„Pseudoștiința” sau despre corupția din spatele industriei de medicamente

La Editura Trei, în colecția „Acum pentru viitor”, a apărut volumul Pseudoştiinţa de Ben Goldacre. Traducere din engleză de Bogdan Perdivară.

Un medic descoperă corupția din spatele industriei de medicamente.

În dorinţa de a obţine profituri cât mai mari, companiile farmaceutice se războiesc pentru a breveta şi impune noi medicamente, mergând până la a influenţa rezultatul studiilor medicale. Consecinţele pot fi absolut tragice: în anii ’80, folosirea unor medicamente împotriva aritmiei cardiace a făcut mai multe victime decât războiul din Vietnam, deoarece efectele secundare ale acestora nu au fost considerate relevante.

Ben Goldacre încearcă să educe discernământul oamenilor care, dorind să prevină eventualele boli, îşi pun de fapt în joc propria sănătate.

„Cartea aceasta […] urmează un crescendo firesc, pornind de la nerozia șarlatanilor, trecand prin atenția care li se acordă în mass-media, continuând cu șmecheriile în valoare de 30 de miliarde de lire sterline ale industriei producătoare de suplimente alimentare, cu relele industriei farmaceutice și ale pieței sale de 300 de miliarde de lire sterline, cu tragediile studiilor științifice și ajungând până la cazurile de persoane care au nimerit la închisoare, au fost luate în derâdere sau chiar au murit, pur și simplu, din cauza proastei înțelegeri a statisticilor și a dovezilor, fenomen larg răspândit în societatea noastră. […]

Prăpastia din cultura noastra se adâncește: medicina probată experimental, suprema știință aplicată, are de partea ei unele dintre ideile cele mai ingenioase din ultimele două secole și a salvat milioane de vieți, însă nu a generat nici măcar o singură expoziție dedicată subiectului la Muzeul de Științe din Londra.

Și asta nu pentru că ar lipsi interesul.

Într-o secțiune a cărții […] vom vedea cum oameni aflați în poziții de putere, care ar trebui să se dovedească mai chibzuiți, comit încă greșeli grave, cu consecințe teribile; vom vedea cum falsificarea cinică a dovezilor de către media și transformarea lor în două tipuri diferite de temeri în privința sănătății au atins extreme primejdioase, ba chiar de-a dreptul grotești.” (Ben Goldacre).

…nu trebuie să o rataţi… („The Times”, Books of the Year).

Ben Goldacre a studiat medicina la Oxford. În prezent lucrează ca medic pentru National Health Service din Marea Britanie şi este editorialistul uneia dintre cele mai populare rubrici ale cotidianului „The Guardian”: „Bad Science”.

Calendar: Friedrich Schiller

În 9 mai 1805, murea la Weimar Friedrich Schiller, în vârstă de 45 de ani. Se născuse în 10 noiembrie 1759, în familia unui felcer din Marbach, în ducatul Württenberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curţii ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller era înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, instituţie cu cel mai desăvârşit spirit cazon, unde, ca formă de refuz al tuturor constrângerilor și prejudecăților, se va forma spiritul rebel al viitorului poet.

Un sfert de secol fusese un interval de timp generos pentru ca numele lui să marcheze decisiv nu numai cultura germană, ci și pe cea europeană. Opera lui Schiller devenise sinonimă cu spiritul răzvrătit, care își depășea veacul prefigurând cu claritate altă epocă literară și mai ales altă mentalitate literară. Hoții (Die Räuber), prima sa dramă, publicată în 1781 pe cheltuiala autorului și jucată în 13 ianuarie 1782, la teatrul din Mannheim, îi adusese peste noapte celebritatea. Schiller este considerat de îndată un geniu. Tânărul de 22 de ani, medic militar al unui regiment din Stuttgart, unde absolvise medicina cu o dizertație Despre relaţia dintre natura animală şi cea spirituală a omului, scrisese pe ascuns piesa care purta mottoul „In tyrannos” („Împotriva tiranilor”). Ea avea să-i aducă, din partea ducelui Karl Eugden, interzicerea de a mai scrie teatru („comedii și alte asemenea fleacuri”, considerate „nedemne de un medic de garnizoană”), două săptăămâni de arest și interzicerea de a păsări Stuttgartul. Refugiat la Mannheim, unde reușise să fugă sub identitate falsă, publică primul său volum de poezii, Antologia anului 1782, în care, chiar dacă mult mai puțin decât în Hoții, transpare dorința de răsturnare a prejudecăților epocii.

„Drama Hoţii pare desigur cititorului şi spectatorului de astăzi cam umflată şi cam exagerată, atât în ce priveşte stilul cât în şi ce priveşte situaţiile – scrie Al. Philippide. Ceea ce rămâne mereu valabil în această piesă este spiritul de răzvrătire şi de răsturnare a prejudecăţilor morale şi sociale şi un avânt puternic către libertate. Pe vremea când s-a reprezentat întâia oară în anul 1782, drama Hoţii a făcut o impresie cu totul deosebită de aceea pe care o face astăzi. Am spus că Schiller a fost socotit atunci ca un geniu. Pe vremea aceea, cuvântul geniu era foarte des întrebuinţat. Oamenii acelor vremuri erau foarte darnici cu genialitatea. Chiar epoca de atunci din literatura germană, cam între 1770–1780 a căpătat numele de geniezeit, epoca geniului. Se mai numeşte şi Sturm und Drang periode, «epoca de năvală şi avânt», adică tocmai ce caracterizează Hoţii lui Schiller. Era epoca de dinaintea Revoluţiei Franceze din 1789. Spiritul de revoltă şi ideile de reformă socială şi de răsturnare a prejudecăţilor morale cuprinseseră pe mulţi oamenii. În Franţa, acest spirit şi aceste idei se arătaseră în scrierile lui Jean-Jacques Rousseau şi ale lui Voltaire. Cu sentimentalism didactic şi moralizator la Rousseau, cu vigoare satirică la Voltaire. În Anglia unde avusese loc revoluţia paşnică din 1688, spiritul nou se arată în literatură prin cultivarea sentimentului naturii, prin avântul imaginaţiei şi al sentimentalismului, care era de altfel, general la acea epocă în cultura europeană. Aceasta era deci atmosfera socială şi literară în care a compus şi a reprezentat Schiller Hoţii. Iată ce scrie un contemporan care a asistat la premiera piesei la teatrul din Mannheim în 1782: «Teatrul parcă era o casă de nebuni, spectatorii se ridicau în picioare cu ochii ieşiţi din cap, cu pumnii strânşi şi strigau vorbe fără şir. Oameni care nu se cunoşteau între ei se îmbrăţişau cu entuziasm. O mulţime de femei a leşinat de emoţie. Era o răscolire generală, ca-n haos când din neguri răsare o lume nouă.»

La numai 23 de ani, Schiller reuşea să ridice teatrul la rangul de instituţie morală. După doi ani, în conferinţa ţinută în oraşul în care cunoscuse triumful,  dramaturgul avea să precizeze: «Scena este aşezământul unde se îmbină plăcutul cu utilul, agreabilul cu instructivul, amuzamentul cu arta şi petrecerea cu înnobilarea lăuntrică. Este locul unde nici o forţă a sufletului nu e încordată în detrimentul alteia şi nici o plăcere nu e gustată în dauna ansamblului. Când o tristeţe ne apasă inima, când o proastă dispoziţie ne tulbură orele de singurătate, când suntem scârbiţi de lume şi de treburi, scena ne primeşte în braţele ei, în lumea ei artificială în care, uitând-o pe cea reală, ne redobândim pe noi înşine cu sentimentele şi pasiunile noastre, trezindu-ne propria noastră natură din aţipire şi amorţeală prin impulsuri proaspete de simţire şi de viaţă. Cel nefericit îşi plânge aici în necazuri şi supărări străine, durerile sale. Cel fericit îşi vine în fire, iar cel prea sigur de sine se trezeşte. Cel sentimental şi slab se căleşte devenind bărbat. Cel ce este o brută începe aici să simtă. Şi apoi în sfârşit, ce triumf pentru tine natură, de-atâtea ori călcată-n picioare, şi de-atâtea ori renăscută. Când oameni din toate sferele, din toate zonele şi stările aruncând cătuşele prefăcătoriei şi ale modei, smulşi din învălmăşeala destinului şi înfrăţiţi într-o atotcuprinzătoare simpatie, contopiţi într-o unică familie, uitând de sine şi de lume, se apropie de dumnezeiasca lor obârşie. Fiecare ins gustă încântarea şi extazul tuturor, iar inima lui face acum loc unui singur simţământ, unei singure dorinţe: de a fi om.»”

Desigur, ne putem pune de îndată întrebarea dacă o astfel de poetică tinzând spre idealizarea funcţiilor artei mai poate trece proba de foc a receptării contemporane. Şi nu numai poetica lui Schiller şi în general a epocii revoluţionare pe care a traversat-o este supusă unui asemenea examen, ci întreaga sa literatură dramatică. Cât şi ce rezistă din teatrul său? Cât şi cum a folosit Schiller documentul istoric în crearea personajelor sale? Schiller avea totuși studii clasice, era – am putea spune – un postumanist, aplecat spre literatura Greciei antice, scria deopotrivă poeme ca Zeii Greciei, balade ca Inelul lui Policrates, pe lângă versuri care anunțau înflăcărarea romantică. În teatru, când alege subiecte istorice, personajul real, Don Carlos, este un pretext. În piesă autorul adaptează de fapt mitul lui Oedip moralei creştine a secolului al XVI-lea. Dar viziunea sa trece pragul constrângerilor clasice. Mort de tânăr, Don Carlos din drama cu același titlu (premiera la 28 august 1787) este ideal pentru prefigurarea personajului romantic, a cărui nebunie poate fi considerată cu ușurință geniu, în gustul ideologiei literare și al spiritului nou care se năștea.

Recursul la istorie, la epoci mai îndepărtate era atât un subterfugiu pentru exprimarea unor idei cu directă răsfrângere în actualitatea vremii, cât şi punerea în practică a unui precept de factură romantică. Dar personajele istorice investigate de Schiller, conflictele prin care acestea se definesc sunt ele însele de natură romantică sau sunt fapte pe care autorul de ficţiune le încarcă cu un conţinut romantic, forţând nota? Unde începe de fapt ficţiunea şi unde se sfârşeşte realitatea? Ficţiunea începe în momentul în care istoricul devine poet, ca în trilogia Wallenstein (1798–1799), dedicată condotierului german din timpul Războiului de treizeci de ani. Istoricul Schiller, cel care scrisese Istoria Războiului de treizeci de ani (1791), îi oferă dramaturgului Schiller șansa de a face din Wallenstein un personaj romantic, cu un destin tragic. Wallenstein își înfruntă destinul, el este cel care, sacrificat al istoriei, schimbă istoria. Aici cronica istorică se încheie, pentru a deschide drumul imaginației, al unei plăsmuiri cu directă răsfrângere în contemporaneitate, ca, mai târziu, în drama romantică franceză.

Costin Tuchilă, Pușa Roth, fragmente din capitolul Schiller – ispita romantică, Clasicii dramaturgiei universale, vol. II, în pregătire la Editura Academiei Române

„Friedrich Schiller – Triumful unui geniu”, film, 1940 (fragment)

Ingerul lui Nicolae Paulescu plange trist pe strada General Berthelot

Sa ne intelegem de la inceput. Nu sunt specializata pe jurnalism cultural sau stiintific. Sunt doar un biet consumator de media, care a invatat, candva, la scoala si despre alte personalitati, decat „vedetele” TV de acum, prezente prin manuale. Si care astazi a ascultat o emisiune despre Nicolae Paulescu.

De fapt era despre o carte in curs de aparitie si care, cel putin in forma prezentata de emisiunea respectiva, il pune la „zid” pe Nicolae Paulescu. Am ascultat emisiunea de pe la minutul 3, insa am cautat cum se numeste cartea si este vorba de „Polemica Paulescu: Ştiinţă, Politică, Memorie, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, sub îngrijirea Doinei Jela”.

A nu se deduce de aici ca eu neg convingerile sau afirmatiile lui Paulescu sau ca doresc sa igienizez perceptia publicului asupra sa. Nicidecum. Ma gandesc doar ca era perioada interbelica si multe personalitati au fost influentate de convingerile nationaliste.

Dincolo de adevaruri istorice, de scrierile sau convingerile antisemite ori nationaliste ale lui Paulescu, pe care nu intentionez sa le contest sau sa le apar, ramane ceva. Care pe mama mea, diabetica si pe altii ca ea, o ajuta: INSULINA. Este un merit al lui Paulescu, fie ca le place, fie ca nu le place autorilor cartii sa il recunoasca.

Dar de ce sunt revoltata? Pentru ca in respectiva emisiune am auzit formulari de genul: „Paulescu nu avea nicio sansa sa descopere insulina, pentru ca nu avea cunostinte de biochimie, orice student modest putea face asta, dar nu el”, „promovarea lui Paulescu este ceea ce NU ne trebuie”, „este modelul promovarii comuniste potrivit careia se face performanta fara bani”, „lucrarile lui Paulescu pot fi desfiintate de orice elev de liceu” etc etc. Dau repede sa ma documentez despre autori si carte si gasesc un articol in Revista „22”, in care invitatii din emisiune pe care eu ii ascultasem, expun cam aceleasi idei. Articolul se numeste „Nicolae Paulescu: pseudostiinta sub semnul zvasticii”.

Obiectiunile mele sunt urmatoarele:

1. De ce nu a existat o „contrapondere” in emisiune, gen un profesor, un medic, un cineva care sa creada in prostia lui si sa spuna ca Paulescu a inventat insulina? (poate era gresit, dar jurnalistic asa se face)

2. Unde sunt portretele lui Corneliu Zelea Codreanu foarte des intalnite in Bucuresti pe stalpii „de telegraf” (asa am auzit in emisiune) si de ce se face asocierea acestuia cu Nicolae Paulescu?

3. Care dintre lucrarile lui Nicolae Paulescu au fost folosite in medicina si au facut rau oamenilor?

Trei intrebari simple, la care, desigur, nu voi avea raspuns, poate doar niste atacuri la persoana. Cred ca langa ingerul lui Nicolae Paulescu, pe aceeasi strada, azi a plans si ingerul jurnalismului.