structura dramatică a lui Gorki se depărtează de formele secolului al nouăsprezecelea”. „În Azilul de noapte (1902), care a avut un mare succes şi multe ecouri, redă atmosfera şi personajele dintr-un azil de noapte, într-un amestec de pasiuni şi resentimente. Astăzi, mijloacele lui pitoreşti şi destul de compătimitoare, care într-o vreme înduioşau publicul, par veștejite, pentru că au fost precedate şi urmate de o întreagă literatură de acest gen, aici prezentată în culori tari.” (Vito Pandolfi, Istoria teatrului universal, vol. 4, București, Editura Meridiane, 1971).

„E greu de găsit în literatura universală un alt scriitor care să fi stârnit atâtea reacţii contradictorii, polarizând, la un capăt, aprecieri entuziaste, iar, la celălalt, critici necruţătoare, intolerante, degenerând pe alocuri în adevărate invective. Disputele s-au declanşat de la începutul secolului în jurul tânărului Gorki, un nume care s-a răspândit fulgerător, o dată cu lucrările sale. Ele au continuat şi după moartea scriitorului, până astăzi.” (Virgil Şoptereanu, Caietul-program al Teatrului Național București, premiera spectacolului Azilul de noapte, regia Ion Cojar, stagiunea 1997–1998.). Existenţa lui Alexei Maximovici Peşcov, născut la 28 martie 1868 la Nijni Novgorod, este plină de contradicţii, săvârşită între iluzie şi deziluzie, între simţul aventurii şi vocaţia protestatară, între avânt şi îndoială. Alexei Peşcov, care îşi va alege un pseudonim literar ce ar putea deconspira destinul său şi al personajelor, fiind poate cuvântul-cheie al întregii creaţii, face parte dintre acei scriitori a căror biografie devine ea însăşi o operă literară. Gorki înseamnă „Amarul”; numele aminteşte de epitetul adăugat întotdeauna cuvântului soartă în proverbele ruseşti: soartă amară.

„Literatura rusă este cea mai pesimistă literatură din Europa; toate cărţile noastre au acelaşi subiect: cum suferim noi; în tinereţe şi la maturitate; insuficienţa raţiunii, jugul autocraţiei, femeile, dragostea, viitorul, organizarea universului; la bătrâneţe: conştiinţa greşelilor comise, lipsa dinţilor, dispepsia, moartea inevitabilă. După ce a făcut o lună de închisoare sau un an de deportare «din motive politice», un rus consideră de datoria lui să îmbogăţească Rusia cu o carte de amintiri despre suferinţele sale. Şi nimeni, până azi, nu a avut ideea să scrie o carte despre bucuriile pe care le-a avut de-a lungul vieţii. Or, dat fiind că rusul are obiceiul de a-şi inventa viaţa şi că nu ştie să şi-o construiască, e foarte posibil ca o carte despre viaţa lui fericită să-l înveţe să inventeze fericirea”, spunea Maxim Gorki. „Copilăria şi tinereţea lui Gorki coincid cu trezirea Rusiei şi cu pregătirea tulburărilor din 1905, scrie Nina Gourfinkel în monografia Gorki despre el însuşi. Oraşele de pe Volga, mari porturi fluviale şi centre industriale, i-au relevat copilului lumea muncitorilor, dar şi pe cea a revoluţionarilor deportaţi sau foşti ocnaşi, condamnaţi politic, pe care guvernul îi alungase din capitală. La Kazan – oraş universitar, unul din principalele focare politice – Gorki a fost pe rând docher, grădinar, corist la teatru şi brutar. Muncind în condiţii extrem de dure, Gorki îşi începe educaţia politică alături de studenţi în cercurile marxiste clandestine. Unul din centrele mişcării este băcănia-brutărie a lui Derenkov care servea drept paravan unei biblioteci de cărţi interzise. Gorki este în acelaşi timp muncitor şi conspirator. Dar brutarul autodidact resimte dureros distanţa ce îl separă de tinerii studenţi pentru care el este un fel de animal curios. În 1887, disperat, se împuşcă în inimă. Glonţul nimereşte însă plămânul. Tânărul de 19 ani va fi salvat, dar această rană va fi cauza tuberculozei de mai târziu”.

Înainte de a apăsa pe trăgaci, Gorki a lăsat un bilet: „Greşeala morţii mele trebuie să fie atribuită poetului german Heinrich Heine: el a inventat inima pe care o dor dinţii. Adaug aici hârtiile mele de identitate pe care le-am făcut special pentru această ocazie. Cât despre rămăşiţele mele, vă rog să le supuneţi autopsiei pentru a se descoperi ce diavol m-a posedat în ultimul timp. Vă puteţi da seama după aceste documente că sunt A. Peşcov şi sper că din prezenta notă nu se va trage nici o concluzie”.

Întâlnirea cu Tolstoi este hotărâtoare din punct de vedere literar, dar experienţa reîntoarcerii la seninătatea vieţii dintr-o colonie agricolă e de scurtă durată. La Tiflis (Tbilisi), Maxim Gorki găsește un mediu revoluţionar propice. În 1901 este arestat, după participarea la manifestaţia studenţească din faţa catedralei din Petersburg. Tânărul Gorki se află acum pe podiumul protestatarilor, autorităţile interzicându-i intrarea în Moscova. La 25 octombrie 1902 Teatrul de Artă din Moscova îi joacă piesa Micii burghezi, iar la 18 decembrie se prezintă în premieră Azilul de noapte, cu toate împotrivirile cenzurii. „Spectacolul a avut un succes formidabil. Aplauze fără sfârşit au chemat şi au rechemat regizorul, actorii şi pe autor. Gorki a fost comic, atunci când a venit pentru prima oară pe scenă, cu ţigara în gură – uitase să o stingă – zâmbind confuz, nedându-şi seama că trebuie să salute… Gorki a devenit eroul zilei. Era urmărit pe stradă şi la teatru; mulţimea de admiratori şi, mai ales, de admiratoare se strângea mereu în jurul lui; la început, jenat de popularitatea sa, se purta stângaci, smucindu-şi mustaţa, aranjându-şi mereu părul cu degetele lui puternice, dându-şi din când în când capul pe spate.” (K. S. Stanislavski).

După eşecul revoluţiei din 1905, când este închis în fortăreaţa Petru şi Pavel şi eliberat pe cauţiune, Gorki trece clandestin graniţa finlandeză, ajunge la Paris, apoi în Statele Unite. În toamna lui 1906 se stabileşte la Capri, unde va rămâne timp de şapte ani. Aici se reculege şi gândurile religioase renasc, oarecum în consens cu congenerii săi. Eşecul revoluţiei din 1905, oribila presiune ce a urmat demoralizaseră profund intelectualitatea liberală care căuta să evadeze în filosofia religioasă, abandonând materialismul şi acţiunea. Este perioada „interiorizării” revoluţiei, ridicată la nivel spiritual, devenită afacerea personală a fiecăruia. Curând intervine o sciziune între tinerii intelectuali care voiau să spiritualizeze marxismul şi ceilalţi. La acest grup va adera şi Gorki, al cărui socialism nu a depăşit niciodată o faza primitivă – dragostea pentru om, încrederea în om, un umanism apropiat creştinismului. Semnificativă în acest sens este scrisoarea pe care i-o trimite prietenului său S. N. Sergheev Ţenski, de fapt un poem în proză, determinant pentru atitudinea lui Gorki în faţa vieţii şi a morţii, în faţa omului şi a vremelniciei existenţei sale pe acest pământ:

„Noi doi îl vedem pe om în chipuri diferite. Pentru mine, el nu e în nici un caz «vrednic de plâns». Ştiu că existenţa omului pe pământ este efemeră, că multe din cele ce ar trebui să ştie despre lume şi despre sine însuşi rămân ascunse, poate pentru totdeauna, şi că «poartă în trupul lui o rană dureroasă care-l chinuie şi la bătrâneţe», cum mărturisea L. Tolstoi – şi oare numai el? Toate acestea sunt cum nu se poate mai adevărate, chiar umilitoare dacă vrei. Dar poate tocmai de aceea eu, care nu-s decât tot un om, simt pentru el, Omul, o statornică prietenie. […] Visătorii, oameni bizari, solitarii «fără căpătâi» îmi plac cel mai mult.

În fiecare moment omul este sincer şi identic cu sine însuşi. Se maschează? Ei, da, fireşte! Dar numai pentru a semăna cu ceva mai presus de el. Am observat adesea că, mascându-se, el se demască niţel. Nu e un joc de cuvinte, câtuşi de puţin. Uneori este un joc cu sine însuşi, şi de cele mai multe ori un joc riscant…”

„Deviaţionismul” lui Gorki îl exasperează pe Lenin, care refuză să mai ţină cursuri la şcoala revoluţionarilor propagandişti, pentru a cărei înfiinţare Gorki îşi oferise vila de la Capri. Nu e propriu-zis o ruptură, pentru că Lenin își va da seama că nu se poate lipsi de Gorki. La sfârşitul anului 1913, încurajat de Lenin şi liniştit de Şaliapin, favoritul Curţii, Gorki decide să profite de amnistia acordată cu ocazia aniversării a 300 de ani de la urcarea pe tron a dinastiei Romanovilor şi se întoarce în Rusia. Acţiunea judiciară este clasată, dar poliţia menţine supravegherea.

În 1914, Gorki publică prima Antologie de scriitori proletari. Aceasta marchează o etapă importantă către o așa-zisă „literatură democratică”. Dar reticențele lui Gorki față de ideologia comunistă, dilemele, întrebările sale sunt destul de vizibile acum. Gorki începe să se îndepărteze din ce în ce mai mult de directivele lui Lenin. Îndoielile, scrupulele sale îi aduc uneori severe admonestări din partea partidului.

Revoluţia izbucneşte. Evenimentele din octombrie 1917 îl găsesc pe Gorki neîncrezător. Se teme de războiul civil, de dictatură, teroare şi mai ales de puternicul val popular pe care îl vede apropiindu-se. Vor fi în stare Sovietele să-l stăpânească? Experienţa brutalităţii oarbe a maselor este încă vie în mintea sa, iar cultul pentru valorile civilizaţiei este încă prea mare încât să nu fie tulburat.

Ideile lui Gorki sunt, firește, „deviaționiste”, căci el nu vede salvarea decât în alianţa elitei muncitoreşti cu forţele intelectuale liberale. Revoluţia nu i se pare posibilă decât prin ascensiunea culturală a poporului. Or numai de acest aspect nu aveau timp Lenin și ceilalți, în furia lor demolatoare a vechilor valori. La două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie, Gorki scria, întrezărind fără echivoc: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația.” Drepturile omului, democrație? Gorki, cel care cunoscuse atâtea umilințe, era de-a dreptul utopic. În plus el visează acum la un partid rezultat din unirea menşevicilor cu bolşevicii.

În martie 1918, guvernul sovietic îi interzice ziarul „Viața nouă”. Gorki preia direcţiunea Comisiei pentru ameliorarea condiţiilor de existenţă ale savanţilor, venind în ajutorul profesorilor, scriitorilor, tehnicienilor ameninţaţi de foame, frig, de arbitrariul poliţiei politice. În acelaşi timp îşi continuă munca de conferenţiar şi de consilier tehnic al scriitorilor debutanţi. La sfârşitul lui 1918, participă la crearea primei universităţi muncitoreşti, unde ţine cursuri de istorie şi de civilizaţie, ca şi la universitatea proletară ambulantă pentru muncitorii şi marinarii roşii.

Continuă însă să se opună regimului comunist și guvernului sovietic. În 1921 încearcă zadarnic să-l salveze pe prietenul său Nikolai Gurmiliov, intervenind pe lângă Lenin. Gurmiliov este împușcat de Ceka, serviciu secret bolșevic, și Gorki părăsește furios Rusia, stabilindu-se un timp în Germania, apoi în Italia. După şapte ani de exil, opozant al regimului sovietic, fără a-l ataca făţiş, numele lui Gorki şi calitatea proletarului sunt puse în discuţie de Academia Comunistă la 22 octombrie 1927. Concluzia: deşi numele de Gorki face apel la calificarea de scriitor proletar, este dificil, dacă nu aproape imposibil, să dovedeşti obiectiv că este. Ceea ce era perfect adevărat din moment ce un scriitor proletar trebuia să aparţină clasei muncitoare prin origini, subiecte, eroi, stil şi filosofie. Gorki nu îndeplinea nici una din aceste condiţii. În ceea ce priveşte originile, descindea dintr-o familie de ţărani meşteşugari mic-burghezi. El însuşi, deşi fusese băiat de curse, strângător de zdrenţe, ajutor de bucătar, păsărar, vânzător, iconar, docher, brutar, tâmplar, gardian, secretar de avocat, ziarist, om de litere, nu fusese muncitor industrial. Subiectele sale nu cuprindeau pictura uzinelor, eroii nu erau muncitori adevăraţi, ci mai curând un fel de pre-proletari.

De fapt, singura filosofie pe care Gorki a încercat vreodată să o formuleze este cea a „edificării lui Dumnezeu”– una, prin urmare, considerată „deviaţionistă”. Eroul lui Gorki este prin excelenţă un om fără repere fixe, cu suflet de vagabond, în căutarea adevărului, care se numeşte Dumnezeu sau dreptate. „Vagabonzii erau pentru mine «oameni extraordinari», tocmai pentru că erau «declasaţi»”, spune autorul Azilului de noapte. Moravurile și năravurile lor nu sunt ale unei clase sociale, ele sunt oglinda unei întregi societăți, a unei lumi „rebele”, de neînțeles și de neacceptat pentru funesta doctrină care se năștea, realismul socialist, proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și devenită, după război, literă de lege în țările comuniste.

Costin Tuchilă, Pușa Roth

Fragment din Clasicii dramaturgiei universale, vol. III, în pregătire