Cristian Lupeș: „Prin «Requiem», Fauré transmite speranţă şi optimism”

cristian lupes

interviu liber sa spunJoi, 17 aprilie 2014, la ora 19.00, iubitorii muzicii clasice sunt invitaţi la Filarmonica „Oltenia” din Craiova să participe la un concert de gală, ce aduce mai aproape de noi sărbătorile pascale. Din program fac parte piese aparent diferite, dacă se are în vedere perioada în care acestea au fost compuse, însă care sunt strânse legate prin tema acetui concert denumit simplu, Concert de Paşte: Doru Popovici, Poem bizatin, op. 33, nr. 1; Antonio Vivialdi, Concertul în Do major pentru flaut piccolo, RV 443; Gabriel Fauré, Requiem pentru voci soliste, cor şi orchestră, op. 43. Participă Orchestra și Corala Academică ale Filarmonicii „Oltenia” Craiova. Dirijor: Cristian Lupeş. Solişti: Ciprian Ion, flaut piccolo; Cecilia Ganovici, soprană şi Daniel Filipescu, bariton.

Fauré portret de John Singer Sargent 1896

Gabriel Fauré, portret de John Singer Sargent, 1896

Doctor în muzică şi asistent universitar al Catedrei de Muzicologie a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, Cristian Lupeş şi-a început cariera muzicală în anul 1999, după ce cu un an în urmă obţinuse licenţa în fizică şi chimie la Universitatea din Bucureşti. Și-a început studiile muzicale în cadrul Facultătii de Compoziţie, Muzicologie şi Pedagogie Muzicală a UNMB, secția de studii teoretice, pentru ca din 2001 să fie student al secției dirijat orchestră, la clasa prof. Cristian Brâncuși.

În perioada studenţiei devine colaborator al Agenției de Impresariat Artistic „Artexim”, pentru Festivalul și Concursul Internațional „George Enescu”, este asistentul maestrului Seiji Ozawa, iar în anul 2003, asistent al maestrului Zubin Mehta. Din anul 2007 colaborează direct cu directorul executiv al Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu”, Mihai Constantinescu.

Debutul dirijoral în ţară a avut loc în anul 2003 la pupitrul Filarmonicii „Ion Dumitrescu” din Râmnicu Vâlcea, primul concert în afara ţării fiind cel din 2011, când l-a înlocuit cu mult succes pe dirijorul Günther Herbig la pupitrul Filarmonicii din Berna.

Se perfecţionează în străinătate urmând cursurile de dirijat orchestră organizate de Universität fur Musik und Darstellende Kunst Wien (Universitatea de Muzică din Viena) în anii 2004 și 2005, cu profesorii Vladimir Kiradjiev și Mark Stringer. A fost dirijor asistent al dirijorilor Jonathan Nott ,Herbert Blomstedt. Împreună cu maestrul Marek Janovski a participat la Berlin la un proiect gigantic, cuprinzând 10 opere de Wagner. A colaborat cu dirijorii David Zinman, Bernard Haitink, Mariss Jansons, Andris Nelsonsetc.

În ţară este invitat să dirijeze la pupitrele orchestrelor Filarmonicilor din Bacău, Timişoara, Braşov, Sibiu, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Galaţi, Bucureşti, Iaşi şi al Orchestrei Radio din Bucureşti, colaborând cu solişti cunoscuți, dintre care îi amintim pe: Elisabeth Leonskaja, Rudolf Fatyol, Horia Mihail, Alexandru Tomescu, Andrei Licareț, Răzvan Suma, Young Hee Lee, Horia Văcărescu, Verona Maier, Asya Sofikanova, Gabriel Croitoru, Horia Maxim, Francesco Ionașcu, Ionuț Pandelescu, Sergiu Cârstea, Mihai Ailenei,Vittorio Ceccanti. În străinătate a colaborat cu orchestrele filarmonice din Berna (Elveţia), Bamberg (Germania), Skopje (Macedonia), Grosseto (Italia).

interviu cu dirijorul cristan lupes ana maria bocai

Cristian Lupeș

Ana-Maria Bocai: Aveţi o biografie cuprinzătoare, din care am reţinut doar câteva aspecte. Aş vrea să ne spuneţi dacă sunteţi pentru prima dată la Filarmonica Oltenia şi cine a avut ideea acestei colaborări.

Cristian Lupeş: E a doua colaborare cu Filarmonica „Oltenia”. Prima dată am venit fiind student într-un concert de tineri muzicieni, în care am împărţit programul cu un alt tânăr dirijor. Atunci am dirijat Simfonia spaniolă de Lalo şi Vltava de Smetana. Îmi aduc aminte bine colaborarea şi mai ales faptul că am fost felicitat şi încurajat foarte calduros de maestrul Sabin Pautza, aflat în sală. Mi-au folosit acel concert şi acele încurajări.

Acum am vorbit cu maestrul Mihai Ungureanu despre această colaborare, care începuse cu o altă piesă de bază, dar din pricini independente de noi nu s-a mai putut concretiza. Acum câteva săptămâni am colaborat cu maestrul Ungureanu dirijând Concertul în sol pentru pian şi orchestră de Ravel şi am stabilit împreună această superbă lucrare, Requiem-ul de Fauré.

A-M. B.: De ce v-aţi oprit asupra acestor lucrări şi ce le caracterizează din punctul dumneavoastră de vedere?

C. L.: Primele două lucrări din program le-am ales în colaborarare cu Filarmonica „Oltenia”. Requiem-ul de Fauré este una dintre lucrările vocal-simfonice preferate. L-am studiat în Elveţia, la Lausanne, fiind asistent la celebra Orchestră de cameră. Nu mă dezic nici de celebrele lucrări ale lui Mozart sau Verdi şi Brahms, dar pe Fauré am început să-l apreciez, apoi să-l îndrăgesc mai târziu. Evoluţia şi finalul luminos, paradisiac se apropie de ceea ce simt şi mai ales se apropie de ceea ce caut în viaţa de zi cu zi. Mă ataşez de ceea ce e frumos, relaxat şi pozitiv. Suntem înconjuraţi din păcate de mult cenuşiu, preocupările generale evită întâlnirea cu frumosul autentic, aşa că încerc să-mi creez un soi de biosferă care să mă protejeze. Fauré reuşeşte să îmi completeze această lume.

michelangelo detaliu fresca

Requiem-ul este privit de la început chiar de către compozitor cu multă speranţă şi nu s-a abţinut să critice intepreţii care nu au înţeles mesajul muzical al lucrării. Şi-a dorit să transmită speranţă şi optimism, de aceea trebuie să ne ferim de încrâncenările cu care suntem de multe ori obişnuiţi în lucrările vocal-simfonice. Asta nu înseamnă că avem de-a face cu o lucrare superficială. E frumoasă în stilul lui Michelangelo şi nu al lui Goya, făcând astfel o paralelă cu artele vizuale.

Doru Popovici este unul dintre compozitorii cu multă inspiraţie melodică, iar această lucrare este influenţată de spiritul bizantin, fiind aleasă tocmai pentru atmosfera de rugăciune pe care o creează.

Cred că Vivaldi nu are nevoie de prea multe prezentări. Este acelaşi exuberant şi primavăratic pe care-l ştim cu toţii. Mie imi place enorm şi nu cred că există oameni care să nu-l aibă în lista preferinţelor.

Concluzia acestei frumoase prezentări a concertului făcută de dirijorul Cristian Lupeş – aproape poetică aș spune – o veţi asculta joi, 17 aprilie în sala de concerte a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Ana-Maria Bocai

Calendar: Florin Bogardo

În 15 august 2011 s-au împlinit doi ani de la moartea compozitorului Florin Bogardo. În ultima parte a vieții trăia retras, într-o deplină discreţie, discreţie care de fapt i-a caracterizat întreaga existenţă. La începutul lui iunie 2008, presa relata un eveniment nefericit, un incendiu care a distrus o parte a locuinţei lui Florin Bogardo şi a soţiei sale, apreciata cântăreaţă Stela Enache: „Compozitorul care a dat viaţă Anilor de liceu, melodie ce stârneşte fiori şi trezeşte nostalgii fiecăruia, a rămas, în urmă cu două zile, fără «comoara» carierei sale: staţia de înregistrări. Un incendiu i-a distrus lui Florin Bogardo camera de lucru, unde artistul avea multe obiecte ce reprezentau atât cariera sa, cât şi a soţiei, Stela Enache.” („Click.ro”, 5 iunie 2008). Florin Bogardo suferise cu ceva timp înainte o operaţie pe cord, boala făcându-l să trăiască şi mai retras, refuzând orice apariţie publică.

Cântecele lui Florin Bogardo reprezintă una dintre cele mai valoroase pagini din istoria genului, în deceniile 7–9 ale veacului trecut. Originalitatea melodiilor sale, indiferent dacă folosesc formule ritmice consacrate (tango, twist etc.), caracterul lor uşor de recunoscut, sensibilitatea aparte a liniilor melodice, armonia rafinată l-au impus printre marii compozitori români de muzică uşoară, autor de şlagăre de neuitat. Într-un gen care poate aluneca uşor în mediocritate comercială, Florin Bogardo este exemplul tipic de creator la care substanţa muzicală şi poetică primează, fără concesii făcute gustului dintr-o anumită perioadă sau influenţelor de tot felul. Talent melodic extraordinar, dublat de o remarcabilă ştiinţă componistică şi de un farmec poetic-muzical special, a reuşit însă să devină un muzician de o mare popularitate în epocă. Nu cred că greşesc dacă îl pun alături, ca valoare şi nu ca stil, de marii compozitori italieni ai celei de-a doua jumătăţi a veacului sau de celebri şansonetişti francezi, mai ales că Florin Bogardo este şi autor al unora dintre textele  cântecelor sale de succes.

Născut la 16 august 1942, în Bucureşti, Florin Bogardo a urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti (1961–1967), avându-i ca profesori pe Victor Iusceanu şi Dragoş Alexandrescu (teorie–solfegiu), Gheorghe Dumitrescu (armonie), Myriam Marbe (contrapunct şi fugă), Tudor Ciortea (forme muzicale), Ovidiu Varga şi Octavian Lazăr Cosma (istoria muzicii), Emilia Comişel (folclor), Anatol Vieru (compoziţie). O lungă perioadă (1967–1982) a fost regizor muzical la Radioteleviziunea Română. A fost distins cu premii (1963, 1969, 1970, 1972, 1976) şi menţiuni (1973, 1974), la Festivalul de Muzică uşoară de la Mamaia şi cu Premiul Uniunii Compozitorii (1979, 1981, 1982).

Primul său şlagăr, Cum e oare? (1963), un twist pe versuri de Madeleine Fortunescu, cântat de Magareta Pâslaru, atrăgea atenţia asupra talentului excepţional al tânărului compozitor, fiind urmat în acelaşi an de Taci!, o melodie de un rafinament armonic evident. Un cântec liric, cu linie melodică amplă,  Iubirea cea mare (1966), era compus pe versuri proprii, ca şi, în anul următor, Plop înfrânt, interpretat de Dorin Anastasiu, poem cântat relativ asemănător şansonetei, dar având particularităţi stilistice personale. Tablouri (1967) pe versuri de Marin Sorescu anunţa deja orientarea compozitorului spre texte aparţinând unor mari poeţi din literatura română, clasici sau contemporani. Un an mai târziu, în 1968, Florin Bogardo lansa trei cântece realmente extraordinare, bijuterii ale genului în care textul poetic îşi găseşte echivalenţa muzicală, după părerea mea, ideală: Izvorul nopții pe versuri de Lucian Blaga, Într-o zi, când m-am născut şi Un acoperiș, amândouă pe versurile lui Marin Sorescu.

În 1967, obţinuse un succes răsunător cu tangoul Să nu uităm trandafirii, devenit repede celebru, poate că la fel de cântat şi de iubit la noi ca Vous permettez, monsieur (1964), şi el tango, al lui Salvatore Adamo.

Un capitol aparte în creaţia lui Florin Bogardo sunt cântecele pe versuri de Mihai Eminescu, interpretate în duet de Stela Enache şi Florin Bogardo: Dacă iubești fără să speri (1969, aici în versiunea Mihaelei Mihai), Când amintirile, Dintre sute de catarge (1973), Ochiul tău (1974), La steaua (1978). Ele rămân fără îndoială printre cele mai frumoase tălmăciri muzicale ale versurilor eminesciene, prin ştiinţa compozitorului de a găsi cele mai potrivite ritmuri în orizontul stilistic pe care şi-l propune, prin cantabilitate, lucru nu întotdeauna la îndemână când e vorba de poeme atât de cunoscute şi a căror muzică interioară se lasă adesea cu greu tradusă într-o melodie de aşa-zisă muzică uşoară.

Dintre marile succese ale lui Florin Bogardo mai amintesc: Ani de liceu (1986, lansat în filmul Liceenii), pe versuri de Saşa Georgescu, fredonat mulţi ani de tineri şi nu numai, Iertarea (1970), Un fluture și-o pasăre (1972), cântecul de largă respiraţie Tu ești primăvara mea (1973), toate trei pe versuri de Ioana Diaconescu.

Deopotrivă interpret foarte apreciat, cu o voce caldă şi timbru inconfundabil, Florin Bogardo a compus şi muzică de film: Bunicul şi doi delincvenţi minori (1976); Ora zero (1979), regia: Nicolae Corjos; Bună seara, Irina! (1979), regia: Tudor Mărăscu; Alo, aterizează străbunica! (1981), regia: Nicolae Corjos; Pădurea nebună (1982), regia: Nicolae Corjos; Raliul (1984), regia: Mircea Drăgan; Declaraţie de dragoste (1983), regia: Nicolae Corjos; Liceenii (1986), regia: Nicolae Corjos.

Costin Tuchilă

First Beat, next Vibe – O poveste despre ritm şi melodie în muzică

Fără muzică şi ritm, viaţa ar fi extrem de plictisitoare. Tocmai de aceea Alexandru Anastasiu şi Lucian Maxim vă spun miercuri, 20 aprilie 2011, de la ora 19.00, pe scena Sălii Radio, O poveste despre ritm şi melodie în muzică. Cei doi percuţionişti au pregătit un program special, care cuprinde atât compoziţii proprii, cât şi lucrări de Monogo Santamaria, Milt Jackson, Carlos Jobim.

Alexandru Anastasiu a activat în orchestre simfonice, grupuri de muzică de cameră, ansamblul GAME, iar ca solist a apărut în concerte ce s-au bucurat de aprecierea publicului şi a criticii. Alexandru Alexandru are o pasiune specială pentru vibrafon, dedicându-se studiului aprofundat al acestui instrument de percuţie. În anul 1999 s-a calificat în semifinala Concursului Internaţional de Vibrafon de la Clermont-Ferrand. Doi ani mai târziu, în 2001, a câştigat Bursa Yamaha pentru instrumente de percuţie.

Lucian Maxim este percuţionist în Orchestra Națională Radio din Bucureşti, România. A susţinut concerte de jazz alături de nume importante ca Johnny Răducanu, Marius Popp şi Garbis Dedeian. S-a remarcat, de asemenea, prin numeroase apariţii ca percuţionist şi ilustrator muzical în diferite spectacole de teatru, inclusiv în cunoscuta adaptare a Trilogiei Greceşti în regia lui Andrei Şerban, prezentată în România, Franţa, Scoţia şi Brazilia.

Calendar: Franz Schubert

Nu cred că exagerez afirmând că, îndeobşte, creatorii cu viaţă scurtă fascinează o dată în plus. O secretă nevoie de compensaţie sufletească ni-i face mult mai „simpatici”. Mai ales când opera e foarte bogată cantitativ, acest gen de simpatie îşi găseşte uşor explicaţia, psihologic vorbind. E cazul lui Schubert, a cărui operă imensă are încă, după două veacuri, multe secrete. Destinul a vrut ca multe partituri, dintre cele mai importante, să rămână în manuscris. Autorul lor nu a avut bucuria, într-o viaţă de 31 de ani (s-a născut pe 31 ianuarie 1797, a murit pe 19 noiembrie 1828, la Viena), să le asculte: de-ajuns să cităm două capodopere, Cvartetul de coarde „Moartea şi fata” (1826), opus postum şi marea Simfonie în Do major, descoperită de Schumann. Acest compozitor uriaş, care şi-a văzut o singură lucrare tipărită şi a ascultat un singur concert alcătuit integral din lucrări ale sale, exact la un an de la moartea lui Beethoven, la 26 martie 1828, lua lecţii de contrapunct în ultimul an al vieţii. Modestia lui proverbială, timiditatea şi totala lipsă de spirit practic dădeau mâna uitării…

Într-o măsură, viaţa lui Schubert repetă existenţa tulburătoare a lui Mozart, dar fără succesul şi fără infernul invidiei abătut asupra autorului lui Don Giovanni. Din punct de vedere muzical, Franz Schubert a trăit însă cu aceeaşi intensitate. Compunea, ca şi Mozart, cu o uşurinţă extraordinară. Scria muzică oriunde şi oricum (se pare că n-a reuşit, toată viaţa, să aibă un pian propriu), pe mesele braseriilor, în cârciumi de tot felul, pe petice de hârtie, pe dosul notelor de plată, la petrecerile prietenilor care l-au înconjurat cu dragoste pentru a compensa, probabil, incurabila lui timiditate. Un om lipsit de certitudinea financiară a zilei de mâine, trăind din expediente şi alcătuit din paradoxuri: timid şi înfrânt în viaţa amoroasă, suferind de complexul urâţeniei sale, accentuată de ochelarii cu multe dioptrii, găsea în prietenie şi în muzică un refugiu. Melodia schubertiană, răsfrântă nu numai în cele peste 600 de lieduri, evocă freamătul lăuntric. Structurile compoziţionale au, în partiturile din ultimii ani, o forţă nebănuită pentru o fire atât de „feminină”, depăşindu-şi cu mult epoca. Dacă primele două simfonii, cântate în primă audiţie foarte târziu, în 1881 şi 1877, recapitulează galanterii rococo, suavităţi desprinse din tablourile lui Watteau, îndepărtându-se de superficialitatea stilului în discuţie, pentru că elanul e romantic şi o armonie de clasicism târziu înnobilează pornirile temperamentale, ultimele anunţă deja postromantismul. Această forţă resimţită în Simfonia a VIII-a, „Neterminata”, în Simfonia a IX-a, în Cvartetul „Moartea şi fata” sau în Cvintetul cu două violoncele este comparabilă poate numai cu senzaţia de împlinire, de plenitudine care străbate în atâtea din lucrările schubertiene anterioare – şi care nu trebuie tradusă în nici un caz prin seninătate ori lipsă conflictuală, ce nu i-au fost niciodată proprii. Dimpotrivă, ea este imaginea complexităţii vieţii afective şi dovada complexităţii imaginaţiei lui Schubert, care îl face să nu semene cu nimeni în epocă.

Plenitudine: iată o trăsătură la rândul ei paradoxală pentru prea timidul Schubert, „Ciupercuţa” (Schwammerl), cum îl alintau prietenii. Dar această plenitudine nu are nici un strop de grandilocvenţă, căci Schubert a ştiut să exprime trăirile afective direct, simplu dar nu facil, dramatic dar nu excesiv, poetic însă fără suspinul atâtor romantici. Boemul Schubert, cel pe care Émile Vuillermoz îl alătura lui Verlaine: „Armoniile lui Schubert, care n-au pierdut nimic din puterea lor emoţională, au îmbogăţit pentru totdeauna vocabularul sentimental al muzicienilor care l-au urmat. Ele au fixat într-o manieră admirabilă anumite reacţii umane în faţa naturii sau a dragostei. Ele i-au învăţat mai ales pe muzicienii care l-au asimilat, chiar într-o epocă de delirantă exaltare colectivă, să traducă fără nici o grandilocvenţă mesajele cele mai patetice ale inimii. Tocmai în acest sens, peste ani, graniţele şi mesele de tavernă, un Schubert şi un Verlaine pot să-şi întindă afectuos mâna.”

Fascinaţia muzicii de cameră a lui Franz Schubert rămâne vie, chiar dacă nu întotdeauna, într-o stagiune sau alta, atenţia ce i se acordă e constantă. Cert este că majoritatea partiturilor scrise pentru varii formaţii camerale, de la cvartetele de coarde, de referinţă în istoria genului, la trio-uri, cvintete etc., sunt astăzi capete de afiş. Satisfacţia estetică produsă pare a fi în creştere pe măsură ce ne distanţăm, ca atitudine, de epoca acestui timid de geniu. Dincolo de stilul (stilurile) în care compozitorul vienez se înscrie, muzica lui dovedeşte o stranie actualitate. Explicaţia ţine mai mult de factorul psihologic pe care îl bănuim, pentru că această muzică are o mare putere de acaparare, de cucerire a conştiinţei, ca şi aceea a lui Berlioz, dar prin alte mijloace. Muzica lui tulbură adânc şi pentru multă vreme. Schubert e un refugiat din faţa unei existenţe sociale agresive, un exuberant învins, cu elanuri frânte care, neputând deriva în cinism, devin, în planul acţiunii imediate, complex, iar în cel al creaţiei – interiorizare tragică. De observat, cu excepţiile de rigoare, că răsfrângerea tragică ajunge la un moment dat curentă în muzica lui Schubert, inclusiv în cea camerală. Melodia, uluitoarea şi atât de recognoscibila melodie schubertiană, cucerind cu frenezie un univers întreg în lieduri, hrana zilnică a unui om care trăia parcă numai pentru a găsi echivalenţele muzicale ale vieţii sale interioare, se retrage pe neaşteptate. Dezvoltarea unei teme sau o variaţiune devin ochiul lăuntric deschis pentru a semnaliza abisul.

Celebritatea lui Schubert în raport cu marele public e un fapt comun astăzi, chiar dacă se întâmplă ca marile sale lucrări să nu apară foarte des în programe. Nu e deloc un compozitor uşor de cântat, sonatele sale pentru pian par la un moment dat inexplicabile şi presupun o acomodare meticuloasă a interpretului, care trebuie să desluşească un limbaj plin de capcane. Cele două Trio-uri pentru vioară, violoncel şi pian op. 99 şi op. 100, amândouă din 1826, solicită instrumentiştilor o tensiune atât de fină şi de unitară pe tot parcursul lucrărilor, încât e nevoie de un serios exerciţiu de naturaleţe pentru a nu face ca totul să pară sentimental şi dulceag. Cvartetele şi cvintetele, dimpotrivă, sunt epuizante prin ciocnirea de pasiuni şi chiar prin dimensiuni, solicitând o încordare şi o trăire interioară în absenţa cărora expresia dispare. Cvintetul în Do major cu două violoncele, op. 163 are proporţiile unei simfonii romantice, fiind o veritabilă piatră de încercare pentru orice formaţie. La aproape zece ani distanţă de celălalt cvintet, celebrul „Forellenquintett” („Păstrăvul”, pentru pian, vioară, violoncel şi contrabas, op. 114, în La major), considerat „manifest al unui stil nou”, ampla lucrare cu două violoncele este o capodoperă tragică. Asemănătoare ca dramatism şi desfăşurare muzicală cu Cvartetul în re minor „Moartea şi fata”, zguduitoare tălmăcire a uneia dintre marile teme romantice, această creaţie din vara lui 1828, anul morţii compozitorului, rămâne una dintre culmile întregului repertoriu cameral. „Operă de insulă pustie, în ale cărei accente Arthur Rubinstein dorea să moară” (Jean-Bernard Piat), Cvintetul op. 163 e străbătut de patetism, lăsând senzaţia unei confruntări aspre, în care forţe întunecate răzbat neînduplecat, pulverizând orice încercare de regăsire a armoniei. Adagio, partea a doua, este secţiunea cea mai pregnantă, având cea mai elocventă expresie tragică. Formula instrumentală aleasă, cu două violoncele, este semnificativă pentru intenţiile compozitorului. Ele nu „îngroaşă” armonia, dar apasă mereu pedala gravă a acestei muzici, în care tentaţia melodică a devenit prilej amar de sondare a subconştientului. Aştepţi cu teamă apropierea deznodământului fatal, curgerea ireversibilă şi revărsarea de forme terifiante, romantică în substanţă şi mai puţin în gesticulaţie, din cele trei sferturi de oră pe care se întinde muzica acestui cvintet extatic şi funebru.

Costin Tuchilă

Cvartetul de coarde „Moartea şi fata” – partea I, Allegro

Cvartetul de coarde „Moartea şi fata” – partea I, Allegro (continuare)

Cvartetul de coarde „Moartea şi fata” – partea a II-a, Andante con moto

Cvartetul de coarde „Moartea şi fata” – partea a II-a, Andante con moto (continuare)

Cvartetul de coarde „Moartea şi fata” – partea a III-a, Scherzo. Allegro molto

Cvartetul de coarde „Moartea şi fata” – partea a IV-a, Presto – Cvartetul „Alban Berg”