Memo

Foarfeca

memo de pusa roth istorie foarfece

memo pusa roth istoria foarfeceluiCum a venit luna martie, am început să mă uit la copacii care trebuie tăiaţi, fiindcă acum este momentul pentru a-i curăţa de crengile uscate, dar şi de cele inutile, adică de cele fără rod. Sigur, pentru această operaţiune este nevoie de foarfecă de tuns copacii, aşa cum se foloseşte şi la tăiatul viţei de vie şi la trandafiri etc. Făcând o scurtă trecere în revistă la câte feluri de foarfece se folosesc (medicină, frizerie, coafor, manichiură, pedichiură, croitorie, tinichigerie etc.), am tresărit gândindu-mă la utilitatea acestui instrument sau unealtă. Acum, cine n-are în gospodărie măcar două-trei foarfece? În trusa fiecărei femei există una, două sau chiar mai multe astfel de ustensile, în cutia cu aţe şi ace trebuie să existe o foarfecă, iar cei care au grădină, este obligatoriu să aibă şi foarfecele aferente. În atare condiţii, cum să nu te gândeşti cum, când şi unde a apărut atât de necesară foarfecă? Continuă lectura „Memo”

Memo

memo lingura istorie linguri de lemn

„Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide / lungi zile pierduţi şi străini.”

Lucian Blaga, La curţile dorului

memo pusa roth istoria lingureiAm fost surprinsă să constat că sunt cuvinte ce denumesc lucruri, obiecte din imediata noastră apropiere, pe care le pronunţăm foarte des. De ce? Poate şi pentru faptul că ne folosim de obiectele respective frecvent, aş spune abuziv, ca să glumim puţin. Şi am să mă explic de ce am spus asta. Dimineaţa facem ceaiul, laptele etc. şi punem o linguriţă, două sau mai multe de zahăr, urmează cafeaua sau alt ingredient şi folosim iar lingura sau linguriţa. Facem o prăjitură şi folosim ca măsură o linguriţă sau o lingură, în cele mai multe cazuri. Mâncăm felul întâi sau desertul şi folosim iar lingura sau linguriţa. Vă imaginaţi cât de des folosim acest obiect prezent în toate casele de pe pământ? Foarte des, şi de aceea merită atenţia noastră.

Fund de mamaliga si blid cu lingura

Lingura a apărut odată cu oamenii, ţinând cont de utilitatea ei. Lingura se folosea încă din paleolitic, find confecţionată din bucăţi de lemn sau din cochilii de scoici. Chiar termenii folosiţi pentru a desemna obiectul indicau materialul din care era făcut: „spon”, pentru zonalingurita argint de nord a Europei, însemna lemn, iar „cochlea”, pentru partea de sud, însemna scoică. Apoi s-au folosit fildeşul, osul, ceramica, iar în Evul Mediu lingurile erau făcute din metale preţioase, pentru a arăta bogăţia nobililor.

Romanii au fost primii care au rafinat linia acestui tacâm, imaginând două modele: o lingură ovală, asemănătoare celei de azi şi una rotundă şi mai adâncă, ce poate fi considerată strămoşul polonicului. Odată cu descoperirea aliajului de cositor şi plumb, lingurile au devenit accesibile tuturor. Lingurii i s-au dedicat poezii, dar poate cea mai frumoasă imagine este cea creată de Lucian Blaga, în poezia La curţile dorului.

Pușa Roth

La curţile dorului

de Lucian Blaga

Prin vegherile noastre – site de in –

vremea se cerne, şi-o pulbere albă

pe tâmple s-aşează. Aurorele încă

se mai aprind, şi-așteptăm. Așteptăm

o singură oră să ne-mpărtăşim

din verde imperiu, din raiul sorin.

Cu linguri de lemn zăbovim lângă blidelingura lemn istoric lingura

lungi zile pierduţi şi străini.[s.n.]

Oaspeţi suntem în tinda noii lumini

la curţile dorului. Cu cerul vecini.

Aşteptăm să vedem prin columne de aur

evul de foc cu steaguri păşind,

şi fiicele noastre ieşind

să pună pe frunţile porţilor laur.

Din când în când câte-o lacrim-apare

şi fără durere se-ngroaşă pe geană.

Hrănim cu ea

Nu ştim ce firavă stea.

Memo

De fiecare dată când am nevoie să citesc un text scris cu un corp de literă mic apelez, doamnelor şi domnilor, poate la fel ca mulţi dintre dvs., apelez la lupă. Este mult mai comod, recunoaşteţi şi dvs.! Epoca modernă, nu-i aşa? Nu toată lumea are „ochi de vultur”, expresie folosită pentru cei care au o vedere excelentă. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române expresia este explicată astfel: „Ochi (sau privire) de vultur, ochi (sau privire) ageră. Figurativ. Om curajos și mândru.”

Ehei, acestea fiind spuse, mă întreb cum rezolvau oamenii această problemă aparent banală, în fond foarte importantă pentru mulţi. Sigur, urmează fireştile întrebări: când şi unde a apărut lentila şi din ce era confecţionată? Dovezile arheologice arătă că s-au descoperit lentile în ruinele oraşului Ninive, acestea fiind confecţionate din cristal şlefuit. Se crede că erau folosite ca lupe. Oraşul antic Ninive, capitala Imperiului asirian, a fost situat în apropiere de Mosul (Irak) şi nu departe de Tigru şi Hoser. A fost cel mai mare oraş din Orientul Apropiat antic, după Babilon.

Biblia confirmă, în Geneza, capitolul 10, versetele 8–12, că cetatea Ninive a existat undeva, pe malul estic al fluviului Tigru.

Prima menţiune istorică despre oraşul Ninive datează din jurul anului 1800 î. Hr. Din ea aflăm că „era un loc de închinare al zeiţei Istar”, care era considerată zeiţa vieţii, a fertilităţii, iar la asirieni ea a devenit zeiţa războiului.

O menţiune scrisă a lentilei o găsim în Grecia Antică, în comedia Nephelai (Norii) de Aristofan, scrisă în anul 423 î. Hr., care vorbeşte despre o lentilă convergentă folosită pentru a da foc unui obiect, concentrând razele soarelui pe acesta. Unii consideră că aceasta ar fi prima mențiune scrisă a lentilei. După datele biografice, destul de sumare şi nesigure, Aristofan (450–386 î. Hr.) fiul unei familii ateniene colonizate în insula Egina, a primit o educaţie aleasă, studiind discipline diverse (gramatica, muzica, retorica, filosofia etc.). A debutat în 427 î. Hr. cu comedia Benchetuitorii, sub un nume de împrumut. Creaţia poetică a lui Aristofan este prodigioasă. A compus 44 de piese dintre care integral se păstrează doar 11: Acharnienii, Cavalerii, Norii, Viespile, Pacea, Păsările, Lysistrata, Thesmophoriile (Femeile la sărbătoarea zeiţei Demeter), Broaştele, Adunarea femeilor şi Plutos.

Dar să continuăm cu istoria lentilei! O altă menţiune provine din Egiptul antic, din secolul  VIII î. Hr., în care se face referire la ,,o simplă lentilă din sticlă în formă de menisc”.

Sigur, istoria nu se opreşte aici, prin urmare vom continua.

Pușa Roth

Memo

Doamnelor şi domnilor, am crezut că nasturii în ziua de azi sunt doar un accesoriu, dar pot spune acum, după ce am cotrobăit prin lumea virtuală, că m-am înşelat amarnic. Am văzut expoziţii de nasturi, am văzut cum din nasturi s-au creat obiecte de artă (ceasornice, viori, patefoane etc.), am văzut şi citit poezie şi proză, toate dedicate acestui mic dar foarte util accesoriu: nasturele. Am să exemplific cele afirmate pornind de la titlul romanului poliţist Cutia cu nasturi de Rodica Ojog-Braşoveanu, apoi de la o poezie pentru copii, de pe un site adresat mămicilor, postată de Georgiana Susanu din Braşov şi intitulată Omul de zăpadă, în care prezenţa nasturelui este necesară:

„…Sprijinit intr-un toiag

Sta-n ogradă un moşneag

Poartă-n cap o oală veche,

Răsturnată pe-o ureche.

Ochii negri şi lucioşi

Sunt cărbuni din vatră scoşi

Nu-i lipseşte nici lulea!

Parcă pufăie din ea!

Iar pe piept, perechi, perechi

Are moşul nasturi vechi

Şi mai are şi-un nas roş

Ca o creastă de cocoş.”

O altă căutare, altă poezie, de data asta semnată de Diana Chindiriș şi intitulată Nasturi şi portocale, din care am selectat un fragment, de, regula dreptului de autor:

„Din nasturii tăi

azi n-o să plouă,

căci n-ai să mă iubeşti.

N-o să-ţi răsară din nasturi,

din chip, din pumni

decât o portocală …”

E rândul epigramei de Mircea I. G. Ştefănescu din volumul Când pleca odată, la război, un om… (2010), intitulată Moda blugilor:

„…Iţari moderni, cu nasturi mari,

Un pic mai mari, cu ecusoane,

Se poartă azi şi de cucoane,

Deşi costumu-i de văcari.”

Am ales şi un fragment din Autoportret cu nasturii încheiaţi de Adrian Firică:

„Trecând cu bine de epoca goblenurilor

cu năravul ăsta bun dobândit din fiecare depăşită legătură

umblu încheiat la toţi nasturii

abia aşteptând să-mi fie privit cu deferenţă

şirul perfect aliniat de nasturi

fiecare nasture cusut cu picioruş

fiecare singură faţă de lună

gura închisă

nodul nevăzut.”

Şi, în sfârşit, un fragment din volumul Poezii de Dumitru Crudu:

„…Inima ta nu are pietre în gură nu

Are nasturi în buzunare nu

Are frunze de brusturi în mână

Akvika se află

La etajul nouă şi are

Ochii închişi

Deasupra zăpezii

Sufletul tău doarme deasupra

Zăpezii…”

Şi am dat doar câteva exemple! Dar să trecem la nasturii noştri şi la istoria de veacuri a acestora. În secolul al XVI-lea, Francisc I (1494–1547) a făcut furori cu un costum care avea, nici mai mult, nici mai puţin de 13.600 de nasturi de aur. Dar era vorba de un rege, nu de un om oarecare! În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, doar bărbaţii foloseau nasturi. Cu alte cuvinte, imaginea unei femei care poartă haine cu nasturi în aceste secole este similară cu imaginea unei femei care poartă cravată în zilele noastre, dar nici acest exemplu nu este de ajuns, fiindcă astăzi moda nu mai are frontiere de netrecut. Nasturii se făceau şi, de altfel, se fac şi azi, din orice fel de material, fier, lemn, os, aur, argint, sticlă, piatră, fildeș, piele, coarne de cerb, ceramică, perle sau combinaţii ale acestora, încât păreau sau chiar erau mici opere de artă. Unul dintre cele mai ciudate materiale din care se fabrica nasturele era lignitul. În anul 1861, Regina Victoria a declanşat moda hainelor cu nasturi negri din lignit, în semn de doliu, la moartea soţului ei Albert. Mii de oameni au purtat nasturi negri în semn de solidaritate cu regina. Nasturii pe care îi folosim şi astăzi datează cam din timpul lui Frederic al II-lea (1740–1786), rege al Prusiei, care a făcut soldaţilor săi uniforme noi, cu manșete albe, dar după o vreme a observat că acestea se înnegreau, pentru că grenadierii se ștergeau la gură cu dosul mânecii. Trebuie să recunoaştem că obiceiul n-a pierit şi îl întâlnim uneori şi la adulţii cu oarece pretenţii. Sic! Regele trebuia să ia măsuri urgente pentru a-i dezobişnui pe bravii soldaţi de acest prost obicei şi, în acest sens, a poruncit să li se coasă nasturi cu vârfuri ascuţite. De la uniforma soldaţilor prusaci, moda a trecut la costumele obişnuite şi acum purtăm câte trei nasturi la mâneci, ca semn al eleganţei sau ca un obicei păstrat din secolul al XVIII-lea până azi.

Pușa Roth

Memo

Această rubrică îşi propune să reamintească oamenilor, cetăţeni grăbiţi ai mileniului trei, micile sau marele invenţii ale semenilor noştri, invenţii la care noi, cei de astăzi, nici măcar nu ne mai gândim, pentru că fac parte din firescul vieţii.

Acum câteva zile am primit o scrisoare şi gestul m-a emoţionat pentru că de mulţi ani, recunosc, nu am mai scris sau primit o scrisoare. Am trimis un mail şi… gata. Aşa am ajuns să mă gândesc la istoria milenară a hârtiei şi am realizat că în fiecare zi, eu dar şi alte milioane de oameni renunţăm la plăcerea de a scrie pe hârtie cu toc cu cerneală (eu am tocul din copilărie), cu stilou sau pix. Aşadar, prima hârtie din lume întrebuinţată pentru scris a fost făcută din mătase, la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de al II-lea î. Hr., în China.

Prima hârtie din lume făcută din cânepă datează din anii 73–49 î. Hr. Această hârtie a fost descoperită în anul 1979, în districtul Fufeng din provincia chineză Shaanxi. Într-un vas de bronz s-au găsit trei bucăţi de hârtie, iar bucata cea mai mare avea dimensiunea de 7,2 cm lungime şi 6,8 cm lăţime.

Pușa Roth