„Ficțiuni secunde” de Mircea Băduț

fictiuni secunde mircea badut

La Editura Europress din București a apărut volumul Ficțiuni secunde de Mircea Băduț, volum de proză scurtă, ficțională/speculativă. Foto copertă: Anca Băduț.

,,Cartea este, putem considera astfel, continuarea celor două cărţi apărute anterior tot la Editura Europress (Întoarcerea fratelui risipitor, 2014; DonQuijotisme AntropoLexice, 2015), însă ea include doar proze ficţionale (nu şi eseistice, precum acelea). Mai mult, în cuprins au fost preluate şi câteva «piese de rezistenţă» din volumele anterioare, printre care şi uimitoarele reinterpretări speculative de mituri şi legende populare (mitul biblic al întoarcerii fiului risipitor, şi respectiv baladele româneşti Mănăstirea Argeşului şi Mioriţa). De menţionat e şi faptul că unele dintre prozele scurte de aici au fost premiate la concursuri literare naţionale, iar altele au apărut anterior în antologii/almanahuri literare.

Melanjul de idei din cuprins (câteva piese având motive SF sau folosind pretexte «sefiste», altele încadrându-se ferm în main-stream) şi amalgamul stilistic – inclusiv cu acele mise-en-prose de mituri şi legende, abordate aparent arhaic – creează premisele unei lecturi cel puţin interesante, pentru un public deschis.” (Prefață). Continuă lectura „„Ficțiuni secunde” de Mircea Băduț”

„Obeliscul”, parabolă și simbol

ion truica obeliscul

cronica de film liber sa spunPrintr-o semnificativă coincidenţă, la patru decenii după Marea zidire (1974) – pe care mă încumet să o numesc a fi o capodoperă românească a genului –, Ion Truică ne pune din nou pe gânduri cu Obeliscul*), tulburătoare parabolă despre eternul, ireconciliabilul conflict dintre vocaţia înălţătoare a creaţiei perene şi instinctul primar al distrugerii. Instinct care, în condiţiile supremaţiei absolute a produselor de serie şi ale setei de consum imediat, tinde să reducă însăşi fiinţa omului la ipostaza unui simplu, rudimentar „zoon” în căutarea a tot ceea ce îi poate satisface doar instinctele primare.

ion truica

Ion Truică

De aici şi punerea în oglindă a Obeliscului cu Marea zidire. În pelicula din 1974 Ion Truică imagina, cu rara-i ştiinţă a alternării tuşelor apăsate cu liniile simple şi discrete, o altă viaţă a legendei Meşterului Manole, punând accentul parabolei sale pe dăruire, pe sacrificiu, pe dramatica alegere la care este supus Manole, acest „Meşter Valah, azi nume de fântână”, cum l-a numit Nicolae Labiş. Aşa încât, la rândul ei, nici trimiterea la poetul Primelor iubiri nu mi se pare întâmplătoare, de vreme ce acestuia i se datorează o altă viaţă a legendarului ziditor foarte apropiată, cred, de sensul pe care i-l dă şi pelicula lui Ion Truică: „Un om bărbos ţinea o floare albă/În aspre palme, mângâind-o blând…/Căzut în iarbă şi secat de vlagă,/O doină tristă îngâna în gând.” O apropiere de un model livresc – de data asta recunoscută de către Ion Truică însuşi – avem în cazul parabolei Obeliscul.

obeliscul caligrafia straii de gratie ion truica

După o proprie mărturisire, la originea peliculei de azi se află o povestire de Geo Bogza, ea însăşi o admirabilă parabolă din ciclul pe care autorul Ţării de piatră îl susţinea în prima pagină a revistei „Contemporanul”. (Poate că ar fi fost bine ca textul acesta să îşi fi găsit loc şi în atât de densul catalog Obeliscul. Caligrafie a stării de graţie**), lansat cu ocazia premierei peliculei.)

Inspirat de scrierea lui Geo Bogza, Ion Truică va alcătui o suită de echivalenţe grafice pe care, la imboldul prietenului său Marin Tarangul (un admirabil animator cultural, din păcate, prea devreme plecat dintre noi), va merge acasă la Geo Bogza să i le prezinte. Secvenţa este rememorată de Ion Truică într-o pagină de o simplitate atât de expresivă şi de emoţionantă: „Ajungem la Maestru care ne primeşte cu un ritual sărbătoresc, sorcovindu-ne cu trestii mari, spectaculoase. Îi prezint desenele care evocă atmosfera viitorului film. Le priveşte cu interes şi îmi spune că au ceva din amplitudinea şi decizia din arta egipteană, fiind vorba despre o povestire afro-asiatică ce mă fascinează prin originalitatea sa.”

obeliscul desen film animatie ion truica

Înţelesul adânc, de fapt raţiunea însăşi de a fi a parabolei gândite şi caligrafiate cu har şi înţelepciune de Ion Truică ne ajută el însuşi să îl descifrăm: „Intrăm într-o zonă fantastică în care descoperim creaturi primare care îşi dispută hrana. Tot ce poate fi găsit devine hrană. Hrană salvatoare. Disputa devine o adevărată bătălie pentru supravieţuire.” În aceste împrejurări, Obeliscul nu mai este un simbol al aspiraţiei către Înalt şi către Infinit, ci numai „obiectul nemişcat, semeţ, solid, de care vietăţile se scarpină cu furie”. Obiectul asupra căruia vieţuitoare primare de diferite specii se vor năpusti cu furie oarbă şi nu se vor lăsa până nu vor face din el doar o ruină. Asta în vreme ce oamenii care, până atunci, atingeau cu pioşenie şi admiraţie Obeliscul se vor da deoparte, cu laşitate, iar, într-un sfârşit, se vor repezi, ei înşişi, „să mai prindă câte o bucată de piatră din ceea ce fusese obiectul impunător şi solemn.” (Ion Truică, Fragment de scenariu).

Devine, astfel, limpede antiteza programatică dintre cele două parabole esenţiale: cea despre Meşterul Manole ca simbol al Dăinuirii prin Construcţie şi prin Jertfă de Sine şi cea despre Obelisc, de data aceasta, despre Dominaţia Instinctelor primare, de Supravieţuire.

Se întâmplau toate acestea cu 42 de ani în urmă, adică în plină „mini-revoluţie culturală” declanşată odată cu funestele „Teze din iulie” (1971). Aşa încât este de înţeles de ce, deşi Ion Truică depune proiectul unui film de animaţie inspirat de tableta lui Geo Bogza, acesta este respins „din cauza caracterului său straniu” (?!) Peste ani, autorul însuşi va rememora întâmplările cu amară ironie: „Dacă Don Juan l-am realizat după ce a fost respins de 10 ori, Obeliscul a avut parte de o ostilitate mai dură.”

obeliscul cronica de film serban cionoff

Tulburătoare împrejurare, la acest început de nou an calendaristic, Obeliscul lui Ion Truică intră în circuitul public tocmai în zilele de durere şi de revoltă în care omenirea este cutremurată de oribilul masacru din redacţia publicaţiei pariziene „Charlie Hebdo”. În fapt un atentat bestial împotriva civilizaţiei şi a Drepturilor esenţiale ale Omului! Motiv în plus, cred eu, pentru a-l înţelege în adevăratul, esenţialul său sens, ca un Mesaj pentru regăsirea valorilor morale, existenţiale ale înseşi Condiţiei Umane.

Şerban Cionoff 

*) Obeliscul, un film de Ioan Truică. Animaţie: Constantin Păun. Muzică de Călin Ioachimescu. Efecte speciale: Bogdan Vernescu.

**) Obeliscul. Caligrafia stării de graţie. Ion Truică. Manager: Studioul Video Art-Laurenţiu Damian. Viziune grafică: Ion Truică. Concepţie şi realizare grafică: Ioana Ilieşiu. Catalog îngrijit de Marilena Ilieşiu.

Vezi: Ion Truică – Mărturii

„Sihastrul”/„The Hermit” de Doris Plantus

petru udrea divinatie

Petru Udrea, Divinație

doris plantus the hermit

eveniment liber sa spun

Contemporary Literature Press, sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București, The British Council, Institutul Cultural Român și Ambasada Republicii Irlanda anunță publicarea volumului Sihastrul/The Hermit de Doris Plantus, ediție bilingvă. Editor: Lidia Vianu.

Doris Plantus s-a născut la Detroit dintr-un tată bucovinean şi o mamă din Banat. În anul 2013, când autoarea împlineşte 56 de ani, Contemporary Literature Press îi publică, într-o primă ediție, o carte scrisă într-o limbă română splendidă, cu care foarte puţini români, născuţi şi crescuţi în România, se pot cu adevărat mândri.

doris plantusÎn Statele Unite, Doris Plantus este profesoară universitară de literatură. Ea însăşi se descrie ca „traducătoare şi scriitoare bilingvă, publicată în măsură modestă.” Îndreptăm această stare de lucruri, publicând în limbile română şi engleză, chiar în traducerea autoarei, o povestire despre Facerea Lumii sau, mai bine zis, o sumă de povestiri despre facerea lumilor, legate la un loc într-un text care aduce cu Luceafărul şi cu Meşterul Manole în acelaşi timp.

Sihastrul parcurge aventurile limbii române de la Biblie la The Big Bang. În egală măsură, volumul îmbină tonul grav al căderii şi înălţării cu zâmbetul zeflemitor al lui Anton Pann. În plus, Doris Plantus răstoarnă mitul lui Satan, care, în The Hermit, este Lucifer în persoană, mesagerul luminii, respectat de Divinitatea însăşi.

Povestirile se întrepătrund, căderile anticipează ridicările repetate spre lumină, îngerul intră în trupul omenesc al eroilor, şi toate întâmplările curg cât se poate de spontan. Peştera Sihastrului este cosmosul, iar naraţiunea nu are nici început, nici sfârşit.

doris-plantus-sihastrul

Meditaţia cosmogonică nu este un subiect nou: ea revine tot mereu, de la Biblie la contemporanul nostru, Julian Barnes, în cartea lui intitulată Lumea în 10 capitole şi ½. Acest mic volum despre o obsesie fără limite a minţii omeneşti are meritul de a face din nesfârşire povestea spiritualităţii româneşti. Este o poveste scrisă într-o limbă română de mare forţă expresivă, într-un stil cum nu se poate mai elegant, şi cu reale valenţe filosofice. Să nu uităm că autoarea s-a ocupat îndelung nu numai de Lucian Blaga, ci şi de Ionel Teodoreanu.

C. George Sandulescu & Lidia Vianu

Doris Plantus, Sihastrul/The Hermit s-a lansat oficial marţi, 23 aprilie 2013. Cartea poate fi consultată şi descărcată la adresa de internet: http://editura.mttlc.ro/doris-plantus-sihastrul.html

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul http://www.editura.mttlc.ro/. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii, lidia.vianu@g.unibuc.ro.

„Cervantes”, revistă internaţională de cultură, nr. 6

revista cervantes nr 6 ianuarie 2012revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut numărul 6, ianuarie 2013, al revistei internaţionale de cultură „Cervantes”. Cu un sumar foarte bogat și divers, revista editată la Târgoviște îl are ca fondator pe George Terziu. Redactor șef: Petruța Șerban.

Numărul 6 al revistei se deschide cu un Cuvânt al editorului, George Terziu, care face o incursiune în 2012 pentru a rememora câteva dintre manifestările anului pe care l-am depăşit de curând, adăugând că „am trecut şi în 2013, iată a venit sfârşitul şi l-am trecut cu bine, ne-am îndrăgostit de noi înşine mai vârtos şi ne-am dezamăgit. Ca de obicei. Literatura contrastelor”. Domnia sa face câteva precizări dar şi previziuni pentru noul an, concluzionând: „Toate aceste lucruri arată că lumea în care trăim este dinamică”, întărind această afirmaţie cu un citat din Vechiul Testament, Eclesiasul lui Solomon, Cap. 1, verset 8-9: „Toate lucrurile sunt într-o necurmată framântare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind şi urechea nu oboseşte auzind. Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face. Nu este nimic nou sub soare.”

Editorialul semnat de Ionel Bota are ca temă poezia cuprinsă în cartea vieţii, cu titlul: Despre cât de frumos se poate trăi poezia…

„…Cu poezia străbaţi cartea tragică a vieţii. Fiecare o avem, o purtăm, o extragem din devălmăşia agresiunilor existenţialului, psalmodiem marea traversare dar suntem consecvenţi ignari şi uităm să ştim că grotescul distruge normele, că grobianul deformează conştiinţe, că imoralitatea, livrată în nuanţe pretins lirice şi în stufozităţi de limbaj aproape paranoic, extirpă maliţiosul din noi şi ne obligă la altfel de idealizări. Visăm occidentalizarea propriei ipostaze, comiţând poezele din dorinţa epatării celor de acasă, mai ales feminine cu lipsuri la cerebel, în perioada în care der libidinose mann e peste tot, în politică, în patronat, în sistemul hemoragiei de diplome şi titluri ştiinţifice din învăţământ, în sistemul angajărilor la locul de muncă. Suntem patrioţi din dorinţa de a nu pierde onorurile locale, descifrând defulări acolo unde ar trebui să fim mai vigilenţi cu noi înşine. Dar nu vrem să separăm corect, realităţile: viaţa e viaţă iar creaţia literară pretinde, nu doar presupune, talent, pricepere, devotament.”

florian doru crihanaArtistul plastic Florian Doru Crihană este ales de revista „Cervantes” Personalitatea lunii. Detalii despre activitatea acestui mare artist român, în interviul realizat de George Terziu, dar şi în cronica semnată de Ionel Bota intitulată Don Quijote, Florian Doru Crihană și restaurarea nostalgiei. Alte argumente ale conștiinţei identitare în grafica românească de azi: „Iată-l, deci, pe prietenul nostru Don Quijote plutind augural, ca un duh inconformist, prin imperiul graficii inconfundabilului Florian Doru Crihană. Un Don Quijote pieziș, ca un fenomen, un personaj haosmotic, haosul de pe mirabilul Pământ având în terra di Romania modelul, deja, didactic. O grafică excelentă executând toate excentricităţile farsorilor interpreţi (eseiști sau alţi… iști!) și reabilitând, în fapt, patetismele personajului ne propune, așadar, Florian Doru Crihană.

Fiindcă Don Quijote ne iubește mereu, ne atrage mereu atenţia, oriunde ne-am afla, să nu blufăm în inutil, să stăm carevasăzică în miezul proiecţiei nu în marginea ei. Grafica lui Crihană ajută la astfel de depășire a handicapului fantastic, Don Quijote coboară deodată în stradă apoi intră pentru o cafea într-un bar anost, cere o ţigaretă și se miră de ce i se oferă una cu sfială (da, era în România contrabandei la toate straturile atmosferei sociale, y compris binecuvântata și aducătoare de avantaje, politică) dar, mai ales, întreabă unde e Galatz-ul utopiilor noastre și unde e cetăţeanul Crihană care, singur, îi poate garanta romantitatea sa ca personaj al culturii universale în est, în estul radiant al continentului hârșit de atâta istorie confuză. Crihană este acela care ni-l propune, direct, pe eroul lui de Saavedra, în ipostaza deloc comediografică și foarte gravă, ni-l aduce în certitudinile privilegiului nostru de a mai păstra, măcar un astfel de refugiu, în calea aventurilor unei civilizaţii ale cărei mărinimie și binefacere nu le mai înţelege nimeni. Grafica lui Florian Doru Crihană înţelege pentru noi că încă suntem parte din cultura Europei, că la Galaţi visezi mai bine, mai profund, pe malul danubian decât pe malurile Senei ponosite.”

florian doru crihana don quijote

Florian Doru Crihană, Don Quijote

La secţiunea Poezie a revistei internaţionale de cultură „Cervantes” sunt prezentaţi poeţii:

• Bogdan Baghiu (n. 1974), filosof și poet ieșean. A obţinut titlul de doctor în filosofie în anul 2005, cu o teză referitoare la conceptul de Logos în filosofia stoicilor și în gândirea patristică răsăriteană. Lucrarea a apărut în anul 2006 la prestigoasa editură știinţifică Lumen, având titlul Scurtă Istorie a Logosului. În perioada iunie 2010–martie 2011, Bogdan Baghiu a fost bursier postdoctoral al Academiei Române, în cadrul proiectului POSDRU „Societatea Bazată pe cunoaștere – cercetări, dezbateri, perspective”. Ca poet, el a publicat două volume de versuri: Evanghelia după OM (2000) şi Pe țărmul nebuniei tale (2003). Acest volum de versuri a fost premiat cu marele premiul la festivalul naţional de artă „Constantin Dracsin” de la Botoșani, în 2003. În perioada octombrie 2007–ianuarie 2008, Bogdan Baghiu a fost editorialist al cotidianului „Evenimentul zilei”, pe regiunea Moldova. Pe Bogdan Baghiu îl putem regăsi şi în Dicţionarul scriitorilor ieşeni contemporani.

Poemele mistice ale reîntoarcerii

După ce-ţi voi reînvăţa cuvintele să stea în lumină,

Voi tăia Marele Verb ca pe o pâine mare

abia scoasă din cuptorul alchimic şi îţi voi zice:

această mână ce a tăiat Verbul, vrea să-ţi atingă

gemetele plăcerii pentru a-şi readuce aminte

de felul în care tăcerea înfloritului de copaci

îmi sparge timpanele inimii.

Popa-Vasile-Centrul-vechi-al-Targovistei

Vasile Popa, Centrul vechi al Târgoviștei

• Petru Solonaru, n. comuna Iohanisfeld –Timiş, 20 iunie 1950. Facultatea de Economie Politică, ASE, 1973.Poet, Apicultor. Fost Economist. Activitatea literară: Debut cu poesie (da! Poesie) în ,,Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, iunie 1984. Volume publicate: ÎN, poesie, Bucureşti, Ed. Semne, 2008; OR, poesie, Bucureşti, Ed. Semne, 2009; Tetraion, poesie, Constanţa, Ed. Nelinişti metafizice, 2010. Este cuprins în Antologia sonetului românesc, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti 2007, 2009, îngrijită de Radu Cârneci. Este inclus în volumul de istorie şi critică literară ,,Poeţi români” de Aureliu Goci. Premiul ,,Paracelsius” al revistei Contact – Internaţional pe 2011.

Taci!…

Naşterile’ în hume a deşert apar.

Şi’ înţeleptul moare ca cel tâmp, zadar…

Cu durere-i plină cana vieţii… Smalţ

de iluzii poartă întrupatu-i var…

Bocetul îşi are’ în veselii izvor…

Toate-s vremii strâmte, deşi mari se vor,

necăzând adaos şi nimic scăzut.

Ce-a fost, este, fi-va… prag fără zăvor.

Funia speranţei sub nevoi s-a frânt

plină de obidă, goană după vânt…

N-o îndreaptă nime când aproape, sus

umblă pe sub soare ignic legământ.

De folos cuvântul sta-va să-l desfaci,

însă doar misteru-i cel mai bun tălmaci.

Nu deschide gura, stăruie’ în adânc…

Temerii de Unul dă urmare: – Taci!…

stefan-popescu-peisaj-de-iarna

Ștefan Popescu, Peisaj de iarnă

• Boris Marian

Acele cuvinte

Când am rostit prima oară

Acele cuvinte,

Am simțit că mă-ntorc

Din părinte-n părinte,

Se făcea că urcam

Sfântul Munte Sion,

Pașii mei străbăteau Valea Kidron,

Ascultam Psalmii, Cântarea Cântărilor,

Eram la izvorul fluviilor, mărilor.

arcimboldo biblotecarul

Giuseppe Arcimboldo, Biblotecarul

• Camelia Iuliana Radu

Paznicul bibliotecii

                           se dedică zilei de 21 martie, Ziua Mondială a Poeziei

Priveam strada îngustă a unui burg necunoscut

de pe un acoperiş. Sub un cer de pâslă,

femei cu rochii lungi, sofisticate, intrau şi ieşeau

din prăvălii, la braţul bărbaţilor eleganţi.

De parcă ar fi fost firesc să zbor,

planam în jurul lor, cercetându-i.

Mirosea a lemn, a porţelan și alamă şlefuită,

a haine din lână şi mătase.

Din coșuri împletite, doldora de fructe,

zaharicale colorate, batoane de ciocolată şi saci

cu piper

se ridicau mireasme de cireșe proaspete,

vinuri licoroase, amestecate,

iz de parfum franţuzesc.

Un bărbat a ridicat privirea

și mi-a facut cu ochiul râzând.

A continuat să meargă la braţul femeii, povestind.

Va să zică m-a văzut!

Îi spionam de pe acoperișul unde mă refugiasem

speriată

inima îmi bătea ca o portocală rostogolită

în cala vaporului, sângerând întunericul.

Nu știam ce caut acolo,

cine erau oamenii aceia ciudaţi, ce nume avea

burgul.

Dacă m-a văzut,

bărbatul nu aparţine acelui timp, mi-am zis încercând

să ghicesc identitatea întâmplării.

Nările mele erau naucite de mirosuri noi, din

trecut:

hârtie proaspăt tipărită, stofă englezească,

cerneală, mătase, levanţică, vin demisec, ceai

chinezesc,

măsline, curmale, smochine,

anason.

Ulei de păr, săpun de iasomie,

brioşe, lemn de

nuc,

piele de căprioară, gudron,

ceară, untură de balenă,

lămâi. Piatră, mahon, dantelă, verde de China,

cobalt, acaju.

Dimineaţă aveam în minte doar imagini cu

frunze căzând şi întrebări, de aceea te-am chemat.

Îmi spui că după orice plecare, urci la alt nivel şi

tarele vechi nu trec uşor. Chiar şi aleşii pot trişa,

vechile năravuri nu se vindecă nici într-o mie de

vieţi,

le porţi cu tine, până în ziua în care

lucrurile simple se vor întoarce.

Nu vei muri furând o pâine din cuptor,

dar flacăra va arde mereu,

vei rămâne fără mâinile mincinoase,

iar când vei privi drumul, fugind,

orizontul iţi va usca ochii,

tot ce ai urgisit prin minciună, va pleca de la

tine,

se va întoarce în miezul lucrurilor,

pentru că nu le-ai avut nicicând,

dar până atunci, faci ce vrei, aşa cum vrei,

o mie de vieţi şi mai multe, până ce-ţi vor cădea

toate

şi vei rămâne gol,

fără de cel ce nu eşti.

Furia mea a crescut: dar nu înţelegi? Nu înţelegi,

femeia iubea o fantomă, un hoţ de timp,

un colecţionar de savoare, un plagiator!

Nu contează, mi-ai spus, femeia iubea…

Hai, ridică-te

french cancan tour eiffel florian doru crihana

Florian Doru Crihană, French cancan, Tour Eiffel

• Ion Cristea

Pastel incert

Vino, te-aștept în bizare palate

Din lumi neștiute, cu nume ciudate.

Tronuri de aur te-așteptă, stăpână

Peste imperii, sub claruri de lună.

Vino, te-aștept pe o tainică mare

Printre furtuni luminate de soare

Vom naviga spre visate limanuri

Perle îţi voi dărui, și mărgeanuri.

Vino, te-aștept pe o bancă-n grădină

Sub un felinar cu lumină puţină

Singuri vom fi într-o lume pustie

Îmbrăţișaţi, nimeni să nu ne ştie…

• Alexandru Cazacu

Semne pentru Iulia

1. Vom fi declaraţi Iulia, ca ultima soluţie

a unui interval de Septembrie

providenţiali şi confuzi

atunci când dezamăgirea atinge cota de avarie

iar curajul de a te înfrunta pe tine însuţi

pare un numar de acrobaţie

supravieţuind tehnologiilor cu valoare adaugată

şi unui mountain-rousse sentimental

când seara devine albă ca o iniţiere

într-un ordin secret şi meridional

unde nu plec să te caut

ci vin să te găsesc

undeva în geometria variabilă

a zilei de mâine

jumătate veselă, jumătate tristă

pentru trupurile noastre

ca două lame de cuţit

ca două mecanisme de măsurat

saltul unei feline gata să prindă prada

căreia îi împrumută ochii

venetia florian doru crihana

Florian Doru Crihană, Veneția

• Gabriel Enache (n. 1973, Târgovişte) este licenţiat al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti. Master antropologie CESI (Centrul de Excelenţă pentru Studiul Imaginarului), Universitatea București. A publicat în mai multe ziare şi reviste din ţară și in publicaţia de studii antropologice „Salt“ din SUA. A lucrat ca jurnalist cultural (Radio România Cultural, Mediafax), ziarist („Dâmboviţa”, „Obiectiv dâmboviţean”, Radio Uniplus, „Independentul”). A publicat poezie, proză, eseu în „Climate literare”, „Singur”, „Litere”, „Biblioteca”, „Martor”, RIS (Revista de Istorie Socială) etc. Premiat de revista „22” (2002) pentru eseu politic. A editat singur sau în colaborare două reviste manuscris (Logos, S(b)rot). A participat la expoziţii de artă: Icoana –discurs poetic şi poveste, împreună cu Adrian Pancu, 10 Ani de MTR (Muzeul Ţăranului Român), cu Cosmin Manolache, Călin Torsan, Ciprian Voicilă, Lila Passima, Irina Nicolau etc., prezent în proiectul colectiv De la comunism la coca-cola, împreună cu colegi şi colaboratori de la MTR. A colaborat la executarea decorului operei Oedipe de George Enescu, regia Andrei Şerban, Opera Naţională Bucureşti. Membru în cenaclul „Litere“ din cadrul Facultăţii de Litere din Univ. Bucureşti, condus de Mircea Cărtărescu. Curs de creative wryting, Institutul PRO, Bucureşti.

Vis levantin

Petruței Șerban

era în amurg

un amurg colorat ca cenușa sub foc

un zeu privea obosit în oglindă

cenușa desigur durea…

fărâmițat chipul curgea peste lucruri

și mii de ceasuri moi se scurgeau pe pereți

iar timpul desigur ardea…

caderea bastiliei florian doru crihana

Florian Doru Crihană, Căderea Bastiliei

La capitolul Proză sunt semnalate: romanul în curs de apariţie Aspecte inedite din viața lui, ce poartă semnătura scriitorului Dan Iancu; Louise Dăncescu, Poveşti patetice, Ştefan Doru Dăncuş, Te iubesc, puşcăria mea!

Gabriel Enache semnează cronica Poezia ca… joc secund, la volumul Evanghelia după Maria din Magdala: Poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate de Sebastian Drăgan (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012): „Odată cu lansarea acestei cărți, Evanghelia după Maria din Magdala: Poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate, poetul ni se relevă ca un stăpân deplin al măiestriei poetice prezente. Spun asta pentru că odată cu această carte (ne)bună, poezia lui Sebastian Drăgan începe să își trăiască cu adevărat modernitatea fără compromisuri, să își arate calitatea detaliului și, de asemenea, obsesia de a-și controla până la capăt trăirile poetice mai mult sau mai puțin er(e,o)tice! Surprinde în Evanghelia… lui Sebastian Drăgan universul poetic și scriitura extrem de personalizate; ne propune, în aparență, un decadentism luminat (dacă îl pot numi așa), o lume a neliniștii iubirii/ îndrăgostirii și a insomniei existenței, existență în care singurele speranțe rămîn dragostea, scrisul și… descrisul transfigurat în poezie. «…Doar inima, doar inima-mi simțeam dogorând/ precum soarele…».

În paginile revistei, la rubrica Cronică literară, mai citim:

• Constantin P. Popescu despre Gânduri ciobite, autori: Hedir Al-Chalabi și Petru Don (Editura Mirador, 2012): „…Cei doi autori, Hedir Al-Chalabi și Petre Don, oferă un dar (Don) potrivit unei lecturi pe o scenă, în lumina unor reflectoare simple, reliefând numai ochii celor doi protagoniști. Și spectatorul să primească aceste cioburi de gânduri pentru a le întregi, pentru a se bucura și pentru a deveni mai bun. Citez: «Întinde-mi piciorul pe-o scândură de lemn și unge-mă cu șoapte, proptește-mi cotul de umărul tău uscățiv să nu mai stau cu gâtul aplecat. Simți agonia? Spinii ne-astupă treptat toți porii, respirăm arșiță, cuburile de gheață se topesc… expir cenușă.» (pag. 28). Din poezia veche a lumii se desprind frânturi singular trăite de cei doi, dar împreunându-se armonic, asemenea frunzelor aceluiași copac al toamnei tăcute pe cărări…”

constantin tanislav pescari

Constantin Tanislav, Pescari

• Grigore Timoceanu: Culorile fonetice ale Cameliei Iuliana Radu: „Apărută în cadrul proiectului „Întoarcerea poetului risipitor” al Editurii Singur, cartea Tangerine tango, scrisă de Camelia Iuliana Radu pare o dezlănţuire de curcubeie. Împărţite în cinci secţiuni, poemele sale emană o transpunere fonetică a culorilor. De fapt, culorile sunt prezente în tot volumul, fiind asociate cu stări de spirit ca în Lamentaţia: «[…] Durerea mea este vânăt-albastră / o lovitură în carnea prezentului,/ un cearcăn sub ochiul obosit.». La fel se termină şi poemul Visul: «[…] Te-ai apropiat de mine, ai desfăcut sacoşa, / ai pus mandarine pe masă, alune, şalul oranj, / cutia cu pantofii roşii, un medalion de coral / şi ai aprins focul.” Dacă în aceste exemple descifrăm o atmosferă mai domestică, să spunem aşa, mai personală, mai propice unor intimităţi colaterale care generează starea de creaţie, în alte poeme observăm aplicarea culorilor pe simboluri cum ar fi Luna (poemul Povestiri despre Lună, când nu este acasă), apa (poemul Insight), umbra (poemul Fereastra) sau focul (poemul Culori pentru pasărea timpului)…”

„Ghemele târziului” – o carte de poezie adevărată: „Una din surprizele editoriale din anul 2011 (din păcate, prea puțin mediatizată) este, cu siguranță, volumul de versuri Ghemele târziului al Mirelei Ispășoiu (Editura Eubeea). Consecință firească a unor puternice decantări sufletești, poezia acestei autoare se impune în primul rând prin excelenta capacitate concizie, de restrângere a sensurilor în formule cât mai reduse; apropiate cumva de haiku dar completate de o seducătoare alunecare în tematici care necesită o altă abordare a cuvintelor. Poemele adunate în această carte de Mirela Ispășoiu se constituie într-un fel de incantație magică, menită să alunge impresiile fugitive ale cititorului…”

• Lucian Gruia: Ion Spânu – O interpretare de referinţă a dramei Meșterul Manole de Lucian Blaga: „Cartea lui Ion Spânu, Meșterul fiinţei. Prolegomene la o nouă interpretare a dramei Meșterul Manole de Lucian Blaga (Ed. Dionysos, 2012) anunţă o viitoare carte de referinţă asupra piesei de teatru omonime. Cercetarea porneşte de la locuirea heideggeriană, dezvoltă prin similitudini semantice scenariile iniţierii din doctrinele indiene, mitiogice greceşti şi creştine; urmăreşte treptele gnoseologice spre cunoaşterea absolutului; precum şi etapele realizării creaţiei artistice, ajungând la desăvârșirea prin jertfă, sacrificiu și suferinţă. Autorul deplânge faptul că Heidegger, în teoria locuirii, nu s-a oprit și asupra spaţiului sacru pe care îl reprezintă biserica. Casa oferă omului locuire, găzduire dar tetrada: pământ – cer – divini – muritori, rămâne neîmplinită. Filosoful german interpretează şi mănăstirea doar ca un campus de chilii care oferă găzduire și ocrotire. Dar biserica, în care se petrec ritualurile religioase și rugăciunile, aflată în centrul complexului monahal, reprezintă altceva. Pentru Ioan Spânu mănăstirea simbolizează centrul lumii iar biserica axa acesteia, prin care se realizează comunicarea pământ – cer şi astfel tetrada se împlineşte. În problema destinaţiei construcţiei, constă diferenţa dintre Legenda Mănăstirii Argeșului (mănăstire) și drama Meșterului Manole (biserică)…”

adorno

Theodor Adorno

• Boris Marian: Adorno și morala noastră: „În anul 1999 apărea la Editura Univers, în traducerea unui ilustru germanist, Andrei Corbea-Hoişie, o carte aforistică a lui Theodor Adorno, Minima Moralia. Autorul este unul dintre străluciţii filosofi ai secolului XX, s-a născut în 1903 la Frankfurt, tatăl său fiind evreu, iar mama corsicană, de unde și numele preluat de fiu. În acte el era trecut Theodor Ludwig Wiesegrund. Pasionat deopotrivă de filosofie și muzică (a fost și compozitor de talent, interpret de jazz, pe care l-a studiat cu Bernhard Sekles), el a obţinut titlul de doctor în filosofie, în anul 1924, cu o teză despre Kierkegaard, un mare gânditor, filosof, moralist al secolului XIX. Între anii 1925–1928 a studiat cu Alban Berg, compoziţia, la Viena. Reia studiul filosofiei în 1928, la Institutul de Studii Sociale din Frankfurt cu marxistul Felix Weil (n.n., a nu se identifica marxismul originar cu ideologia partidelor comuniste din acea vreme). În 1931 se înfiinţează Școala de la Frankfurt, un cerc de studii filosofice, din care făceau parte, pe lângă Adorno, Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse (marxist până la finele vieţii), Erich Fromm…”

• Geo Călugăru: Fantastica aventură a descoperirii sinelui: „Realizată profesional la nivel de performanţă, inginer electronist, cercetător știinţific, la Institutul pentru Cercetări şi Proiectări Automatizări din Bucureşti, posesoarea unui brevet de invenţie, intitulat „Metodă şi aparat pentru măsurarea parametrilor motoarelor termice cu piston”, autoare a numeroase articole știinţifice în revista de specialitate „Construcţia de mașini”, participantă cu comunicări la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice, cu alte cuvinte, un nume recunoscut în aria de preocupări profesionale, doamna Florica Gh. Ceapoiu ar fi avut destule motive să fie mulţumită de sine însăși. Aceasta, dacă toate bucuriile, tristeţile, durerile, extazul, iubirea aproapelui, ca parte a dumnezeirii din sine, locul natal ca parte a întregului cu numele ţară, tot ce ţine de om, a avea în sine seva și lumina cuvântului care zidește, nu s-ar fi acumulat și sedimentat în adâncul fântânii sufletului său, ca la un moment dat, asemeni lavei unui vulcan, mult timp aflat în adormire, să se trezească deodată și să ne arate ce este aceea o forţă a naturii dezlănţuite, Florica Gh. Ceapoiu n-ar fi fost poeta de astăzi, demnă de atenţia și respectul a numeroși cititori, dar și al multor personalităţi din lumea scriitorilor, criticii și istoriei literare…”

Din secţiunea Perspective istorice am reţinut: Scriitori interziși în România interbelică, articol semnat de Ioana Manta-Cosma; Continuitatea unui drept– Basarabia de Camelia Pantazi Tudor; Chelniţa, un sat din ţara Chioarului – aspecte politice şi toponimice, semnat de Radu Botiş.

Boris Marian dedică un articol academicianului Solomon Marcus – între matematică, viață și artă.

„Primele rânduri ale unei cărţi au o importanţă aparte, căci principalul lor scop este să fascineze cititorul şi să îl determine să devoreze cartea ce o are în mână” – este argumentul Lidiei Patricia, care selectează câteva Fraze introductive memorabile din romane celebre. Printre acestea: „Familiile fericite sunt toate la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu” – Lev Tolstoi, Anna Karenina; „Eu, Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus şi aşa mai departe (fiindcă n-o să vă plictisesc de la început înşirându-vă toate numele şi titlurile mele!), poreclit până deunăzi de prieteni, de rude şi de intimi «Claudius Idiotul», «Claudius ăla», «Claudius Bâlbâitul», «Clau-Clau-Claudius» sau, rareori, «Sărmanul unchi Claudius», mă pregătesc să scriu pentru posteritate ciudatele întâmplări ale vieţii mele; încep, aşadar, cu frageda mea copilărie şi-mi voi urma povestirea an cu an, până voi ajunge la acea dată fatidică a vieţii mele, cu vreo opt ani în urmă, când, la cincizeci şi unu de ani, s-a abătut asupra mea «nenorocirea aurită», din care nu m-am mai putut apoi niciodată descurca.” – Robert Graves, Eu, Claudius Împărat; „Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.” – Jane Austen, Mândrie şi prejudecată.

hans-christian-andersen

Hans Christian Andersen

Sub semnătura lui Tibi Oprea, revista publică povestea Lumânare de seu de Hans Christian Andersen, descoperită după două aproape secole: „Manuscrisul unei opere semnată Hans Christian Andersen din perioada sa de şcoală a fost descoperit pe fundul unei cutii din arhivele localităţii daneze Funen de istoricul Esben Brage, situată în apropiere de Odense, oraşul natal al scriitorului. Intitulată Lumânare de seu, opera spune povestea unei lumânări care ajunge să fie neglijată şi să se înnegrească, până în momentul în care importanţa ei este redescoperită şi pusă în valoare. Povestioara scrisă de mână în cerneală îi este «dedicată doamnei Bunkeflod, din partea devotatului ei HC Andersen». Ulterior, în cerneală neagră, se vede adăugată o nouă dedicaţie, GPentru P Plum de la prietena lui, Bunkeflod».

Experţii sunt de părere că opera a fost scrisă în perioada urmării cursurilor școlii de gramatică la mijlocul anilor 1820, în special datorită stilului simplist şi metaforic al povestirii, care nu este deloc asemănător cu lucrările elegante scrise de acesta la maturitate. De asemenea, doamna Bunkeflod a fost identificată ca fiind o văduvă pe care autorul obişnuia să o viziteze în copilărie, pentru a-i citi şi de la care împrumuta cărţi. Totodată, ei bănuiesc că scrierea ar fi o copie a manuscrisului original, care s-ar fi pierdut.”

Wislawa Szymborska

Wisława Szymborska

La rubrica Traduceri, Alice Valeria Micu o prezintă pe Wisława Szymborska, poetă din Cracovia, care a fost propusă la Premiul Nobel în 3 octombrie 1996: „Nu se poate spune că Wislawa Szymborska s-a impus prin vastitatea operei, compusă din douăsprezece volumașe, de-a lungul a cincizeci de ani de activitate literară. Ceea ce contează este profunzimea reflecţiilor sale poetice, capacitatea ei de a se întreba pe sine despre sensul existenţei, cu formulări care au lăsat deoparte susţinerea „marilor construcţii”, ca ideologie.

Scriitura ei, care este una filosofică și reflexivă, glumeaţă și impulsivă, impresionează prin concreteţea lucrurilor, a situaţiilor și a sentimentelor cele mai comune, aproape banale, până în punctul ce poate fi definit „locul cotidianului”. Un cotidian care se iveşte dintr-o stare precisă şi din experienţa individuală, care nu se pretează niciodată generalizărilor. Este o „poezia cotidiană”, fără concesiuni făcute literarului sau sublimului și căreia îi este necunoscută orice formă de retorică.”

Mulţumire

de Wislawa Szymborska, traducere de Alice Valeria Micu

Datorez mult

celor pe care nu-i iubesc.

Ușurinţa cu care accept

ca ei să fie mai aproape decât un altul.

Mă simt în pace cu ei

și liberă cu ei

şi asta nu mi-o poate da iubirea

şi nici nu reuşeşte să mi-o ia.

Nu-i aștept

de la uşă la fereastră.

Răbdătoare

aproape ca un meridian

înţeleg

ceea ce iubirea nu înţelege,

iert

ceea ce iubirea n-ar ierta niciodată.

De la întâlnire la o scrisoare

trece nu o eternitate,

ci doar câteva zile sau o săptămână.

Călătoriile cu ei sunt mereu reușite,

concertele sunt ascultate în profunzime,

catedralele vizitate

și peisajele abrupte.

Și atunci când ne despart

şapte munţi şi râuri

sunt munţi și râuri

pe care le găseşti în orice atlas.

Este meritul lor

dacă trăiesc în trei dimensiuni,

într-un spaţiu nici liric, nici retoric,

cu un orizont adevărat, de vreme ce e mobil.

Ei înșiși nu au habar

cât duc în mâinile lor goale.

„Lor nu le datorez nimic!”

– ar zice dragostea

despre acest subiect deschis.

Pușa Roth

Agero

Cu articole bine scrise și teme de larg interes, cu subiecte de actualitate, la un nivel jurnalistic exemplar, este nr. 35 al revistei „Agero”, Magazin cultural de opinie și informaţie în limba română, care apare în Germania, la Stuttgart. Redactor șef: Lucian Hetco. Revista „Agero” cuprinde analize și comentarii pe teme de istorie, cultură, economie, limbi străine, actualitate germană, proză, poezie etc., beneficiind de colaborarea unor personalități române din Europa, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia, Basarabia și România.

Doamna Maria Diana Popescu ne-a semnalat apariția acestui număr din cuprinsul căruia am selectat câteva articole, eseuri, comentarii.

Victorii celebre ale oştilor române conduse de Iancu de Hunedoara

de dr. Tiberiu Ciobanu

Înfrângerea armatei turceşti, care sub conducerea lui Mezid, beiul de Vidin, invadase sudul Transilvaniei în martie 1442, şi readucerea Ţării Româneşti în rândul forţelor ce alcătuiau frontul antiotoman, îl determină pe sultanul Murad al II-lea să iniţieze, în august 1442, o nouă expediţie militară la nord de Dunăre.După cum consemnează cronicile vremii, urdia turcească avea de această dată efective cu mult mai mari decât în primăvară (cca. 80.000 de războinici numai din Rumelia), oştilor rumeliote, cele din partea europeană a Imperiului Otoman) alăturându-li-se numeroşi akângii, 2.000 de ieniceri şi 6 sangeacuri (conduse de „şase bei şi sangeaci de spahii”) din Anatolia. Citește mai departe.

Dr. Dionisie Dubinciuc – Medicină şi poezie

de Maria Diana Popescu, Agero

Clasic şi modern, romantic, îndrăgostit sau resemnat, fascinat de patologia lirică a cuvântului scris, un doctor de metafore priveşte elegant din carte spre noi. Graţie zestrei culturale vivante pe care o înstăpâneşte, dr. Dionisie Dubinciuc alege, în locul spectacolului vizual crud şi senzual al poeziei postmoderne, registrul romanţios, răscolitor, nu neapărat prin exaltarea sensibilităţii, cât prin profunzimea semnificaţiilor. Spirale şi ramuri, ca simboluri arhetipale ale structurii sinelui integrat în vers, construiesc un microcosmos poetic, unde medicina însăşi pare să opereze profunda şi deseori misterioasa legătură dintre aceste două domenii, devenite brusc inseparabile. Poezia din Vine o vreme… , ca suport profilator al unui spirit sugestiv, iterează trăiri poetice proprii (tristeţea, singurătatea, aşteptarea, dorul, chemarea), ca într-o litanie unde înfiorarea mistică şi îndoiala se topesc în crescendoul speranţei, dînd celui ce-l citeşte impresia că se află în luminişul pânzei Dans în faţa unei fântâni de Lancret: „Rugăciuni în miez de noapte, fulgere pe cer senin, / Tremur lung la poarta vieţii cu beţie şi cu dans, / venerând madone triste în poeme şi-n venin, / Morţii daţi-i ultimatum, vieţii daţi-i un avans.” Mai mult decât nişte legi fundamentale operează în ceea ce este de fapt trupul poeziei sale. Sunt luate decizii ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute, fiecare decizie având caracterul unei amplificaţii lirice: „Stau aplecat peste câmpia udă / Şi peste florile ce stau să moară, / Sunt prea stresat de viaţa noastră nudă, / Şi cred c-am să dispar aşa-ntr-o doară.” Citește mai departe.

Nicolas Lancret (1690– 1743), Dans în fața unui fântâni

Unde sunt ierarhii Bisericii Ortodoxe Române?!

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

„…Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?… Căci de o încoronare de spini şi de întinsul mâinilor pe cruce e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!” (Episcopul Grigorie Leu)

„A venit timpul când arhiereii trebuie să-şi scoată mitrele aurite- semnul slavei lui Hristos, şi să-şi pună cununi de spini, căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele Domnului decât se slăveşte”. (Ieromonahul Tihon).

Primirea binecuvântării dumnezeieşti de a păstori sufletele şi conştiinţele credincioşilor, cercetându-le, îndrumându-le, curăţindu-le, ajutându-le, vindecându-le, întărindu-le şi călăuzindu-le spre Lăcaşul cel de sus, la Supremul Arhiereu Iisus Hristos, este cea mai înaltă demnitate la care poate să aspire dreptmăritorul sau muritorul creştin. Fiind o demnitate divină prin misiunea ei dumnezeiască este mai presus de toate celelalte demnităţi, fie ele chiar regale sau imperiale, întrucât permanenta împlinire şi desăvârşire îşi are menirea în destinul Crucii: al bucuriei şi al suferinţei, al jertfirii şi al biruinţei.

Arhiereul, păstorul în genere, odată chemat şi ales la slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiei sale, nu-şi mai aparţine sieşi decât ca bunăvoinţă a dăruirii totale lui Dumnezeu, Neamului său şi întregii creaţii a Ziditorului.

Istoria primului mileniu creştin atât pe plan naţional cât şi universal a avut cinstea de a se încununa cu frumuseţea cununilor martirice ale credincioşilor şi deopotrivă ale Păstorilor lor.

În acest sens ne stau mărturiile Istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Istoriei Bisericii Universale. Citește mai departe.

Meşterul Manole, Alesul

de prof. Vasile Duma

După Mioriţa, legenda Meşterului Manole este creaţia literară populară căreia i s-au consacrat cele mai multe studii şi comentarii. Filozofi, folclorişti, istorici ai religiilor, scriitori, etc., au simţit nevoia să se aplece asupra acestui personaj-mit (Mircea Eliade), pentru a-i descifra mesajul şi impactul pe care l-a avut asupra spiritualităţii româneşti. Unii au încercat chiar să-l rescrie, creând opere literare proprii, cea mai cunoscută fiind drama omonimă a lui Lucian Blaga.

Fântâna lui Manole, Curtea de Argeş

Citind balada populară Mănăstirea Argeşului suntem încă de la început puşi în faţa unui fapt prestabilit: eroul nu este un om obişnuit („Nouă meşteri mari / Calfe şi zidari / Şi Manoli zece, / Care-i şi întrece), fiind ales de către Negru-Vodă să-i ridice „Monăstire naltă / Cum n-a mai fost altă”, pe un loc consacrat „un zid părăsit / Şi neisprăvit”, undeva „Pe Argeş în gios”. Încrezător în forţele proprii, Manole se apucă de lucru, „Dar orice lucra, / Noaptea se surpa”, spre nemulţumirea domnitorului, care „se mira / Ş-apoi îi mustra, / Ş-apoi se-ncrunta / Şi-i ameninţa / Să-i puie de vii / Chiar în temelii” şi disperarea meşterilor: „Calfe şi zidari, / Tremura lucrând, / Lucra tremurând”. Este acesta un moment de grea cumpănă pentru Manole („nici că mai lucra”), care pune sub semnul întrebării capacitatea sa de a-şi împlini menirea, fiindu-i ameninţată nu numai viaţa, dar şi reputaţia, precum şi convigerea că se află sub oblăduirea Celui de Sus, pentru gloria căruia lucrează pe pământ, ridicând biserici de o frumuseşe neasemuită. Somnul îi aduce însă răspunsul la frământările sale şi îi redă încrederea în sine. Simţindu-se iarăşi în graţia unor forţe superioare („O şoaptă de sus”), Manole destăinuie tovarăşilor de lucru sacrificiul pe care trebuie să-l facă pentru a putea termina edificiul: „În zid de-a zidi / Cea-ntâi soţioară, / Cea-ntâi sorioară / Care s-a ivi/ Mâni în ziori de zi”, meşterii legându-se prin jurământ să păstreze taina şi să ducă la îndeplinire mesajul divin.

Apariţia propriei soţii a doua zi îi întăreşte lui Manole convingerea că el este cel ales, dar în acelaşi timp îl aruncă în pragul disperării. Într-o altă cultură, un astfel de om s-ar fi simţit onorat să-şi poată sacrifica ceea ce îi este mai drag, dacă asta este voinţa zeilor. Manole consideră însă că jertfa care i se cere este prea mare, chiar şi pentru unul ca el şi, simţindu-se încă în graţiile Atotputernicului, invocă îndurare pentru sine („în genunchi cădea”) şi salvarea soţiei, fără să conştientizeze că acest lucru înseamnă încălcarea propriului jurământ şi, în acelaşi timp, respingerea condiţiei necesare pentru terminarea construcţiei. Rugăciunile sale sunt primite „Domnul se-ndura / Ruga-i asculta”, dar ceea ce a fost dinainte stabilit nu mai poate fi schimbat: „Nici c-o înturna! / Ea mereu venea / Pe drum şovăia / Şi s-apropia”. Citește mai departe.

„Pentru mine, dacă Germania nu e, nimic nu e”

Interviu cu Marina Constantinoiu, redactor şef la Jurnalul Naţional, realizat de Octavian D. Curpaş, SUA

„Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic.” (Marina Constantinoiu)

Cuvântul scris a fost şi va rămâne o forţă care poate schimba lumea, ceea ce conferă jurnalismului un statut clar, bine conturat în teatrul existenţial al fiecărei naţiuni. În acest context, condiţia sine qua non pentru transmiterea informaţiei şi prezentarea fidelă a realităţii este propria informare şi documentare a specialistului din presă scrisă. Acurateţea şi rigurozitatea informaţiei sunt extrem de importante, dar destul de dificil de realizat, mai ales în cazul politicii externe – ramură de top a genului gazetăresc. Jurnalistul – în general, cel de politică externă – în special are nevoie în permanenţă de documentare şi informare corectă.

Un astfel de profesionist, fin analist de politică externă pentru care munca reprezintă o adevărată pasiune este şi Marina Constantinoiu, redactor şef al unuia dintre cotidienele presei centrale din România: „Sunt pasionată de Orientul Mijlociu, în special de Israel, pe care l-am vizitat de nenumărate ori, dar am fost şi în Iordania şi Siria. Am vizitat multe ţări din Europa, în jur de 20, şi am ajuns de două ori în Statele Unite.” Munceşte intens de mai bine de 10 ani la Jurnalul Naţional, mai întâi ca şef al departamentului de politică externă şi apoi ca redactor şef, considerând că alegerea acestei profesii nu-i aparţine, hotărârea în acest sens luând-o „viaţa însăşi”.

Bucureşteancă 100%”, Marina Constantinoiu este pasionată de tot ce înseamnă politică externă, înclinaţie evidentă manifestată încă din copilărie. Licenţiată a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti (1994), în prezent predă studenţilor de aici două materii de specialitate. Ca o „Leoaică” ce este (născută la 13 august 1970), reuşeşte să-şi exercite obligaţiile profesionale cu abilitate şi dedicare, în pofida faptului că timpul alocat familiei nu este întotdeauna aşa cum și-ar dori. Este căsătorită cu fostul său coleg de bancă din liceu, căruia ar vrea să-i poată aloca mai mult timp decât o face, pentru că, inevitabil, meseria de jurnalist înseamnă multă muncă, un program aleatoriu şi implicare permanentă.

Dacă are abilitatea de a depăşi greutăţile inerente care apar în exercitarea acestei meserii atât de complexe este pentru că „puterea de a merge mai departe a venit natural”, fără a fi nevoie de o „reţetă specială” şi asta pentru că „totul stă în puterea unui virus: virusul presei!” Citeşte interviul.

Mihai Potcoavă, Petunii, 2005

Grăuntele de adevăr, literatură, adevărurile trăite

de Daniel Mureșan

Ne aflăm printre adevăruri. Un număr dintre ele nu pot fi cunoscute fiindcă întregul se manifestă în prea multe conexiuni, acestea mai adaugă altele. Ce se poate face, până unde putem limpezi pretenţiile adevărului, ale acestor pânze ce se ţes la infinit? Hegel se opreşte, sigur cu alte cuvinte, la ceea ce a spus şi Aristotel despre adevăr: ,,Adevărul în filozofie înseamnă că acest concept şi realitatea corespund.” Putem şi trebuie să privim adevărul din mai multe perspective, după cum trebuie să revenim la Aristotel şi la Hegel, la matcă..

După Descartes întregul trebuie împărţit în părţile sale, studiate părţile. Cunoaşterea e necesar să urmeze calea de la simplu la complex e obligatorie reîntregirea a ceea ce a fost împărţit cu toate adiţionările până la cele ultime. (Simplă şi de neîntrecut metoda carteziană). Neodihna, dragostea pentru marea autenticitate, adunarea tuturor coroborărilor posibile, suferinţele căutării te pot apropia de grăuntele de adevăr, bun al tuturora.

Artiştii, calea este atât de cunoscută, îi alătură vieţii crâmpeie din trăirile lor, ale tale, sentimente, experienţe comune, altele, pentru a urma viaţa, în indiferenţă, lacrimi şi bucurii şi din când în când încurajări ca şi aceea a criticului G. Călinescu. El pune în lucru înţelesul adevărului, aşa ne pare, zicând: ,,A urmări numai adevărul, aceasta este obiectivitatea.” Dar în tot ce fac oamenii se ataşează unor opinii, tot aşa se comportă şi scriitorii, creatorii cu nevoile grăuntelui de adevăr, ale adevărurilor personale. Apoi îmbrăţişează mai mult opiniile publice entuziaste, sau numai le descriu. De atâtea ori a fost maculat adevărul la comanda dictaturilor, ale intereselor legate de putere. Erau duşi, spre ex., ţăranii să vadă viaţa prosperă, recoltele necuvenit de mari ale vecinilor ce-au intrat cu un an înainte în gospodăriile agricole colective (aici erau aduse camioane pline cu produse, maşini agricole, toate bune pentru imaginea momentului, apoi toate erau purtate prin alte sate ce erau încă insuficient ,,încadrate”… pentru a declara că socialismul a învins definitiv la oraşe şi la sate.

Silniciile de tot felul; cotele ce nu puteau fi plătite, canalul, închisorile, execuţiile au pus capăt vieţii unor oameni demni, nobili. Aşa este adevărul un rege detronat, căruia destinul i-a rezervat să trăiască împreună cu ,,Opinia publică”, căreia Nicolas Chamfort îi spune regina lumii, pentru că ]prostia e regina proştilor.” Citeşte mai departe.

Emil Cojocaru, Fată citind

De rerum… Limba română

de Eugen Evu

„Şi încurcă-le limbile, ca să nu ajungă asemeni nouă şi să urce la ceruri”, citat din memorie, din Genesa V.T.

O limbă „nevindecată”, prezenţa diactricielor fiind dinspre turci, bulgari şi ruşi (slavi.)… De la latinii post-dacici, avem desigur patrimoniul lingvistic ştiut; până la retragerea romană (271 – Aurelian) – latina vulgata, iar apoi câteva secole de năvăliri, cea mai influenţabilă (prin ortodoxism şi alte zone ale societăţii…) – fiind a slavilor… (de unde vine şi „sclavi”?)

Prefix nominal BAB – de la Babilon vine… În Bucegi, Babele, Baba Dochia etc. Posibil şi unele corupte, Babadag; altundeva este Bab-El- Mandeb ş.a.;

BAL – sud-dunărean, este posibil unul păstrat de la BAAL(?), BAL, Bel, adică alb, strălucitor (ca zeii, Daoi ş.c.l.)?

Vocabula UR, prefix, sufix sau integrată

UR vine sigur de la Uriaşi (Urieş, sau om mare la statură). Exte omniprezent în tot spaţiul actual al României, ca şi cel omonimic-biblic, în toponimică sau onomastică, de Jidovi (nume pentru uriaşi: Jidvei, Movile, Peşteri, Munţi, explicit „ale jidovilor” ş.c.l). Poate că şi G-ul, zeitatea promordială cu rezonanţă, egipţiană, de GEB, la protodaci GEBELEISIS (Gebel(e)Isis!) – vine din consoana „J”, Jebeleisis (?), există localitatea Jebel ş.a. (n. r. sau ridicatură, munte, în arabă?)

Despre vocabula UR am scris episodic în unele cărţi ale mele şi într-o revistă arădeană. UR poate fi de la URIEL, vezi cartea extraordinară Aparatul lui Uriel, dar şi Cartea lui Enoh (apocrifele) şi numele îngerului Uriel, prezent alături de Mihael, la „adormirea Maicii Domnului” şi „operaţiunea de inseminare” (conform unor analişti în domeniu), a Fecioarei Maria, „prin Duh Sfânt”…

[…] Cuvintele… Literele au fost iniţial cuneiforme, deci un fel de cuie, cuvinte-cuie. Iar textul, pejorativ zicând, este crucificare de Sine… Suferinţă psihică, curente ca onirism, pornolirism ş.c.l.; mituri-cheie: Eros şi Thanatos, Eros şi Psyche, Orfeu, „disfuncţie maniacală” (Itinerar psihiatric dr. Brânzei, Socola) etc. Încrucişare, idem….” Citeşte mai departe.

Mihai Potcoavă, Isabela, 2008

De ce Eminescu?

de Geo Găletaru

Asistăm cu stupoare, de câţiva ani încoace, la o discreditare sistematică şi furibundă a tot ceea ce are tangenţă, mai mult sau mai puţin, cu specificul nostru naţional. O elită culturală cu apetenţe internaţionaliste, marcată iremediabil de sindromul cosmopolitismului (manifestat sub forma unor puseuri de orgoliu intelectualist), încearcă să impună cu obstinaţie idei şi precepte culese (de) aiurea, inventând ad-hoc contexte aberante, incompatibile cu spiritul acestui popor.

Valori culturale emblematice, constituind osatura axiologică a unei spiritualităţi inconfundabile, sunt repuse cu asiduitate în discuţie, pentru a fi negate printr-un insidios proces de intenţie, iar macularea lor, în loc să provoace măcar reţinere, dacă nu dezgust sau revoltă, tinde să devină o practică curentă a unei elite culturale având vocaţia unică a demolării. Scenariile acestei execuţii sumare reiterează cu uimitoare fidelitate spiritul malefic al proceselor similare din anii proletcultismului, de care le deosebesc doar cinismul de rigoare al regizorilor actuali şi ambalajul pseudo-democratic al justificărilor invocate. „Mioriţa”, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, George Călinescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Paul Anghel sau Marin Sorescu au trecut, rând pe rând, pe sub furcile caudine ale intoleranţei şi agresivităţii acestor killeri culturali predestinaţi tuturor fanatismelor conjuncturale. Citeşte mai departe.

http://www.agero-stuttgart.de/

Prezentare de Puşa Roth