Un „plugar cu condeiul”…

ovidiu marian viata mea nu_i o poveste

cronica literara liber sa spunNu există, cu siguranţă, un clişeu mai tălâmb-lăcrămos, pe care ţi-l aruncă de la orice adolescentină proaspăt trecută de examenul de atestare ca abonat permanent la cluburile de fiţe din Dorobanţi et comp şi până la niscai „dame care-atestatul vârstei nu vor ca să-l primească” (vorba lui Grigore Alexandrescu), decât acesta: „Viaţa mea e un roman!” Las’ că nici cu acei craidoni de operetă răsuflată, îmbătrâniţi în rele, nu mi-este ruşine!… Fiecare în felul său şi toţi laolaltă visându-se eroi şi depozitari dacă nu ai unui roman-fluviu atunci, măcar, ai unor seriale de telenovelă, bună să detroneze, la capitolul longevitate, faimoasa şi interminabila peliculă Tânăr şi neliniştit.

De aceea, înţeleg cum nu se poate mai bine de ce vechiul meu coleg de breaslă şi statornicul meu prieten, Ovidiu Marian şi-a numit cartea chiar aşa: Viaţa mea nu-i o poveste*).

memorialistica

„De la o vreme – notează el undeva, spre sfârşitul rememorării – mă tot întreb în mod insistent: „Am parcurs eu, oare, cu adevărat, de-a lungul vieţii mele, două lumi distincte sau a fost doar o simplă iluzie, pe care astăzi n-o mai pot stăpâni, nici cu vraja eşarfei multicolore şi nici cu bagheta magică?”

Să îl lăsăm pe autor să-şi dea răspunsul potrivit şi să îl însoţim în acest periplu care începe la Ocna Mureş şi ajunge până aici, pe malurile Dâmboviţei apă dulce… Un drum de viaţă semnificativ pentru cei care s-au născut şi au crescut în anii aceia tulburi în care lumea şi, împreună cu ea, România se schimbau într-un mod dramatic şi brutal care le-a marcat oamenilor, într-un mod ireversibil, destinele. Şi totuşi, dincolo de aceste vicisitudini ale istoriei, prietenul nostru Ovidiu a avut şansa de a se naşte şi a se forma în acest binecuvântat ţinut al Ardealului, primind educaţie temeinică şi curată de la părinţii săi, oameni din specia aleasă a ţăranului iubitor de muncă, de cinste şi demnitate. Nu a avut o copilărie de idilă, tatăl său fiind arestat şi întemniţat în acei ani, numai că, spre cinstea sa, evocatorul de azi nu cere pentru asta nici patalamale şi nici profituri.

Casa cu liliac Bran 2003

Mihai Potcoavă, Casă cu liliac, Bran, 2003

Împlinind dorinţa părinţilor, Ovidiu Marian urmează calea şcolii şi a muncii pentru a „alege o meserie domnească”. El are norocul să întâlnească oameni de la care poate să înveţe şi el însuşi vrea să înveţe. Nu este atunci întâmplător dacă, în carte, revin, cu o semnificativă frecvenţă, portrete și evocări cu o generoasă încărcătură emoţională. Dar, spre deosebire de alţi evocatori pătimaşi şi vindicativi, Ovidiu Marian alege cu grijă câteva potrete de suflet pentru oameni care, deşi au deţinut, în epocă, anumite demnităţi, nu şi-au uitat originile şi nu s-au dezis de îndatorirea de a fi de folos nu doar unei anume Puteri, ci puterii celor fără putere. Nu este de mirare dacă memorialistul va schiţa portrete pline de emoţie unor asemenea oameni, de la Marin Nedea şi Nicolae Dogendorf la Angelo Miculescu, Nicolae Giosan sau C. Mitea, personaje notorii în acele timpuri, dar care au reuşit să depăşească zăgazurile ideologice şi birocratice ale regimului.

Aceasta nu înseamnă, câtuşi de puţin, că Ovidiu Marian retuşează imaginea epocii sau a instituţiilor sale, după cum nu înseamnă că autorul idilizează peisajul actualităţii. Invit, în această ordine a discuţiei, cititorul să adăste cu luare aminte şi fără prejudecăţi asupra notaţiilor aflătoare la pag. 126–129. Sunt pagini care, prin ele însele, dau substanţa unei analize de o remarcabilă capacitate de a merge la rădăcina lucrurilor.

Subiectiv vorbind, mă regăsesc mai mult în capitolul pe care Ovidiu Marian îl consacră evocărilor din redacţia „Scânteii tineretului”. Şi de această dată omul de caracter şi gazetarul înrobit adevărului care este Ovidiu Marian nu se dezminte. Sunt pagini de un fior emoţional unic şi o materie epică de certă substanţă plină de tâlcuri a căror cheie o are, cu siguranţă, Ovidu Marian.

Nu aş putea să închei aceste fugare notaţii decât nădăjduind, dimpreună cu mai vechiul coleg de redacţie şi de breaslă, Nicolae Arsenie, că „timpul nu e trecut” pentru ca Ovidiu Marian să revină cu o nouă carte.

„O nouă carte” este un fel de a spune, pentru că, fără îndoială, Ovidiu Marian doar a început să îşi deşarte traista sa cu poveşti.

Şerban Cionoff

*) Ovidiu Marian, Viaţa mea nu-i o poveste, București, Editura Semne, 2013.

„O carte care nu ascunde adevărul”, cronică de Șerban Cionoff

timp ceas memorii

O idee solid înrădăcinată este aceea că evocările, scrierile memorialistice cu şi despre importante personaje ale regimului politic revolut au, fără excepţie!, o perversă intenţie manipulatorie. Urmărind să-i inocenteze pe evocatori sau, mai grav!, să retuşeze imaginea regimului din ale cărui eşaloane superioare au făcut parte.

Poate de aceea jurnalistul Dan Constantin avertizeză în prefaţa dialogului-fluviu cu general colonel Constantin Olteanu, O viaţă de om (București, Editura Niculescu, 2012) – că constantin olteanu o viata de om dan constantinaceste demers „nu conţine mesaje subliminale şi nu trebuie citit printre rânduri.” „Este – încheie Dan Constantin – o carte sinceră, care nu are pentru ce să ascundă adevărul.”

Iar interlocutorul are ce-i spune jurnalistului, scoţând la iveală multe lucruri desprinse din experienţa pe care a acumulat-o de-a lungul unei remarcabile cariere militare, politice şi ştiinţifice. Generalul Constantin Olteanu este, în felul său, un personaj cu o biografie socială bogată şi deosebit de interesantă: domnia sa a fost şef al secţiei pentru probleme militare şi juridice, şef al statului major al Gărzilor Patriotice, Ministru al Apărării Naţionale, deputat în Marea Adunare Naţională, membru al Consiliului de Stat, Primar General al Capitalei, membru al Comitetului Politic Executiv şi secretar al CC al PCR. Aşadar, nu doar un martor, ci un participant direct la multe evenimente politice interne şi externe care au marcat destinele României într-o perioadă densă şi dramatică.

Numai că interesul cărţii depăşeşte latura sa strict documentară fiindcă, de data aceasta, istoricul Constantin Olteanu este cel care împleteşte evocarea faptelor pe care le relatează omul politic Constantin Olteanu cu analiza semnificaţiilor lor. Un merit esenţial al cărţii de faţă constă în raportarea fiecărui fapt de viaţă, a fiecărui eveniment politic, a fiecărei decizii luate într-o împrejurare sau alta, la circumstanţele politice, economice sau de ordin militar, ale timpului istoric în care s-au petrecut. (Fac această precizare anume pentru a mă despărţi de unii analişti care sancţionează evenimente şi oameni din trecutul apropiat doar prin simpla raportare la circumstanţele şi exigenţele radical diferite ale prezentului.) Citește integral pe jurnalul.ro.

Bucureștii vechi și noi – de la Micul Paris la orașul canibal

Sâmbătă 28 mai 2011, Editura Subiectiv lansează la Târgul de Carte „Bookfest” de la Complexul Expozițional Romexpo două volume dedicate Bucureștiului. La ora 12.00, la standul D47 din Pavilionul C5, va fi prezentat volumul Bucureștii vechi și noi. La ora 15.00, în spațiul Scena Arena (Pavilionul C6) va fi lansată cartea Rahova – Ferentari – o poveste de Adrian Majuru. Volumul va fi prezentat de Sebastian Grama și de autor.

Bucureștii vechi și noi este o amplă antologie de texte scrise de colaboratori ai site-ului Bucureștii vechi și noi, realizat de Constantin Dumitru. Volumul coordonat de Andrei Slăvuțeanu cuprinde studii, evocări, texte cu caracter memorialistic, incursiuni documentare în istoria Capitalei și a instituțiilor ei, retrospective, fragmente de proză literară inspirate de București. Cititorul poate afla în acest volum atât informații prețioase referitoare la viața bucureșteană de-a lungul timpului,  la atmosfera Bucureștiului de altădată, detalii referitoare la monumente, locuri, cartiere, străzi, clădiri din București, la caracteristicile arhitecturale ale orașului, evenimente culturale de odinioară, întâmplări, istoria transformărilor urbanistice dar și analize aplicate vizând aspectul contemporan și viitorul Capitalei.

Semnează: Andrei Slăvuţeanu – Aproape totul despre Bucureşti; Adrian Majuru – Va mai fi Bucureştiul „Micul Paris”?; Dr. Adrian Paler – Bucureştiul Vechi – Bizanţul visului meu; Somkereki Andra – Portrete în paşi; Sebastian Grama – Februarie (sau despre stil); Puşa Roth – Bucureşti; Adrian Crăciunescu – Valoarea Bucureştiului; Mirela Nicolae – Intermezzo; Andrei Badea – Visul; Emil Nicolae – Scriitorul român: între centralism şi localism; Dorin Damaskin Huntai – Bucureştiul monden sau Bâlciul deşertăciunilor; Cristina Iosif – Bucureşti, oraşul balcanic; Gilly Justin Graur – O scurtă retrospectivă a sistematizării Capitalei; Alexandra Roată – Travesti şi Tarantella; Dr. Adrian Paler – Bucureştiul Monden – Avatarul unui citadin; Doina Ruşti – Amiaza unui manaf ucigaş; Cristian Radu – Cei patru Bucureşti; Emanuel Bădescu – Bucureştii sub trei regi. Schiţă de lucru; Doina Ruşti – Cerceii cu topaze; Silvia Colfescu – Câteva străduţe bucureştene. Un microcosm; Miron Manega – Cu statuia prin Bucureşti; Cezar Petre Buiumaci – Din istoria monumentelor bucureştene; Laura Rotaru – Locuind în centru; Costin Tuchilă – În Bucureşti, „La idee” și „Sapristi! ce deluviu de sunete!” – Primul concert simfonic la Ateneul  Român; Lucian Vasile – Cronica unui dezastru – Cutremurul din noiembrie 1940; Viorica Petrescu – Este necesară istoria Bucureştilor în şcoli?; Cornel Vlaiconi – Bucureştiul a fost mereu acelaşi pentru mine; Răzvan Ionescu – Bucureştiul meu; Miruna Lepuș – Studenții din Bucureștiul interbelic.

Denumirea de „Micul Paris” pe care o avea Bucureștiul interbelic este cunoscută de toți, dar puțini sunt familiarizați cu împrejurările istorice în care ea a apărut. În a doua parte a secolului al XIX-lea, scrie Adrian Majuru, „o parte consistentă a populaţiei Bucureştilor era formată din cetăţeni români de variate origini etnice. Putem da ca exemplu două străzi: una centrală precum Şepcari şi o stradă de la periferie, aşa cum era strada Mântuleasa la anul 1900. Pentru 1899, pe strada Şepcari erau menţionaţi 100 de locuitori în 14 case. Aceştia erau de etnii variate: 32 de români (un precupeț, doi cofetari, un băcan, un antreprenor în construcţii, un lucrător la fabricile statului, un servitor şi alte trei servitoare, o bucătăreasă şi 10 băieţi de prăvălie); albanezi, 14 locuitori dintre care: doi băcani şi cârciumari, un servitor şi o servitoare, patru băieţi de prăvălie; greci, 6 persoane (un bucătar şi cinci băieţi de prăvălie); austro-ungari erau 13 locuitori dintre care: cinci servitori şi şapte servitoare, două bucătărese, trei băieţi de prăvălie şi apoi un număr de 35 de mozaici (trei funcţionari particulari, un blănar cojocar, iar în rest, diferiţi comercianţi).

Potrivit aceluiaşi Anuar Statistic al anilor 1898 şi 1899, pe strada Mântuleasa locuiau 33 de români, 2 albanezi, un grec, 2 italieni, 4 elveţieni, 32 austro-ungari şi 18 evrei. Aşadar, 59 de alogeni şi 33 de români apar ca proprietari. împreună cu familiile lor, locuiau în 31 de case un total de 136 de locuitori.

Având aportul unor variate demografii venite din Europa urbană, Bucureştiul se schimbă în cele mai detaliate repere urbanistice, iar vestimentaţia, gesturile, accesoriile cotidiene ajung să fie aidoma celor de la Paris. Limba franceză era vorbită frecvent pe stradă şi pe anumite paliere sociale; includem aici şi o mare parte din middle class.

Ei bine, această schimbare spectaculoasă de imagine şi mentalitate, limbile felurite care se auzeau pe străzile Bucureştilor secolului al XlX-lea, au reprezentat o Europă în miniatură pentru un bulgar, sârb, albanez, grec sau croat, în comparaţie cu ţările lor din Balcani, aflate încă în componenta spaţiului oriental al imperiului turcesc. Această inevitabilă comparaţie a dus la apariţia sintagmei de «Micul Paris» pentru Bucureşti. Pentru majoritatea negustorilor şi liber-profesioniştilor balcanici, adevăratul Paris era prea îndepărtat şi prea costisitor şi de aceea, în Bucureştiul europenizat, au descoperit un Paris în miniatură. De aici vine denumirea de «Micul Paris», din uimirea smulsă călătorilor balcanici de un Bucureşti care s-a schimbat cu repeziciune, eliminând punţile care-l legau de Orient şi Balcani, pentru a se lega de Europa prin modelul cultural francez, de la vestimentaţie şi limbă, la arhitectură şi preocupări cotidiene. Sintagma de «Micul Paris» pentru Bucureşti apare treptat în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea şi se impune în jurul anilor 1900. Bucureştiul se diferenţia foarte mult de oraşele balcanice, precum Sofia, Atena sau Belgrad, prin eleganța, delicateţea şi impetuozitatea cu care se schimbase într-un oraş european, şi care preluase aproape chirurgical părţi ale Parisului contemporan. Pentru bucureştenii de atunci, sintagma de „Micul Paris” valora mai puţin, ei cunoscând foarte bine faliile sociale dintre centru și periferia încă oriental-balcanică.”

O evocare cu caracter memorialistic a Bucureștiului anilor ’70–’80, cu răsfrângere în prezent este textul Puşei Roth: „Este greu să scrii despre un prieten, despre un coleg, despre o carte, un obiect de artă, un tablou, este greu să faci un «portret» din cuvinte despre orice sau oricine, dar cred că și mai complicat este să creionezi, să surprinzi și să dezvălui viața unui oraș. Și nu vorbim de un oraș oarecare, de un orășel apărut de curând pe harta democrației românești, ci despre capitala țării, București. Am trăit o viață aici și mă gândesc că sunt doar unul dintre miile de oameni care au crescut o dată cu orașul, care i-au simțit pulsul, care au făcut și mai fac parte din marea inimă a acestei metropole. Au trecut patru decenii de când fac parte din această lume colorată, mult mai pestriță în ultima perioadă, o lume neastâmpărată, cu oameni care vor cu orice chip să se «înghesuie» printre amintirile, clădirile, prin viața acestui oraș. Dacă am văzut cum se dărâma vechiul București, pentru a face loc «noilor clădiri», expresie a modernității comuniste, acum văd cum unele clădiri încărcate de istorie sunt acoperite de coloși de piatră, sticlă și ambiții. Nu este o atitudine retrogradă, ci doar o constatare nostalgică a unui om care a trăit o viață aici, admirând, scriind despre ceea ce odinioară se numea Micul Paris.”

Pentru Cristian Radu, „Bucureştii sunt mai mulţi. Patru la număr. Cel mai bătrân – pre-regalul, este tot mai dificil de identificat. Se compune din clădiri ridicate după Marele Foc din 1847, când cvartale întregi au fost distruse şi apoi reconstruite. Urmează, cronologic, regalul, care înglobează tot fondul vechi de locuinţe individuale, dar şi edificii monumentale cu diverse destinaţii, ridicate în perioada monarhiei, până în 1947. Comunistul îşi face simţită prezenta într-un mod agresiv, prin cartierele-dormitor şi bulevardele-canion ce duc spre noul Centru Civic, de exemplu. Cel mai aproape de noi, contemporanul vine cu blocuri-turn de sticlă şi arhitectură abstractă, greu de încadrat în structura tradiţională a Capitalei. Cei patru Bucureşti convieţuiesc şi se interpătrund la mai multe nivele, pornind de la oameni şi sfârşind cu arhitectura clădirilor. Cât de uşor este astăzi să delimităm cele patru oraşe, în condiţiile în care fiecare a distrus mai mult sau mai putin din precedentul pentru a-şi pentru a-şi câştiga, la rândul lui un loc în istorie?”

„Canibalismul este noul nostru urbanism”, constată, pe bună dreptate, Laura Rotaru.

O bună sinteză, excelent documentată, este studiul lui Emanuel Bădescu, Bucureştii sub trei regi. Schiţă de lucru. Într-un eseu bazat pe constatări care țin atît de psihologia socială cît și de sociologie, Adrian Crăciunescu ia în discuție deformarea ideii de patrimoniu și superficialitatea unor clișee atribuite Bucureștiului, deopotrivă cel de București turistic, dar și clișeul non-valorii Bucureștiului în comparație cu alte capitale.

Prin calitatea și diversitatea textelor, aparținând unor autori cu formație și orizont cultural diferit, Bucureștii vechi și noi este unul dintre cele mai cuprinzătoare și pline de interes volume dedicatei acestui oraș.

Costin Tuchilă

Fotografii din volumul Bucureștii vechi și noi