Fiziologia gustului: Mămăliga

În anul 1908 apărea la Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă, volumul Din trecutul nostru de Alexandru Vlahuţă, grafică semnată de Stoica. Vă întrebaţi de ce oare am început cu prezentarea unei cărţi de istorie, când tema este istoria mămăligii. Ei, bine, în cartea lui Vlahuţă am găsit informaţia conform căreia „de la Şerban Cantacuzino a început să se cultive porumbul în ţară la noi.”

Tot din cartea mai sus amintită aflăm că femeile erau cele care se ocupau de gospodărie, iar bărbaţii de muncile câmpului, evident, pe timp de pace.

„Ele vedeau de casă, torceau, țeseau, creșteau copiii; bărbații, când nu erau în război, duceau la pășune hergheliile, cirezile de vite și turmele de oi, semănau în câmpiile roditoare de la poalele Carpaților grâu pentru negoț, și mei pentru hrana lor – străvechea mămăligă.”

Înainte de aducerea porumbului din America, în ținuturile României de astăzi „mămăligă” era denumirea unei fierturi de boabe de mei. Mămăliga, considerată mâncarea ţăranilor, era folosită în loc de pâine sau ca fel de mâncare în perioadele de vară, când munca grea de la câmp nu mai permitea prepararea pâinii de casă. Se mai spune că motivul pentru care mămăliga este atât de populară în România se datorează faptului că otomanii puneau bir numai pe grâu, porumbul rămânând alternativa cea mai hrănitoare pentru popor. Vă mai aduceţi aminte de celebra sintagmă „mămăliga nu va exploda niciodată”? Nu ştiu dacă am reţinut exact, au trecut peste 22 de ani de atunci, dar se făcea referire la faptul că România nu se va revolta împotriva comunismului. Este vorba de un articol apărut în „Le Figaro”, în vara anului 1989, articol semnat de Alexandra Arbore. Iată că lumea occidentală ne caracteriza după felul, să zicem, principal de mâncare, tradiţionala mămăligă. Dar nu numai românii mănâncă mămăligă ci şi alte popoare au acest preparat, astăzi la „mare modă” prin marile restaurante ale lumii.

Mămăliga este mai bine cunoscută în restul lumii după denumirea italiană (polenta), dar se întâlnște și în multe alte țări ca Ungaria (puliszka), Elveția, Austria, Croația (palenta, žganci, pura), Slovenia (polenta, žganci), Serbia (palenta), Bulgaria, Corsica (pulenta), Brazilia (polenta), Argentina, Ucraina (culeșa), Uruguay, Venezuela și Mexic sau la sașii din Transilvania (Palukes, Pålix). Ca să ne destindem, că de, e cam cald pe afară, chiar dacă ne place sau ne ne place mămăliga (mie-mi place!), să ne amintim de o poezie a lui Constantin Tănase, evident o critică la adresa celor puternici, supărat că guvernul a pus poporul în situaţia de a avea „zi de mămăligă” aici, în patria pâinii:

Lor ce le pasă cum e traiul

În ţara asta, ţara pâinii

Să aibă pâine chiar şi câinii

Guvernul nostru ne obligă

S-avem o zi de mămăligă

Lor ce le pasă cum e traiul

Scumpiră trenul şi tramvaiul

Scumpiră tot, la cataramă

Până şi pâinea şi tutunul

Şi când înjuri pe şleau de mamă

Ei, cică, eu fac pe nebunul.

Ca să păstrăm buna dispoziţie, am preluat două maxime semnate tot de Constantin Tănase: „Sinceritatea este un pericol numai pentru ignoranţi” şi „Idealurile se aseamănă cu stelele: nu poţi ajunge la ele, în schimb te poţi orienta.” Eu, recunosc, m-am orientat: mămăliguţă cu brânză şi smântână. De gustibus… ! Cu bine şi cu bucurie!

Pușa Roth

Fiziologia gustului: Gura omului e iad, cât să-i dai, tot zice „ad”

Doamnelor şi domnilor, bine v-am găsit, deşi afară numai de bine nu putem vorbi. Cu zăpezi cât casa, cu vânt și geruri, iarna a bătut furios la uşă, dar noi tot despre mâncare vorbim sau, mai bine zis, despre istoria artei culinare pe aici şi pe oriunde. Anton Pann, mare meşter la vorbă şi cântec, n-a putut să nu se oprească la această zonă sensibilă, intitulându-şi poezia Despre mâncare. Cu voia dvs., o reamintim că să luăm aminte, dar să ne mai şi descreţim frunţile:

„Omul trăieşte cu ce bagă în gură,

Pântecele omului n-are fereastră ca să i se vază ce a mâncat.

Pâine cu sare e gata mâncare.

Dintr-o ridiche patru feluri de mâcări se face: rasă şi nerasă, cute şi felii.

Cine caută gurii i să dezgoleşte turii.

Cine mănâcă puţin mănâncă de mai multe ori.

Omul nu trăieşte să mănânce, ci mănâncă să trăiască.

         De aceea

Mâncarea de dimineaţă lasă-o pentru seară.

         Şi

Lucrul de seară nu-l lăsa pentru dimineaţă.

Gura omului e iad, cât să-i dai, tot zice „ad”.

Astăzi să mănânci cât un bou, mâine ceri să mănânci cât doi.

         Însă

Şi un nebun mănâncă nouă pâini, dar e mai nebun cine i le dă.

Orce lucru când e mai puţin să pare mai cu gust.

Găina când se vede în grămadă, râcâie cu picioarele.

Păduchele când se satură iese în frunte.

         Iar

Flămândul codri visează şi vrabia mei.

Posteşte robul lui Dumnezeu, dacă nu găseşte tot mereu.

         Că

Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale.

Cine are bea şi mănâncă, cine nu, stă şi să uită.

Omul care este harnic totdauna are praznic.

Iar nevoiaşul şi prostul şi în ziua de Paşti postul.

        Că

Astăzi când are parale mănâncă zaharicale.

        Şi

Când se caută mâine, n-are cu ce să-şi ia pâine.

Azi are, satură zece, şi mâine flămând petrece.

       De aceea

Gândeşte de astăzi şi pentru mâine.

De ai venituri mititele, mai opreşte din măsele.”

Ce mai, o adevărată istorie despre cumpătare, despre risipa de mâncare, despre viaţa noastră cea de toate zile. Cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth