Sub semnul autorilor-punte: România la Târgul Internațional de Carte de la Londra 2015

sub semnul autorilor punte

eveniment liber sa spunTârgul Internațional de Carte de la Londra, la care România a devenit, de opt ani, o prezență constantă, se va deschide pe 14 aprilie 2015 la Centrul Expozițional Olympia, situat în cartierul rezidențial Kensington, în vestul Londrei.

Târgul londonez este un veritabil forum de afaceri al profesioniștilor industriei mondiale a cărții, organizat aproape în exclusivitate pentru a pune în contact și a facilita relațiile comerciale între cei aproximativ 25.000 de editori, agenți literari, tipografi, producători de carte electronică și echipamente din domeniu, librari și distribuitori de carte etc., provenind din peste 120 de țări. Din acest motiv, invitatul special al fiecărei ediții nu este o literatură națională, așa cum se întâmplă la alte mari târguri de profil, ci o piață de carte – ca destinație de afaceri și țintă de marketing. În 2015, piața vizată este Mexicul, considerat din ce în ce mai atractiv pentru dezvoltarea afacerilor editoriale.

Prezența românească, asigurată neîntrerupt din anul 2007, își propune, ca de fiecare dată, să creeze în primul rând un context de manifestare pentru profesioniștii cărții din România și partenerii acestora. Ca atare, 15 edituri și reprezentanții lor sunt așteptați să transforme standul românesc, plasat într-o zonă destinată expozanților din Uniunea Europeană, într-un spațiu de întâlnire și negociere pe cât de elegant, pe atât de primitor. Și, întrucât la Târgul propriu-zis au acces exclusiv profesioniștii, evenimentele de public sunt organizate la sediul ICR Londra și la Librăria Europeană de lângă Piccadilly Circus, unde funcționează, de anul trecut, o secțiune de carte românească în original, deschisă tot la inițiativa Institutului Cultural Român. Programul românesc la ediția de anul acesta, constituit ca și în anii precedenți din evenimente româno-britanice, urmărește să evoce, prin autorii invitați și cărțile promovate, forța literaturii de a suscita întâlniri esențiale și revelații de diferite facturi: interioare, culturale, geografice. Fiecare moment al programului își propune să pună în evidență puterea cuvintelor de a aduce la lumină și de a exprima, prin limbaje diferite, dar fiecare pe deplin îndreptățit, până și aspectele cele mai complicate ale identității.

La actuala ediție, conceptul programului românesc gravitează în jurul ideii de autor-punte, a scriitorului capabil să dezvăluie, în afara spațiului de proveniență, desenul profund al unei identități culturale sau să traducă, în propria cultură, profilul istoric, cultural sau intelectual al unei culturi străine.

ana blandiana

Ana Blandiana

Ca atare, axa care structurează programul conceput și derulat de Institutul Cultural Român și partenerii săi se sprijină pe doi scriitori – unul român, celălalt britanic – care au făcut din opera lor, fiecare în felul său, locul privilegiat al unor importante descoperiri culturale și identitare. Invitata specială este poeta Ana Blandiana, nu numai unul dintre cei mai importanți autori români postbelici, ci și o mare conștiință civică și un neobosit constructor de instituții ale memoriei naționale. Celălalt autor celebrat este Sir Patrick Leigh Fermor (1915–2011), cel mai important autor britanic de cărți de călătorie al ultimelor decenii, care a transcris în sute de pagini elocvente și subtile jubilația întâlnirii cu oamenii și peisajele României.

Sir Patrick Leigh Fermor

Sir Patrick Leigh Fermor

Cele trei zile de întâlniri profesionale, dialoguri publice, lansări și evenimente conexe reunesc oameni de litere care au construit, la rândul lor, legături pertinente și durabile între spațiul cultural românesc și cel britanic: poeţii Fleur Adcock şi Vidyan Ravinthiran, traducătorii Viorica Pâtea şi Paul Scott Derrick, scriitorul Liviu Antonesei, cercetătorii Marius Turda, Daniel Briggs şi Dorina Dobre, autorii Nigel Shakespear şi Ian Macilwain, istoricul Alan Ogden, jurnalistul Tom Fort, precum şi importante figuri culturale ale diasporei românești din Marea Britanie, precum Michael de Styrcea, Şerban Cantacuzino şi Marie-Lyse Ruhemann, cărora li se alătură muzicienii Nicolas Simion şi Sorin Romanescu. Standul românesc și programul de evenimente aferent sunt concepute, organizate și finanțate de Institutul Cultural Român prin intermediul Centrului Național al Cărții și al ICR Londra și realizate cu sprijinul Ambasadei României la Londra, al Asociației Editorilor Români, al Librăriei Europene din Londra și al Patrick Leigh Fermor Society. Sponsor: SC Kandia Dulce S.A.

Program

Marți, 14 aprilie 2015

Ora 12 pm / Stand 5C120 / Centrul Expozițional Olympia, Hammersmith Road
Inaugurarea prezenței românești la Târgul Internațional de Carte de la Londra 2015
Evenimentul de deschidere, desfășurat în prezența E.S. dr. Ion Jinga, ambasadorul României în Marea Britanie, reunește la standul României din Centrul Expozițional Olympia – personalizat, ca și cel de la ediția trecută, de designerul român Zoe Olaru –, scriitori români și britanici, editori și alți profesionişti din lumea cărţii de pe ambele maluri ale Canalului Mânecii.

7 pm / Librăria Europeană / 5 Warwick Street
Emblems of Identity: New Romanian Books in English / Emblemele identității – noi apariții editoriale românești în limba engleză
Cele mai recente cărţi semnate de autori români sau cu tematică românească apărute în limba engleză sunt prezentate la Librăria Europeană din inima Londrei. În prezența autorilor Liviu Antonesei (The Innocent and Collateral Victims of a Bloody War with Russia, Editura Profusion); Marius Turda (Latin Eugenics in Comparative Perspective, Editura Bloomsbury); Daniel Briggs, Dorina Dobre (Culture and Immigration in Context: An Ethnography of Romanian Migrant Workers in London, Palgrave Macmillan); Nigel Shakespear (Times New Romanian: Voices and narrative from Romania, Matador) și Ian Macilwain (In Search of the Village Distilleries of Maramures, Broombank Publishing).

Miercuri, 15 aprilie 2015

7 pm / ICR Londra / 1 Belgrave Square
Dwelling in Words: An Evening with Ana Blandiana / A locui în cuvinte. O seară cu Ana Blandiana
Marea poetă Ana Blandiana rememorează, în compania unora dintre cei mai importanți traducători și comentatori ai săi din străinătate, excepționalul parcurs poetic și personal care a transformat o tânără aspirantă foarte talentată, dar provenită dintr-o familie indezirabilă pentru sistemul comunist, într-un autor legendar, care a distilat în opera sa tribulațiile unei conștiințe naționale amuțită de minciună și violență. Interlocutorii scriitoarei sunt poeții Fleur Adcock și Vidyan Ravinthiran și traducătorii Paul Scott Derrick și Viorica Pâtea. Cu această ocazie, Ana Blandiana va citi fragmente din My Native Land A4, cea mai recentă carte a sa, apărută în limba engleză la editura britanică Bloodaxe Books în anul 2014.

Dialogurile și lecturile serii vor fi acompaniate de intervențiile muzicale ale saxofonistului Nicolas Simion şi ale chitaristului Sorin Romanescu, extrase din impetuoasa suită de jazz Romanian Impressions.

Joi, 16 aprilie 2015

7 pm / ICR Londra / 1 Belgrave Square
Patrick Leigh Fermor: A Romanian Romance / Patrick Leigh Fermor: o pasiune românească
Vernisajul expoziției care urmărește, printr-un colaj de fotografii vechi și fragmente emblematice din cărțile lui Patrick Leigh Fermor, traseul românesc al autorului inegalabilelor Between the Woods and the Water și The Broken Road, prin intermediul oamenilor și peisajelor care se află la originea atașamentului său de o viață pentru România. Itinerariile românești ale lui Fermor sunt ilustrate de instantanee luate, în aceeași perioadă, de neobositul fotograf german Kurt Hielscher.

7.30 pm / ICR Londra / 1 Belgrave Square
The Enamoured Way: Patrick Leigh Fermor and Romania / Calea îndrăgostită – România lui Patrick Leigh Fermor
Istoricul şi scriitorul Alan Ogden, scriitorul şi jurnalistul Tom Fort, precum și câțiva prieteni ai lui Patrick Leigh Fermor din exilul românesc de la Londra – Michael de Styrcea, Şerban Cantacuzino și Marie-Lyse Ruhemann, discută fascinația celebrului scriitor pentru România, examinând percepțiile și observațiile sale pline de culoare și miez, informate de solide cunoștințe istorice, culturale și lingvistice.
Pentru mai multe detalii, vă rugăm să vizitați www.icr-london.co.uk.

logo liber sa spunVezi: Arhiva categoriei Carte

Fiziologia gustului: Dovleacul

dovleacul istoric pusa roth

„Dovlecel, ce faci, dovlecel?”, se aude vocea mieroasă a îndrăgostitului, alintându-şi perechea. La polul opus se aude o voce supărată, reproşându-i cuiva din familie cam aşa: „Măi, ai capul cât dovleacul şi nu ai nimic în el”.

dovleac  in gradinaDoamnelor şi domnilor, am ales doar două exemple pentru a observa cât de legaţi suntem noi, oamenii, de tot ceea ce ne înconjoară, de legume, fructe etc. folosindu-ne de forma, culoarea sau chiar de gustul lor pentru a mângâia sau ironiza. Cred că vă daţi seama că m-am oprit la dovleac, legumă de toamnă, preţioasă pentru miezul ei hrănitor, pentru seminţele delicioase, legumă considerată sacră în unele părţi ale lumii.

Dovleacul sau bostanul sau cucurbăta (Cucurbita maxima) este o plantă originară din America de Sud, unde crește în formă sălbatică în Conul Sud. A fost introdusă într-o epocă timpurie în Europa, după unele surse în secolul al XIV-lea, după altele la sfârșitul secolului al XVI-lea. Ușurința hibridizării sale l-a făcut să fie confundat cu dovlecii peregrinilor cunoscuţi mai degrabă ca tigve (Lagenaria siceraria). Îmi aduc aminte că bunica folosea tigvele să pună apă sau lapte în ele, fiindcă interiorul buretos se curăţă repede la maturitatea plantei.

Dovleacul se folosește în ritualul din Ziua morților din mai multe țări americane (Statele Unite ale Americii, Mexic, Guatemala etc.).

dovelac cu seminte

Seminţele fructului au fost descoperite în 7000 î.Hr. în Mexic. Încă din Antichitate i s-au atribuit semnificaţii deosebite. Astfel, în Egiptul Antic era venerat ca întruchipare a unei zeiţe. Dar şi în Japonia, China sau Africa oamenii au sacralizat dovleacul, fiecare zonă având un adevărat cult al acestuia. Pentru chinezi dovleacul este simbol al abundenţei şi fertilităţii, regenerării şi imortalităţii. În Laos legendele povestesc că din dovlecii de pe vrejul crescut pe vrejul Axului lumii s-au născut oamenii, iar pentru unele popoare africane dovleacul simbolizează uterul femeii.

În Europa dovleacul este legat de cultul morţilor. Astfel, în Serbia un dovleac se umple cu apă şi apoi se sparge la scosul mortului din casă sau se pune în sicriu.

masti din dovleac hallowen

În ţara noastră dovleacul este asociat cultului strămoşilor, în perioada posturilor fiind un aliment gătit şi pus pe mesele de pomenire. De asemenea, dovlecii curăţaţi şi decupaţi sub forma unor spectre, luminate în interior, sunt puse noaptea pe la streşinele caselor pentru a alunga spiritele rele şi a proteja casa în prag de iarnă în noaptea Sfântului Andrei. Originile sărbătorii de Halloween datează, se pare, de aproximativ 2000 de ani. Celţii care au trăit în Irlanda, Marea Britanie şi Franţa, sărbătoreau pe 1 noiembrie, Anul Nou, zi care marca începutul iernii, perioadă a anului care era deseori asociată cu moartea. Halloween este preluată astăzi de multe popoare din lumea occidentală, sărbătoarea răspândindu-se îndovleac-halloween secolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi din Statele Unite ale Americii. Sărbătoarea pe care o cunoaştem sub numele de Halloween a fost influenţată, de-a lungul secolelor, de numeroase culturi. În Imperiul Roman era Ziua Pomona, la celtici era festivalul Samhain, iar la creştini Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Vechii celţi credeau că graniţa dintre lumea aceasta şi cea de dincolo se slăbeşte în ziua de Samhain, permiţând spiritelor, bune sau rele, să o traverseze. În Scoţia, rolul spiritelor era jucat de tineri îmbrăcaţi în alb cu feţele mascate sau înnegrite. În anul 835, Biserica Romano-Catolică a transformat ziua de 1 noiembrie într-o sărbătoare creştină, Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, „Hallowmas” sau „All Hallows”. Sculptarea dovleacului, acel „jack-o’-lantern”, provine din obiceiul de Ziua Tuturor Sfinţilor de modelare a unor felinare din napi sau dovleci pentru luminarea sufletelor din purgatoriu. Napul era folosit tradiţional de Halloween în Irlanda şi Scoţia, dar imigranţii veniţi în America de Nord au folosit dovleacul. Tradiţia americană de sculptare a dovlecilor dovleac copteste atestată de la 1837 şi a fost asociată iniţial cu vremea recoltei, nefiind specifică Halloweenului decât spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

 

Ei, doamnelor şi domnilor, de Halloween am „sacrificat” un dovleac, dar nu pentru felinar, ci pentru o plăcintă minunată. Nu vă invit la o bucată de plăcintă, că a rămas doar o amintire, ci la lectura unei poezii intitulată Copaciul şi dovleacul, al cărei autor este Anton Pann:

„Pe lângă un copaci mare

Un dovleac, din întâmplare

Primăvara răsărise

Şi pe dânsul să suise,

Care într-atât crescuse,

Încât vârfu-i întrecuse,

În lung şi-n lat să-ntinsese,

Ramurile-i cuprinsese,

Şi pretutindeni umpluseanton pann copaciul si dovleacul

De dovleci care făcuse.

Deci cu această iestime

Văzându-se la înălţime,

Începu să se mândrească

Şi zicând să se fălească:

«– Vezi, eu numa-ntr-o vară

Cât crescui şi tot cresc iară,

Şi tu copaci din vechime,

În sumă de ani mulţime,

D-ai fi crescut voiniceşte,

Precum şi vrejul meu creşte,

Mai, mai ajungeai la stele,

După părelele mele.»

Iar copaciul cel cu minte

I-a răspuns aste cuvinte:

«– Ei! te lauzi tu acuma,

Că încă n-ai văzut bruma,

Dar când va da şi zăpadă,

Atuncea eşti jos grămadă!»

Gândeşte la viitoare

Şi la cele-ntâmplătoare.

Nu te înălţa cu firea

Pân’ nu cerci nenorocirea.”

Pușa Roth

Vezi: arhiva rubricii „Fiziologia gustului” de Pușa Roth

Juan Pablo Villalobos, copilul teribil al literaturii mexicane, vizitează România

Juan-Pablo-Villalobos foto rita platts

Juan Pablo Villalobos. Foto: Rita Platts

eveniment liber sa spunÎntre 13 și 15 martie 2013, scriitorul de origine mexicană Juan Pablo Villalobos se va afla în România la invitația Curtea Veche Publishing, programul său incluzând doua evenimente în București și unul în Timișoara.

Juan Pablo Villalobos a surprins lumea literaturii contemporane prin Fiesta în bârlog, „o reflecție asupra Mexicului văzut din afara Mexicului”, plină de umor,curtea-veche-campanie-lectura ironie și abordand cu o inocență convingătoare teme cât se poate de controversate.

Miercuri, 13 martie, de la ora 19.00, bucureștenii îl pot întâlni la Energiea (str. Brezoianu, nr. 4), unde va răspunde întrebărilor lui Sorin Tudor, fondator Webcultura și specialist în comunicare online.

Joi, 14 martie, începand cu ora 12.00, la Librăria Cărturești Verona, va avea loc o conferință de presă cu Juan Pablo Villalobos, la care va participa și traducătorul volumului Fiesta în bârlog, Horia Barna. Pentru confirmarea participării, persoană de contact: Ioana Schiau, PR Manager Curtea Veche Publishing, tel.: 021 2225726, 021 222 47 65; fax: 021 2231688; e-mail: ioana.schiau@curteaveche.ro

Fiesta in barlog

În aceeași zi, 14 martie, de la ora 18.30, la Institutul Cervantes (B-dul Regina Elisabeta, nr. 38) va avea loc lansarea volumului Fiesta în bârlog în prezența autorului și a invitaților săi: ES Maria Cristina de la Garza Sandoval, Ambasadoarea Mexicului în Romania; Juan Carlos Vidal, Directorul Institutului Cervantes; Grigore Arsene, Manager Curtea Veche Publishing și Horia Barna, traducătorul cărții. Lansarea, moderată de jurnalistul Mihai Radulescu, va fi urmată de o sesiune de autografe și o recepție.

Vineri, 15 martie, începând cu ora 18.00, Juan Pablo Villalobos se va întâlni cu publicul Salonului de Carte Bookfest Timișoara, în cadrul unui eveniment moderat de Brîndușa Armanca.

Juan_Pablo_Villalobos mexico

Juan Pablo Villalobos, scriitorul mexican ce a făcut din Eugen Ionescu un erou personal, a reuşit să impresioneze întregul mapamond cu volumul său de debut, tradus deja în 15 ţări. Fiesta în bârlog este povestea lui Tochtli, fiul unui temut mafiot mexican, care locuieşte împreună cu tatăl său şi cu o suită de servitori într-un palat izolat de restul lumii, frecventat de politicieni corupţi, de prostituate şi de oameni de afaceri dubioşi. Pentru „protecţie”, Tochtli este privat de contactul cu lumea exterioară, dar asta nu contează, pentru că palatul este el însuşi o reproducere în miniatură a Mexicului. Dorinţa sa cea mai aprigă este aceea de a avea un hipopotam pitic din Liberia.

Autorul se află într-un turneu de promovare a cărţii în Europa, înainte de vizita în România fiind invitat în Franţa, unde este şi nominalizat la un premiu literar, şi în Bulgaria.

Volumul de nici 100 de pagini, apărut la Curtea Veche Publishing în 2012 în traducerea lui Horia Barna, a câştigat simpatia cititorilor români, unii dintre ei reuşind să intre în contact direct cu scriitorul prin reţelele de socializare. Multe citate din carte, redând vocea candidă, amuzantă şi plină de autenticitate a personajului principal, sunt deja cunoscute pe internet. „Dar eu nu sunt bolnav de minte, pe mine nu m-a durut niciodată creierul” sau „Memoria mea e aproape fulminantă” sunt doar două dintre  acestea.

Fiesta în bârlog, a cărei copertă a fost realizată de agenţia Griffon&Swans, a fost premiată în cadrul galei „Cele mai frumoase cărţi din România 2012”, organizată de Asociaţia pentru Performanţă şi Cultură.

Guadalajara

Guadalajara

Juan Pablo Villalobos (n. 1973, Guadalajara) este unul dintre scriitorii contemporani în plină ascensiune. Prozator, eseist şi critic literar, obişnuieşte să abordeze în textele sale teme surprinzător de diverse, de la influența avangardei asupra operei lui César Aira, la „tangologie”, ejaculare precoce şi literatura latino-americană în prima jumătate a secolului XX. A fost bursier al programului Alßan, finanţat de Uniunea Europeană, şi a obţinut un doctorat în teoria literaturii şi în literatură comparată la Universitatea Autonomă din Barcelona. De origine mexicană, trăieşte de câţiva ani în Brazilia, în São Paulo, după ce, până în 2011, a locuit timp de opt ani în Barcelona.

fiesta en la madriguera

Juan Pablo Villalobos, Fiesta în bârlog, traducere de Horia Barna,

Curtea Veche Publishing, 2012

(fragment)

Unu

Unii spun că sunt precoce. Spun asta mai ales fiindcă se gândesc că sunt prea mic ca să ştiu cuvinte grele. Unele dintre cuvintele grele pe care le ştiu sunt: „sordid”, „nefast”, „şic”, „jalnic” şi „fulminant”. De fapt, nu sunt chiar aşa de multe persoanele care spun că sunt precoce. Chestia e că nu cunosc multă lume. Abia dacă ştiu vreo treişpe sau paişpe persoane, iar dintre acestea doar patru spun că sunt precoce. Îmi spun că par mai mare. Sau invers, că sunt prea mic pentru chestiile astea. Sau inversul inversului, uneori chiar îşi închipuie că sunt un pitic. Dar eu nu cred că sunt precoce. De fapt, mă folosesc de un truc, aşa cum fac magicienii, ăia care scot iepuri din joben, doar că eu scot cuvinte din dicţionar. În fiecare seară, înainte de culcare, citesc din dicţionar. De rest se ocupă memoria mea, care e bună, aproape fulminantă. Nici Yolcaut nu crede că sunt precoce. Îmi spune că sunt un geniu, zice aşa:

– Tochtli, eşti un geniu, ticălos mic. Şi mă mângâie pe creştet cu degetele lui pline de inele de aur cu diamante.

De fapt, persoanele care cred că sunt ciudat sunt mai multe, şapte. Iar asta pur şi simplu pentru că-mi plac foarte mult pălăriile şi pentru că port mereu pălării. Purtatul pălăriei e un obicei foarte bun al celor şic. În văzduh există porumbei care îşi fac nevoile. Dacă nu porţi pălărie, te murdăreşti pe creştet. Porumbeii sunt nişte neruşinaţi. Îşi fac porcăriile în văzul lumii, în timp ce zboară. La fel de bine ar putea să şi le facă ascunşi între crengile copacilor. Aşa n-ar mai trebui să stăm mereu cu ochii pe sus şi să ne facem griji pentru cap. Şi mai e ceva: pălăriile, dacă sunt pălării bune, îţi dau un aer de distincţie. Adică pălăriile sunt precum coroanele regilor. Dacă nu eşti rege, poţi să porţi o pălărie pentru distincţie. Dar dacă nu eşti rege şi nici nu porţi pălărie, până la urmă ajungi un neica-nimeni.

mexicofan

Nu cred că sunt ciudat fiindcă port pălării. În plus, ciudăţenia e rudă cu urâţenia, aşa cum spune Cinteotl. Sunt însă foarte sigur că e bărbătesc. De exemplu, nu mă smiorcăi toată ziua pentru că n-am mamă. Se presupune că dacă n-ai mamă trebuie să plângi mult, litri de lacrimi, zece sau doişpe zilnic. Dar eu nu plâng, fiindcă cei care se smiorcăie sunt poponari. Atunci când sunt trist, Yolcaut îmi spune să nu plâng, zice:

– Stăpâneşte-te, Tochtli, stăpâneşte-te ca un bărbat.

Yolcaut e tatăl meu, dar nu-i place să-i spun tată. Zice că suntem cea mai tare gaşcă de băieţi pe o rază de cel puţin opt kilometri. Yolcaut are simţul realităţii şi de-aia nu spune că suntem cea mai tare gaşcă din univers sau cea mai tare gaşcă pe o rază de opt mii de kilometri. Realiştii sunt persoane care cred că realitatea nu e aşa cum crezi tu. Asta mi-a zis-o Yolcaut. Realitatea e aşa, şi cu asta, basta. Punct. „Trebuie să fii realist” e expresia preferată a realiştilor.

Eu cred că suntem o gaşcă foarte tare. Pot s-o dovedesc. Găştile sunt ca solidaritatea. Iar solidaritatea face ca, de vreme ce mie îmi plac pălăriile, Yolcaut să îmi cumpere pălării, multe pălării, atât de multe, că am adunat o colecţie de pălării din toată lumea şi din toate epocile. Deşi acum, mai mult decât pălării noi, îmi doresc un hipopotam pitic din Liberia. Mi l-am şi notat pe lista de lucruri pe care le vreau şi i-am dat-o lui Miztli. Aşa procedăm mereu, fiindcă eu nu prea ies pe stradă, şi-atunci Miztli îmi cumpără tot ce vreau, din ordinul lui Yolcaut. Iar fiindcă Miztli are o ţinere de minte foarte proastă, trebuie să-i fac liste. Dar un hipopotam pitic din Liberia nu se găseşte prea uşor la pet shop. La pet shop se vând, în general, câini. Dar cine-şi doreşte un câine? Nimeni nu-şi doreşte un câine. E aşa de greu să găseşti un hipopotam pitic din Liberia, încât s-ar putea să trebuiască să mergi să-l capturezi din Liberia. De-aia mă şi doare foarte tare burta. De fapt, pe mine mă doare burta mereu, dar acum crampele sunt mai dese.

Mă gândesc că în momentul ăsta viaţa mea e puţin sordidă. Sau jalnică.

fabienne ricard mexicani

Fabienne Ricard, Mexicani

De Mazatzin îmi place aproape întotdeauna. Nu-mi place atunci când devine riguros şi vrea să se ţină cu stricteţe de programa de studiu. Fireşte, Mazatzin nu-mi spune Tochtli. Mazatzin îmi spune Usagi, care e numele meu în japoneză, fiindcă îi plac mult toate lucrurile din Imperiul Japoniei. Ce-mi place mie din Imperiul Japoniei sunt filmele cu samurai. Pe unele le-am văzut de atâtea ori, că le ştiu pe de rost. Când le revăd încep să rostesc replicile samurailor înaintea lor. Şi nu greşesc niciodată. Pot să fac asta datorită memoriei mele, care e aproape fulminantă. Unul din filme se numeşte Apusul samuraiului şi este despre un samurai bătrân care îl învaţă pe un copil chestii de-ale samurailor. La un moment dat îl obligă să stea nemişcat şi mut o grămadă de zile. Îi spune aşa: „Paznicul este tăcut şi ştie să aştepte. Răbdarea este cea mai bună armă a sa, asemenea unui cocor care nu cunoaşte disperarea. Pe cei slabi îi poţi cunoaşte atunci când se mişcă. Pe cei puternici, în nemişcare. Priveşte sabia fulminantă care nu se clinteşte. Priveşte vântul. Priveşte-ţi genele. Închide ochii şi priveşte-ţi genele.” Nu ştiu pe de rost doar filmul ăla, ştiu mai multe, patru.

Într-o zi, în loc să-mi predea, Mazatzin mi-a spus povestea lui, care-i foarte sordidă şi jalnică. Chestia e că mai demult făcea o afacere foarte bună cu reclamele de la TV. Câştiga milioane de pesos pentru că inventa reclame pentru şampoane şi sucuri. Dar Mazatzin era mereu trist, fiindcă el, de fapt, studiase ca să devină scriitor. Aici începe partea sordidă: să câştigi milioane de pesos şi să fii trist pentru că nu eşti scriitor. Asta-i sordid. Aşa că, năpădit de tristeţe, Mazatzin a plecat să trăiască foarte departe, într-o cabană izolată, undeva sus, pe un vârf de munte. Voia să mediteze şi să scrie o carte despre viaţa lui. Şi-a luat chiar şi un computer. Asta nu mai e sordid, dar e jalnic. Problema e că lui Mazatzin nu i-a venit inspiraţia şi între timp asociatul lui, care îi era şi cel mai bun prieten, a făcut ce-a făcut şi a pus mâna pe toate milioanele lui de pesos. Nici pomeneală să-i fie cel mai bun prieten, era un trădător.

Atunci a venit Mazatzin să lucreze cu noi, pentru că Mazatzin face parte din categoria celor culţi. Yolcaut spune că cei culţi sunt persoane încrezute fiindcă ştiu multe chestii. Ştiu chestii din ştiinţele naturii, cum ar fi că porumbeii transmit boli scârboase. De asemenea, ştiu chestii din istorie, cum ar fi că francezilor le place mult să le taie capetele regilor. De-aia celor culţi le place să fie profesori. Uneori ştiu lucruri greşite, cum ar fi că pentru a scrie o carte trebuie să te duci într-o cabană în pustietate, în vârf de munte. Asta zice Yolcaut, că cei culţi ştiu multe lucruri din cărţi, dar nu ştiu nimic despre viaţă. Şi noi trăim în pustietate, dar nu pentru inspiraţie. O facem ca să ne protejăm.

În orice caz, fiindcă eu nu pot să mă duc la şcoală, Mazatzin mă învaţă tot felul de chestii de prin cărţi. Zilele-astea studiem cucerirea Mexicului. E un subiect tare, cu război, morţi şi sânge. Aşa-i istoria: de o parte se aflau regii din regatul Spaniei şi de alta indienii care trăiau în Mexic. Pe atunci regii din regatul Spaniei voiau să fie şi regii Mexicului. Aşa că au venit şi s-au apucat să îi omoare pe indieni, însă doar ca să-i sperie şi ca să-i facă să-şi accepte noii regi. De fapt, pe unii indieni nici nu-i ucideau, doar îi ardeau la tălpi. Povestea asta îl enervează la culme pe Mazatzin, fiindcă el poartă cămăşi de in şi sandale, de parcă ar fi indian. Şi începe cu discursurile. Îmi spune:

– Ne-au furat argintul, Usagi, ne-au jefuit!

De parcă indienii omorâţi ar fi fost verii sau unchii lui. Jalnic. Evident, spaniolilor nu le place să le taie capetele regilor. Şi acum regii lor au capetele lipite de gât. Mi-a arătat Mazatzin o fotografie într-o revistă. Şi mai jalnic.

site maya Bonampak_peinture_murale sf secolului VIII

Pictură murală, sfârșitul secolului al VIII-lea, site-ul maya de la Bonampak

Una dintre treburile pe care le-am învăţat de la Yolcaut e că nu întotdeauna persoanele se transformă în cadavre doar cu un glonţ. Adesea e nevoie de trei gloanţe sau chiar de paişpe. Depinde unde tragi. Dacă le tragi două gloanţe în cap, mor sigur. Dar în păr poţi să le tragi şi o mie de gloanţe, că nu se întâmplă nimic, deşi trebuie să fie tare să vezi aşa ceva. Ştiu toate astea dintr-un joc pe care îl jucăm Yolcaut şi cu mine. Jocul e cu întrebări şi răspunsuri. Unul spune un număr de gloanţe trase într-o anumită parte a corpului, iar celălalt răspunde: „viu”, „cadavru” sau „pronostic rezervat”.

– Un glonţ în inimă.

– Cadavru.

– Treizeci de gloanţe în unghia degetului mic de la piciorul stâng.

– Viu.

– Trei gloanţe în pancreas.

– Pronostic rezervat.

Şi tot aşa. Când nu mai ştim părţi ale corpului, căutăm şi altele într-o carte care are desene cu toate, chiar şi cu prostata şi cu bulbul rahidian. Apropo de creier, e important să scoţi pălăriile înainte de a trage în cap, ca să nu le murdăreşti. Sângele e foarte greu de curăţat. Asta repetă tot timpul Itzpapalotl, servitoarea care face curat în palatul nostru. Da, palatul nostru, Yolcaut şi cu mine suntem stăpânii unui palat, chiar dacă nu suntem regi. Faza e că avem mulţi bani. Foarte mulţi. Avem pesos, care sunt moneda Mexicului. Avem şi dolari, care sunt moneda Statelor Unite. Şi avem şi euro, moneda unor ţări şi regate din Europa. Mi se pare că avem miliarde din fiecare cele trei feluri, deşi cel mai mult ne plac bancnotele de o sută de mii de dolari. Şi în afară de bani avem bijuterii şi comori. Şi multe seifuri care au combinaţii secrete. De-aia cunosc puţini oameni, treişpe sau paişpe. Pentru că dacă am cunoaşte mai mulţi oameni, ne-ar fura banii sau ne-ar băga în transă ca pe Mazatzin. Yolcaut spune că trebuie să ne protejăm. Aşa fac şi găştile.

Zilele trecute a venit la palatul nostru un domn pe care eu nu-l cunoşteam şi Yolcaut voia să ştie dacă eram bărbat sau nu. Domnul acela avea faţa pătată de sânge şi, la drept vorbind, îţi cam intra frica în oase când îl vedeai. Dar eu nu am zis nimic, fiindcă să fii bărbat în¬seamnă să nu-ţi fie frică, iar dacă ţi-e frică, eşti un poponar. Am rămas foarte calm în timp ce Miztli şi Chichilkuali, care sunt paznicii palatului nostru, îi trăgeau nişte lovituri fulminante. Omul s-a dovedit a fi poponar, pentru că a început să ţipe şi striga: „Nu mă omorâţi! Nu mă omorâţi!“ Chiar s-a scăpat în pantaloni. Partea bună e că eu m-am dovedit bărbat şi Yolcaut m-a lăsat să plec înainte să-l transforme pe poponar în cadavru. Sigur l-au ucis, fiindcă mai târziu am văzut-o pe Itzpapalotl trecând cu găleata şi cu mopul. Nu ştiu însă câte gloanţe i-au tras. Am impresia că cel puţin patru, în inimă. Dacă i-aş lua în consideraţie şi pe cei morţi, aş avea o listă cu peste cele treişpe sau paişpe persoane cunoscute. Vreo şaptişpe sau mai mult. Douăzeci uşor. Dar morţii nu se pun la socoteală, fiindcă morţii nu sunt persoane, morţii sunt cadavre.

În realitate, există multe metode de a face cadavre, dar cele mai folosite sunt orificiile. Ori¬ficiile sunt nişte găuri pe care le faci în persoane ca să le iasă sângele. Gloanţele de pistol produc orificii, dar şi cuţitele pot să producă orificii. Dacă ţi se scurge sângele, la un moment dat inima sau ficatul nu mai funcţionează. Sau, la fel, creierul. Şi mori. O altă metodă de a face cadavre sunt tăieturile, care se realizează tot cu cuţite, sau cu macete şi ghilotine. Tăieturile pot să fie mici sau mari. Dacă sunt mari, separă diverse părţi ale corpului şi rezultă cadavre în bucăţele. Cel mai normal e să tai capetele, deşi adevărul e că poţi să tai orice parte. Asta-i din cauza gâtului. Dacă nu am avea gât ar fi altceva. Poate că normal ar fi să tai corpurile în jumătate ca să obţii două cadavre. Dar avem gâturi, şi ele reprezintă o tentaţie foarte mare. În special pentru francezi.

 mexic

Serios vorbind, uneori palatul nostru nu prea arată ca un palat. Problema e că-i foarte mare şi că nu-i chip să-l păstrezi curat. De mult tot ar vrea Itzpapalotl ca Yolcaut să angajeze o nepoată de-a ei ca s-o ajute la curăţenie. Spune că e o persoană de încredere, dar Yolcaut nu mai vrea alte persoane în palatul nostru. Itzpapalotl se supără fiindcă palatul nostru are zece încăperi: a mea, a lui Yolcaut, a pălăriilor, cea pe care o folosesc Miztli şi Chichilkuali, cea pentru afaceri a lui Yolcaut şi alte cinci camere goale, pe care nu le folosim. În plus, ar mai fi bucătăria, sala fotoliilor, sala televizorului, sala filmelor, sala mea de jocuri, sala de jocuri a lui Yolcaut, biroul lui Yolcaut, sufrageria din interior, sufrageria de pe terasă, sufrageria mică, cinci băi pe care le folosim, două băi pe care nu le folosim, sala de sport, sauna şi piscina.

Miztli spune că Yolcaut e un paranoic şi că asta e o problemă. O problemă pentru curăţenia palatului, dar şi pentru odihna lui Miztli. Pentru că Miztli şi Chichilkuali, împreună cu armele lor, se ocupă de protecţia palatului nostru timp de douăzeci şi patru de ore. Iar douăzeci şi patru de ore înseamnă că uneori Miztli nu doarme şi că alteori Chichilkuali nu doarme. Şi asta în condiţiile în care avem un gard foarte înalt pentru protecţie. Ca să nu mai spunem că deasupra acestui gard se află sticlă pisată şi sârmă ghimpată, dar şi o alarmă cu raze laser, care uneori face gălăgie când trece vreo pasăre prin apropiere. Şi pe deasupra trăim şi în plină pustietate.

În jurul palatului nostru se află o grădină uriaşă. Are grijă de ea Azcatl, care e mut şi e înconjurat toată ziua de zgomotul maşinăriilor pe care le manevrează. Azcatl are maşini pentru tuns gazonul, maşini pentru tuns iarba şi maşini pentru tuns arbori şi arbuşti. Dar principalul său vrăjmaş sunt buruienile. Iar adevărul e că Azcatl pierde la scor, pentru că grădina noastră e mereu plină de bălării. Evident, hipopotamii pitici din Liberia sunt maşinării silenţioase care devorează buruienile. Asta se numeşte erbivor, un mâncător de ierburi.

Tot în grădină, cam în dreptul sufrageriei de pe terasă, se află cuştile cu animalele noastre. Dintre păsări, avem vulturi, şoimi şi o colivie plină cu papagali şi păsări colorate. Guacamayo şi altele la fel. Dintre feline, avem un leu într-o cuşcă şi doi tigri în alta. Lângă tigri se află un spaţiu unde vom pune cuşca pentru hipopotamul nostru pitic din Liberia. În cuşcă se va afla o baltă, dar nu va fi o baltă adâncă, ci doar atât cât să se bălăcească în mocirlă. Hipopotamii pitici din Liberia nu sunt ca alţi hipopotami, cărora le place să stea mult timp sub apă. De toate astea se va ocupa Itzcuauhtli, care are grijă de animale: le dă de mâncare, le curăţă cuştile şi le dă medicamente când se îmbolnăvesc. Itzcuauhtli ar putea să-mi povestească multe lucruri despre animale, cum să le vindeci şi aşa mai departe. Dar nu-mi povesteşte nimic: şi el e mut.

Cunosc mulţi muţi, trei. Uneori, când le spun ceva, parcă ar vrea să vorbească şi deschid gura. Dar rămân tăcuţi. Muţii sunt misterioşi şi enigmatici. Treaba e că dacă taci nu poţi să dai explicaţii. Mazatzin crede exact pe dos: spune că prin tăcere se pot învăţa multe lucruri. Dar astea sunt idei din Imperiului Japoniei, care lui îi plac atât. Eu cred că cel mai enigmatic şi mai misterios din lume trebuie să fie un mut japonez.

 Octavio-Ocampo mereu

Octavio Ocampo, Mereu

În anumite zile totul e nefast. Aşa, ca azi, când m-a apucat iarăşi durerea aia electrică de burtă. Sunt nişte înţepături care se simt ca şi cum te-ai electrocuta. Odată am băgat o furculiţă într-o priză şi mi s-a electrocutat puţin mâna. Înţepăturile sunt cam la fel, doar că le simt în burtă.

Drept consolare, Yolcaut mi-a dăruit o pălărie nouă pentru colecţia mea: un tricorn. Am multe tricornuri, unsprezece. Tricornurile sunt nişte pălării în formă de triunghi care au o calotă foarte mică. Am tricornuri din ţara Franţa, din Regatul Unit şi din ţara Austria. Favoritul meu e un tricorn francez de la o trupă revoluţionară. Cel puţin, aşa scrie în catalog. Francezii îmi plac pentru că le iau regilor coroana înainte să le taie capul. Astfel, coroana nu păţeşte nimic şi poţi s-o păstrezi într-un muzeu din Paris sau poţi s-o vinzi unei persoane care are mulţi bani, aşa, ca noi. Noul tricorn e din regatul Suediei şi are trei biluţe roşii, câte una în fiecare vârf. Îmi plac mult tricornurile, fiindcă sunt pălării de soldaţi nebuni. Când îţi pui unul îţi vine să o iei la goană şi să invadezi, de unul singur, regatul cel mai apropiat. Dar azi nu-mi vine să invadez ţări, nici să pornesc războaie. Azi e o zi nefastă.

Pentru după-amiază Mazatzin nu mi-a dat teme şi m-a lăsat pe mine să fac cercetări pe un subiect la alegere. E o chestie pe care o mai facem uneori, mai ales când mă îmbolnăvesc şi nu pot să mă concentrez. Am făcut o cercetare despre ţara Liberia. Potrivit enciclopediei, ţara Liberia a fost întemeiată în secolul al XIX-lea de către nişte persoane care înainte lucraseră ca slavi în Statele Unite. Erau persoane afro-americane. Şefii lor i-au lăsat liberi şi au plecat să trăiască în Africa. Problema e că acolo trăiau deja alte persoane, persoanele africane. Atunci persoanele afro-americane au făcut un guvern al ţării Liberia, iar persoanele africane nu. De aceea o tot duc în războaie şi se omoară. Şi acum aproape toţi mor de foame.

Se pare că ţara Liberia e o ţară nefastă. Şi Mexicul e o ţară nefastă. E o ţară atât de nefastă, încât nu poţi să faci rost de un hipopotam pitic din Liberia. În realitate, asta înseamnă să faci parte din Lumea a Treia.

pozole mexico

Pozole

Politicienii sunt persoane care fac afaceri grele. Şi nu pentru că ar fi nişte persoane emancipate, ci dimpotrivă. Aşa zice Yolcaut, care pentru a câştiga milioane de pesos nu are nevoie să repete de atâtea ori cuvântul „democraţie”. Astăzi am cunoscut-o pe persoana paişpe sau cinşpe din câte cunosc şi era un politician numit „guvernatorul”. A venit să cineze la noi la palat pentru că Cinteotl face un pozole verde suculent. Cinteotl e bucătăreasa palatului nostru şi ştie să prepare toate felurile de pozole de pe lume, care sunt trei: cel verde, cel alb şi cel roşu. Mie nu prea-mi place pozole, mai ales din cauza salatei verzi calde, care e ceva absurd. Salata verde e pentru salate şi pentru sendvişuri. În plus, face pozole cu capete de porc: odată m-am apropiat să văd fiertura din oală şi în ea pluteau dinţi şi urechi. Sordid. Mie îmi plac enchiladas, quesadillas şi tacos ciobăneşti. Iar tacos ciobăneşti îmi plac fără ananas, pentru că ananasul cu tacos e tot o chestie absurdă. Enchiladas le mănânc cu puţin ardei iute, fiindcă altfel mă doare şi mai tare burta.

Guvernatorul e o persoană despre care se presupune că guvernează persoanele care trăiesc într-un stat. Yolcaut zice că guvernatorul nu guvernează pe nimeni, nici măcar pe curva de maică-sa. Cu toate astea, guvernatorul e un domn simpatic, deşi are o şuviţă de păr alb pe mijlocul capului şi nu şi-o tunde. Eu m-am simţit foarte bine ascultând discuţiile dintre Yolcaut şi guvernator. Dar guvernatorul nu. Avea faţa roşie, parcă era gata să explodeze, pentru că eu mâncam nişte quesadillas, în timp ce ei haleau pozole verde şi discutau despre afacerile lor cu cocaină. Yolcaut i-a spus să stea liniştit, că eu eram mare, că noi eram o gaşcă şi că în găşti adevărurile nu se ascund. Atunci guvernatorul m-a întrebat câţi ani am, iar când i-am spus a fost de părere că eram încă mic pentru treburile astea. În acel moment Yolcaut s-a supărat şi i-a aruncat în faţă o grămadă de dolari pe care i-a scos dintr-o valiză. Erau mulţi, cu miile. Şi a început să strige la el:

– Taci dracului, guvernatoru’ lu’ peşte! Ce mă-ta pricepi tu, cretinule? Ia-ţi şpaga şi valea odată, hai, tâmpitule!

quesadillas mexico

Quesadillas

Apoi mi-a spus că pentru asta era afacerea noastră, să întreţinem nişte cretini. Faţa guvernatorului s-a făcut şi mai roşie, de data asta parcă i-ar fi explodat, nu alta, dar a început să râdă. Yolcaut i-a spus că dacă tot e aşa de îngrijorat pentru mine, atunci mai bine să-mi facă făcut rost de un hipopotam. Guvernatorul a făcut o faţă care arăta că nu înţelege nimic, aşa că i-am explicat că eu voiam un hipopotam pitic din Liberia, care e foarte greu de găsit fără să te duci în ţara Liberia. Faţa nu mai stătea să-i sară în aer. Ne-a întrebat: „Şi de ce nu vă duceţi în Liberia?” Yolcaut i-a răspuns imediat:

– Nu face pe prostul, guvernatorule.

Şi atunci guvernatorul a spus: „Ei bine, s-ar putea face ceva.“ Iar Yolcaut m-a mângâiat pe creştet cu degetele lui pline de inele de aur cu diamante.

– Vezi, Tochtli, Yolcaut întotdeauna reuşeşte.

La drept vorbind, uneori Mexicul e o ţară magnifică, în care se pot face afaceri foarte bune. Sau, uneori Mexicul e o ţară nefastă, dar uneori e şi o ţară magnifică.

 juan pablo villalobos in romania

O melodie care mă încântă e Regele. A fost chiar prima melodie pe care am învăţat să o cânt pe de rost. Cu toate că pe atunci eram foarte mic şi încă nu aveam o memorie fulminantă. Cinstit vorbind, nu o ştiam foarte bine, dar inventam părţile pe care le uitam. Chestia e că versurile cântecului ăstuia pot fi făcute să rimeze foarte uşor. De exemplu: „a rima” şi „a mima” rimează. Dacă schimbi un cuvânt cu altul nu-şi dă nimeni seama. La Rege îmi place partea aia unde zice că nu am nici tron, nici regină, nici pe nimeni care să mă întreţină, dar continui să fiu rege. Acolo se explică foarte bine lucrurile de care e nevoie ca să fii rege: să ai un tron, o regină şi pe cineva care să te întreţină. Deşi atunci când cânţi cântecul nu ai nimic din toate astea, nici măcar bani, dar eşti rege, fiindcă vorba ta e lege. De fapt, în melodie e vorba despre cum să fii bărbat. Uneori bărbaţilor nu le e frică şi de-aia sunt bărbaţi. Dar tot uneori bărbaţii nu au nimic şi continuă să fie regi, pentru că sunt bărbaţi.

Cea mai bună treabă când eşti rege e că nu trebuie să munceşti. Nu trebuie decât să-ţi pui coroana şi gata, persoanele din regatul tău îţi dau bani, milioane. Eu am o coroană, deşi nu pot să mi-o pun chiar în fiecare zi. Yolcaut m-a lăsat să mi-o pun doar de patru ori. O ţinem la păstrare într-un seif, împreună cu toate comorile noastre. Coroana nu e din aur, fiindcă era a unui rege din Africa, iar în Africa toţi sunt săraci, până şi regii. Ţara Liberia se află în Africa. Partea bună e că Mexicul nu se află în Africa. Ar fi nefast dacă Mexicul s-ar afla în Africa. Coroana e din alte metale şi diamante. Ne-a costat o grămadă de bani deoarece ca să fii rege în Africa trebuie să omori multă lume. E ca o competiţie: ia coroana cel care a reuşit să acumuleze cele mai multe cadavre. Mazatzin zice că şi în Europa e la fel. Şi subiectul ăsta îl înfurie şi îl face să ţină discursuri. Mazatzin în vârful muntelui nu a avut inspiraţie ca să scrie o carte, dar i-a venit inspiraţia cu discursurile, pe care le ţine tot timpul. Zice:

— Europa este cocoţată pe un munte de cadavre, Usagi, prin Europa curg râuri de sânge.

Când stăm de vorbă despre lucrurile astea se vede că Mazatzin îi urăşte pe spanioli şi uneori chiar şi pe francezi. Pe toţi europenii. Jalnic. Eu cred că francezii sunt persoane bune fiindcă au inventat ghilotina. Şi spaniolii sunt clienţi buni pentru afacerile lui Yolcaut. Dar cei mai buni clienţi sunt americanii. Mexicanii nu sunt clienţi buni pentru Yolcaut, pentru că Yolcaut nu vrea. Unul dintre cadavrele pe care le-am cunoscut era al unui paznic care înainte făcea ce face acum Chichilkuali, dar care se gândise să se apuce de afaceri în Mexic. Yolcaut nu vrea să-i otrăvească pe mexicani. Mazatzin zice că asta înseamnă să fii naţionalist.

pedro dozal dupa ploaia de dimineata

Pedro Dozal, După ploaia de dimineață

Persoana cea mai mută pe care o cunosc e Quecholli. Miztli o aduce la noi la palat de două sau de trei ori pe săptămână. Quecholli are picioarele foarte lungi, după Cinteotl cam atât de lungi: un metru şi jumătate. Miztli zice altceva, o chestie enigmatică:

– Nouăzeci şaizeci nouăzeci, nouăzeci şaizeci nouăzeci.

„E un secret”, îmi spune pe şest. Tot ce are legătură cu Quecholli e un secret. Se plimbă prin palat fără să se uite la nimeni, fără să facă zgomot, mereu lipită de Yolcaut. Uneori dispar şi apar iarăşi, foarte misterios. Asta durează ore întregi, toată ziua, până când Quecholli pleacă. Apoi, în altă zi, Miztli o aduce din nou şi iarăşi încep secretele şi dispariţiile.

Momentul cel mai enigmatic e atunci când ne aşezăm cu toţii la masă pe terasă: Yolcaut, Quecholli, Mazatzin şi cu mine. Prima dată Mazatzin a întrebat-o pe Quecholli dacă era din León sau din Guadalajara sau de unde. Quecholli nu a apucat să zică nimic. S-a uitat o clipă la Mazatzin şi atunci Yolcaut a ţipat că era de la Căţeaua leşinată. Căţeaua leşinată e aproape de San Juan, pe marginea şoselei. La intrare e un gard cu o firmă pe care scrie: „La Căţeaua leşinată”.

De asemenea, pare că Quecholli e oarbă, fiindcă aproape niciodată nu-ţi dai seama în¬cotro se uită. Dar nu e oarbă: am surprins-o când se uita la pălăriile mele. Altă chestie ciudată e că mănâncă doar salate. Preferata ei e salata de lăptuci, roşii, broccoli, ceapă şi avocado. La sfârşit îi adaugă lămâie şi sare cu degetele alea atât de slăbănoage şi lungi pe care le are. Şi pline de inele. Dar inelele lui Quecholli sunt subţirele şi micuţe, nu ca ale lui Yolcaut, care sunt groase şi au nişte diamante uriaşe. Ea nu-i milionară, aşa, ca noi.

© Curtea Veche Publishing

Curtea de la Argeș

Ne face plăcere să vă prezentăm, doamnelor şi domnilor, publicaţia Curtea de la Argeş, nr. 9 (22), septembrie 2012, revistă lunară de cultură care apare sub egida Trustului de Presă „Argeş Expres” (B-dul Basarabilor nr. 35 A) şi a Centrului de Cultură şi Arte „George Topârceanu” (B-dul Basarabilor nr. 59) din Curtea de Argeş, cu sprijinul Primăriei Municipiului Curtea de Argeş şi al Consiliului Judeţean Argeş.

Fiind prima prezentare pe site-ul „Liber să spun”, adăugăm şi colectivul care face posibilă apariţia revistei „Curtea de la Argeş”: Redactor-şef: Gheorghe Păun. Redacţie: Daniel Gligore, Maria Mona Vâlceanu, Constantin Voiculescu. Colegiu redacţional: Svetlana Cojocaru – director al Institutului de Matematică şi Informatică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, Florian Copcea – scriitor, membru al USR şi USM, Drobeta-Turnu Severin, Ioan Crăciun – director al Editurii Ars Docendi, Bucureşti, Spiridon Cristocea – director al Muzeului Judeţean Argeş, Piteşti, Dumitru Augustin Doman – scriitor, Curtea de Argeş, Sorin Mazilescu – director al Centrului Județean Argeş pentru Promovarea Culturii, Piteşti, Marian Nencescu – redactor-şef al revistei „Biblioteca Bucureştilor”, Filofteia Pally – director al Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii din România, Goleşti, Argeş, Octavian Sachelarie – director al Bibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu”, Piteşti, Adrian Sămărescu – director editorial al Editurii Tiparg, Piteşti, Ion C.Ştefan – profesor, membru al USR, Bucureşti. Corectură: Cristian Bobişi, Radu Gîrjoabă. Tehnoredactare: Elena Baicu.

Gheorghe Păun

Din sumar:

„Manifestul” SFP, editorial semnat de Gheorghe Păun

Motto: O stafie umblă prin lume – stafia partidelor politice.

Am spus de la începuturi că revista noastră nu face politică de partid sau cu referire la vreo persoană. Nici pro, nici contra. E destulă politică în jur, chiar prea multă. Evident, afirmaţia este de natură politică – pentru că nu ne putem sustrage politicii ca atare (s-ar putea să fie şi acesta doar un sofism, dar deocamdată să acceptăm că e un fapt real). Drept care editorialul de faţă (de o lungime neobişnuită în comparaţie cu cele de până acum) este completamente politic. Prescurtarea din titlu se vrea „descifrată” prin Societatea/Statul Fără Partide. Scepticii și ironicii (superficiali sau interesaþi?) pot traduce SF Politic și, admit, nu vor greși prea mult. Le reamintesc însă că zborul de laPământ la Lună a apărut mai întâi în cărți SF, la fel submarinul, la fel…

Teza este că partidele sunt anacronice, deci inutile, ba chiar fac rău, și că se poate imagina o societate fără partide și fără politică în forma tradițională! Am pus semnul exclamării, pentru că vreau să fac din această afirmație un slogan. Pare o naivitate? Poate că este sau poate că nu. Naivitate înseamnă adesea bun-simț. Precum bunul simțal copilului care a strigat cândva „împăratul este gol!” Iar împăratul chiar era gol, în ciuda lingușelii curtenilor. Și propunerea mea este de bun-simț. Atât de naturală, că mă mir că atâta lume se complace într-o comédie a absurdului, fără să realizeze absurdul acesteia. Sper să transmit această convingere și cititorului. Desigur, nu se poate să nu fi avut și alții aceeași idee, e prea evidentă, prea e „cerută de realitate”. Și am aflat că au avut-o. Inclusiv oameni instruiți, deloc naivi. De pildă, Andrew Gamble, professor la Universitatea Cambridge și editor asociat al publicațiilor „New Political Economy” și „Political Quarterly ”(vezi Google), a scris și o carte, tradusă și înromânește,intitulată chiar Politică și destin: sfârșitul istoriei, sfârșitul autorității, sfârșitul politicii. Nu cunosc cartea, nu știu ce reacții a suscitat,parcă prea le sfârșește pe toate, rețin doar că sintagma sfârșitul politicii este în circulație. Și subscriu, privind cu ochii mari și inima mică la ce se întâmplă în jur, la „lunga vară fierbinte” (durează de cel puțin optzeci de ani…) din România, dar și la cea din lume – nu trebuie să idealizăm, din acest punct de vedere, „democrațiile consolidate”. […]

Horia Bădescu: Boicotul istoriei

Înțeleg că, de la o vreme, şcoala românească s-a hotărât să boicoteze Istoria. Printre materiile pe care amintita instituție le propune bunăvoinței junilor noștri concetățeni, pentru care disciplina de bază este distracția iar idealul diploma primită înainte de a începe instrucția, căci de educațiune nici nu mai poate fi vorba, Istoria a devenit cenușăreasa care strânge gunoiul și spală vasele.

Situația nu este de mirare. Românii au o îndelungată tradiție în domeniu, planul metafizic al acestei relațiuni fiind pus în evidență cu asupra de măsură de Lucian Blaga. Nefiind câtuși de puțin un adept al retragerii din Istorie, nu pot să nu constat o anume îndreptățire, ca să nu zic o mare îndreptățire a reticențelor manifestate de neamul acesta de la răspântie de orizonturi și vânturi. Care nu are nimic de-a face cu școlerii și dascălii. Cu dânșii e o altă căciulă!

În fond, te poți întreba: Este sau nu o lipsă de înțelepciune și de utilitate cunoașterea trecutelor junețea învățând meseria armelor și cetindu-l pe bătrânul Plutarh. Adică, încercând să tragă cu ochiul nu doar la chipul rumen al muzei Clio, ci și la ce seascunde sub fustele preagrațioasei doamne. Numai că priveliștea nu e deloc atrăgătoare.

Nu e deloc vesel, ca să nu zic că e de-a dreptul plictisitor, să constați că pântecul ei nu face altceva decât să rodescă, într-o mecanică ireproșabilă, una și aceeași făptură. Un fel de automat care dă la iveală aceeași sticlă de pepsi. E drept, însă, de fiecare data cu altă etichetă! Ceea ce e de-a dreptul uluitor, nu-i așa? Câtă fantezie! Ce liniștitor să fii pus de fiecare dată dinaintea altei motivații! Sau, ca să fim cinstiți, de a spune de fiecare dată altfel același motiv!

Este sau nu înțelept, atunci, să vorbim despre natura palimpsestică a Istoriei ori, și mai îngrozitor!, despre gena etnică? Însă cum să numești altfel fascinanta precizie cu care liniile politicii unor foste și viitoare mari puteri ori foste, prezente și viitoare mari puteri sau chiar ale unor state mai mici, trasee politice atât de bine cunoscute din vremi revolute, se conturează în demersurile lor actuale? Cum să nu te minunezi de încăpățânata lor reiterare, de imuabilitatea înțelegerii raporturilor cu ei înșiși și cu lumea a unora sau altora? De obstinația cu care dau cu fruntea de același prag și în același loc. Nu încape îndoială că ne aflăm în fața unei programări genetice și că rolul pe care structura interioară a individului îl joacă în împlinirea destinului acestuia îl are această „genă” etnică în acela al națiunilor. Așa încât, cu un pic de inteligență și multă luciditate, poate fi calculată doza de fericire și de suferință, mai ales de suferință, a fiecăruia dintre popoarele înghesuite la îngusta masă a bunăstării generale, în anii ce vin. Cineva trebuie să câștige și cineva câștigă. Mereu același! Ori aceiași! Cineva trebuie să piardă și pierde. Mereu același! Sau aceiași! Se pare că, în cazinoul terestru, ruleta a fost aranjată de la bun început. Astfel că nu-ți rămâne decât să murmuri dimpreună cu poetul: „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate / Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă și socoate…” Ori să boicotezi Istoria. Ceea ce, ca și credința schimbării ei, este o dulce iluzie!

ÎPS Calinic: Să ne amintim de Patriarhul Iustin

Pe 31 iulie 2012 s-au împlinit douăzeci și șase de ani de la moartea patriarhului Iustin Moisescu, al patrulea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul Iustin s-a născut în satul Cândești, din fostul județ Muscel, ca fiu al unui învățător care s-a jertfit în Războiul pentru Întregirea țării, astfel încât viitorul ierarh a rămas orfan de tată la o vârstă fragedă. A urmat Seminarul din Câmpulung Muscel, Facultatea de Teologie din București, cu rezultate excepționale, iar la mijlocul anilor ’30 a fost trimis de patriarhul Miron să îșicontinue studiile în Grecia. În 1937, la vârsta de 27 de ani, Iustin Moisescu obținea titlul de doctor în teologie al Universității din Atena, cu o teză redactată în limba greacă, despre Evagrie din Pont, care avea să rămână un punct de referință bibliografică. Această lucrare trebuie așezată în contextul epocii, în care teologia noastră începea să se impună prin contribuții de valoare, menite să reziste probei timpului. Un an mai târziu, părintele Stăniloae publica Viața și opera Sf. Grigorie Palama, iar părintele Liviu Stan lucrarea Mirenii în Biserică, de asemenea, teză de doctorat. În 1939, viitorul arhiepiscop Antim Nica tipărea în revista „Biserica Ortodoxă Română ”primul studiu românesc despre rugăciunea lui Iisus.

Patriarhul Iustin

Ca formație, Iustin Moisescu a fost un teolog de studiu concentrat și un profesor având ca specialitate Noul Testament. În 1946 a dat la iveală o altă lucrare importantă, Activitatea Sf. Apostol Pavel la Atena, iar peste un deceniu Ierarhia bisericească în epoca apostolică. Va traduce, din limba greacă, și Simbolica lui Hristo Andrutsos. Acestei bibliografii referențiale i se vor adăuga numeroase studii și articole care s-au adunat în opt volume, sub genericul Integrala Iustin, editate de Episcopia Argeșului și Muscelului și Editura Anastasia, între anii 2002-2004. Tot așa cum i s-ar cuveni reeditate volumele. Pentru că Iustin Moisescu a fost un intelectual sclipitor, plin de acribie în același timp și care a avut oroare de redundanță. După ce și-a obținut doctoratul la Atena, Iustin Moisescu merge la Universitatea din Strasbourg, unde și-a desăvârșit studiile de specialitate, iar apoi a fost profesor în Varșovia. Revenit în țară, a predat la Iași, Suceava și în cele din urmă la Institutul de Teologie din București – adică la fosta Facultate de Teologie, pe care, în 1948, regimul comunist o desprinsese de Universitate. La începutul anilor ’50, profesorul teolog Iustin Moisescu a fost înlăturat din învățământ de autoritățile comuniste. S-ar putea pune întrebarea: Cum s-a întâmplat că peste câțiva ani va ajunge mitropolitul Ardealului? Răspunsul este următorul. La vremea respectivă, ministrul Cultelor era un intelectual autentic, Petre Constantinescu–Iași, care predase chiar la Facultatea de Teologie Iași Chișinău. Acest fost coleg și-a amintit că profesorul Iustin Moisescu depusese mărturii favorabile în folosul unor studenți cărora li se intentase un proces. O făcuse dintr-un sentiment de compasiune și solidaritate omenească ce îl va caracteriza mai târziu ca mitropolit și patriarh. […].

Ion C. Ştefan: Solomon Marcus, în faţa timpului etern

De curând, Editura Spandugino, București, a tipărit două volume uriașe, de peste 900 de pagini fiecare, intitulate modest Întâlniri cu Solomon Marcus, din care am reușit să intuiesc măreția în fața timpului a acestui vestit matematician, aplecat cu interes spre o serie de discipline colaterale: lingvistică, informatică teoretică, bioinformatică, semiotică, poetică, antropologie culturală, istorie, filosofia științei, relațiile matematicii cu literatura și altele – așa cum reiese din cele 450 de intervenții, scrise în limba română, engleză, franceză, germană, spaniolă, catalană. Situat cu egale șanse la intersecția dintre arte și științe, Solomon Marcus a dovedit că, în stadiul unei înalte gândiri teoretice, nu există, de fapt, un hotar stabil, așa cum desprindem din mărturia academicianului Mircea Malița: „Profesorul Solomon Marcus a reușit să creeze noi nuclee de cercetare în lingvistica matematică, astăzi de renume mondial. Din momentul în care filologia și lingvistica ofereau termini largi pentru tratarea matematică, Moisil a făcut din extensiunea matematicii în alte câmpuri o cauză personală.” (Vol. II, p. 26).

Solomon Marcus

Poate că înălțarea multiplă a gândirii omenești, ca o piramidă care reunește în vârful său contribuția mai multor forme de zidire milenară, m-a îndemnat să descifrez părerile multiple și diversificate ale multor academicieni, cercetători, matematicieni, informaticieni, scriitori, filosofi și publiciști – români și din străinătate – reunite într-un singur nimb de admirație. Nu doar măreția științifică a lui Solomon Marcus impresionează, ci și larga cuprindere colaterală, de interferențe și nuanțări, a problematicii gândirii omenești, determinându-ne să recunoaștem și să înțelegem că în centrul ei se află plămada creatoare a creierului omenesc, indiferent din ce punct am porni spre descoperirea ei. Este vorba de o întâlnire la vârf, pe care nimeni altul, până la Solomon Marcus, n-a sesizat-o, convingându-ne și pe noi, ceilalți, să-i recunoaștem meritul de a ne chema lângă el, la această comuniune a ideilor și a disciplinelor înrudite, în vederea unei noi descifrări: „Perplexitatea pe care o încerci deschizând cărțile lui Solomon Marcus nu vine din erudiția imensă etalată în ele, ci din constatarea stânjenitoare pentru tine că toată știința aceasta este a unui singur om. Este ca atunci când cineva îți așază pe tipsie spectacolul cunoașterii și apoi îți spune că ea, cunoașterea aceasta, a încăput într-o singură minte.” (Sorin Lavric, Metafora matematică, în „România literară”, nr. 22, 2 iunie 2006; Vol. I, p. 907).

Dan D. Farcaş: Despre logică, dialectică şi reţele neuronale

Am avut privilegiul ca, la începutul anilor șaizeci, să fiu angajat la unul dintre primele calculatoare electronice românești: MECIPT-1 (abreviere de la „Mașina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic din Timișoara”). Era un echipament de generația I, care, evident, nu suferă comparație, sub niciun aspect, cu calculatoarele actuale, deși, în ultimă instanță, toate lucrează pe baza acelorași principii „Turing-von Neumann”, cu programe secvențiale înscrise într-o memorie magnetică ori electronică.

Împreună cu colegii mei am înțeles repede că „nu aceasta este calea” pentru a construi, cândva în viitor (așa cum doream), niște „creiere electronice” autentice, întrucât mintea omenească funcționează pe principii cu totul diferite. Așa am început să ne interesăm de rețelele neuronale. Ne-au fost de mare folos contactele cu Edmond Nicolau, Constantin Bălăceanu Stolnici, Victor Săhleanu și alți specialiști din București, dar mai ales cu cei de la Facultatea de Medicină din Timișoara, în frunte cu profesorul Eduard Pamfil și cu „mâna lui dreaptă”, conferențiarul Ștefan Stössel. Între lucrurile pe care le-am învățat de la aceștia din urmă, în cursul unor întâlniri săptămânale, întinse pe parcursul a trei ani, a fost și importanța unei structuri neuronale remarcabile, pusă în evidență de niște englezi pe creierul caracatițelor și numită de ei „mnemon”. Practic, această structură (din care octopodul poseda milioane de exemplare) învăța să efectueze o acțiune (ori opusul ei), în funcție de „argumentele” și „contraargumentele” pe care cele două intrări ale mnemonului le primeau, din toată „experiența de viață” acumulată în creierul făpturii. Simulările funcționării mnemonului, pe care le-am efectuat atunci, pe calculator, au limpezit chiar mai mult înțelegerea acestui mecanism.

În același timp, eram preocupat și de logici. Era inevitabil, întrucât calculatoarele electronice (cele de atunci ca și cele de acum) sunt automate logice, funcționând în conformitate cu logica bivalentă tradițională, cea cu „două valori de adevăr” (da=1, nu=0), logică neschimbată în esența ei din antichitate, de la Aristotel și Chrysippos încoace. E drept, toată prima jumătate a secolului XX a fost martora nașterii unor logici „nechrysippiene”. La început, au apărut valorile de nedecis, nedefinit, posibil etc., generându-se astfel logici trivalente sau polivalente. În urma lor, alții au propus chiar o logică probabilistă, având un număr infinit de valori de adevăr, date de probabilitatea ca propoziția să fie adevărată, valori plasate între 0 (perfect fals) și 1 (perfect adevărat). Tot o infinitate de valori de adevăr posedă și logicile vagi (fuzzy), un caz particular al cărora este logica raționamentului nuanțat a lui Grigore C. Moisil. Rudolf Carnap a încercat să înlocuiască probabilitatea, ca valoare logică, cu un „grad de încredere” subiectiv. Carl Friedrich von Weizsäcker și Hans Reichenbach au elaborate în anii treizeci o „logică cuantică”, cu valoarea de adevăr formată din două numere complexe ș.a.m.d. Dar aceste logici nu au fost folosite niciodată la construirea unor calculatoare (deși s-a propus asta). Tot în acea perioadă, se vorbea mult, pe urmele lui Heraclit, dar mai ales ale lui Hegel, de o „logică dialectică”, în care, între altele, se stipula „coexistența și lupta contrariilor”, ori veșnica schimbare a lucrurilor. Această „logică” mai aparte era propulsată în prim-plan și de faptul că regimul politic din vremea aceea considera că singura filosofie corectă este „materialismul dialectic”.

Toate cele de mai sus m-au făcut să cred, pe atunci, că ar fi posibilă o logică în care fiecărei afirmații să i se atașeze două valori de „adevăr”, anume argumentele „pro”, respectiv „contra”, toate ponderate cu valoarea lor pentru individ, ca și cu probabilitatea (sau plauzibilitatea) respectivului argument. Acest mecanism, în care să fie puse mereu în balanță două grupuri de argumente, variabile în timp, era foarte departe de logicile tradiționale, dar și foarte aproape de modul de lucru al creierului în procesul de decizie, ca și de imaginea pe care o aveam privitor la „dialectică”.

În bucuria mea naivă că am intuit o „jucărie” atât de frumoasă, la sfârșitul lunii martie 1967 m-am dus la profesorul Moisil (care urmărea îndeaproape simulările de rețele neuronale pe care le efectuam) să-i spun – în public – că „modelarea mnemonului oferă elemente pentru o posibilă formalizare viitoare a logicii dialectice”. Îmi amintesc că el s-a uitat lung la mine, ca la unul care nu doar că i-a încălcat teritoriul (formalizarea logicilor) pe care se considera suveran, dar a și comis acolo un sacrilegiu. Mi-a replicat: „Ceea ce spui, bănuiesc că pentru dumneata are un sens; pentru mine nu are… dacă mi-ai fi spus că vrei să te ocupi de perpetuum mobile sau de marea teoremă a lui Fermat ar fi simplu – aș ști că ești nebun; la dumneata este însă mai grav…” În râsetele groase ale asistenței, m-a întrebat apoi ce citisem până atunci despre logica dialectică. I-am spus de câteva lucrări ale unor filosofi români în viață, cum erau Athanase Joja sau Henri Wald (ultimul având chiar o carte intitulată Logica dialectică). Replica lui a fost – „Și ai găsit acolo vreo idee matematizabilă?” Am socotit că e mai sănătos pentru mine să mă dau bătut și să tac din gură.

Pe atunci rămăsesem totuși cu impresia că aveam întrucâtva dreptate; iar unele dintre aceste idei, atașate automatelor aleatoare cu utilități, le-am inclus, după câțiva ani, în teza mea de doctorat. Dar avea și Moisil dreptate, deoarece intuia că ceea ce numim îndeobște „dialectică” face parte din acele mecanisme de gândire care sunt – funciarmente – nematematizabile. […].

Insulele Canare

Lilica Voicu-Brey: Alexandru Ciorănescu şi Insulele Canare. Între istorie şi mit

Printre autorii cărților ce alcătuiau, în biblioteca din Tenerife a profesorului Ciorănescu, colecția Canare, numele care apare cel mai frecvent este cel al lui José de Viera y Clavijo (1731-1813), iluministul demult uitat de insulari, redescoperit, readus în actualitate și repus în drepturi de Alexandru Ciorănescu în ipostaza sa de istoric al Canarelor. Dintre toate figurile reprezentative ale culturii din Canare, Viera y Clavijo a fost cel care l-a atras în mod cu totul deosebit pe Ciorănescu, al său „prieten român”, și considerat, tot de către el, nu numai „creatorul  istoriei moderne a Canarelor”, dar chiar și „cel mai modern dintre istoricii spanioli ai secolului său”.

Poate, pentru cititorul român, interesat de vasta activitate de cercetare în exil, timp de o jumătate de secol, a profesorului Ciorănescu, nu vor fi de prisos câteva repere care îl vor putea orienta întru o mai bună înțelegere atât a interesului profesorului Ciorănescu pentru Viera, cât mai ales a curiozității și dorinței sale de a pătrunde în miezul problemelor istorice ale Arhipelagului Insulelor Canare. Este important să știm că această abordare a problemelor istorice insulare a avut ca punct de pornire însăși opera lui Viera, iar dezlegarea necunoscutelor ce se referă la acest subiect nu trebuie căutată în altă parte, ea poate fi găsită în chiar scrierile profesorului. În acest context, trebuie amintit că ampla cercetare a istoriei și culturii Insulelor Canare, materializată în mai mult de 150 de titluri, a fost inițiată de profesorul Ciorănescu în 1949, când, la numai un an după sosirea sa în Tenerife, publica prima sa cercetare, José de Viera y Clavijo y la cultura francesa, un splendid studiu de literatură comparată, care îi va da ocazia mai târziu prietenului său, poetul și criticul literar Andrés Sánchez Robayna, să afirme că în opera lui Ciorănescu „istoria și literatura se contopesc”, deși, adăugăm, nu se confundă. Este elocvent faptul că, deși instalat în Insule, adică la limita cea mai îndepărtată a Europei, Ciorănescu a redescoperit prin Viera, om care călătorise și se instruise la Paris, modalitatea de a se recufunda în ambianța culturii europene atât de scumpă lui. Cu fiecare studiu despre Viera, Ciorănescu reamintește că ne aflăm în prezența unui iluminist insular și european, o personalitate de extremă importanță pentru istoria Insulelor, dar ale cărui învățăminte nu fuseseră apreciate nici îndeajuns, nici adecvat. Nu i se păruse justificată nici uitarea în care critica lăsase îngropată opera lui Viera aproape în totalitatea ei, operă pe care Ciorănescu o readuce în actualitate, comparând pe autorul ei cu un Bernardin de Saint-Pierre.

Istoria inaugurată de Viera a avut ca argument central recuperarea indigenismului. După Ciorănescu, cheia de boltă a gândirii istorice a lui Viera se află tocmai în interpretarea pe care acesta a adoptat-o în legătură cu problema originii populației aborigene din Canare. Este cunoscut că această problemă nu a fost încă rezolvată și, totuși, lui Ciorănescu i se pare extrem de interesantă opțiunea lui Viera atunci când pune în balanță ipoteze atât de diverse și de deosebite, cum ar fi aceea după care locuitorii din Canare ar fi descendenți direcți ai unui fiu al lui Noe, sau că provin din mauritani desțărați, din israeliți, din fenicieni, din vechii locuitori ai dispărutei Atlantide etc. Această din urmă soluție, chiar și extravagantă, este cea pe care a ales-o Viera, este opțiunea lui, lucru ce a determinat ca problematica istoriei Canarelor să-și schimbe direcția într-un mod radical, să rupă, sau chiar să elimine, orice legătură cu istoriografia tradițională.

Interpretarea istoriei propusă de Viera avea să-i conducă pe istorici la două concluzii fundamentale. Prima este aceea conform căreia evoluția Canarelor este apreciată ca diferită de cea spaniolă, lucru pe care Ciorănescu îl consideră cert. A doua concluzie decurge din cea dintâi și stipulează, pornind de la deosebirea menționată, că particularitățile Insulelor Canare pot fi, în consecință, studiate în sine, fără a necesita incursiuni în afară – concluzie considerată de Ciorănescu ca fiind o mare eroare. Având în vedere aceste circumstanțe, nu a fost deloc greu pentru istoricii din Canare să scrie istoria Insulelor. Disciplina istorică a fost, din ce în ce mai mult, redusă la o simplă colectare de date deja cunoscute, istoricul complăcându-se în simpla colecționare sau chiar în stricta compilare a documentelor. […].

Alexandru Mironov: Principiul antropic

Despre mistere

Vreau să vă spun o poveste. O poveste fabuloasă, despre marile taine ale lumii în care trăim. O lume care se întinde dincolo de țări și continente, de planeta Pământ și Sistemul Solar, chiar de Galaxia noastră, către Metagalaxie, Universul în întregime, adevărata noastră casă. Ba chiar și dincolo de ea…

…Taine am zis? Nu, nu pentru inițiați, adică aceia dintre membrii speciei Sapiens sapiens care pot, știu și vor să se ridice în vârful picioarelor – ca în celebra gravură medievală Imago Mundi – pentru a da la o parte perdeaua neagră care ne închide fereastra spre cunoaștere. Da, din păcate, pentru cei mai mulți dintre frații și surorile de specie, ocupați să trăiască într-un aici și acum care blochează ieșirile fabuloasei mașinării numită creier în afara „cercului vostru strâmt”, cum trist plângea lumea noastră Luceafărul lui Eminescu.

Revin la „inițiați”. Termen trimițând la mister, taina absolută, cu gelozie ascunsă vederii, auzului și înțelegerii celor mulți. Dar inițiații zilelor noastre nu mai sunt cei de la curțile faraonilor, din Masonerie sau din pivnițele închisorilor Inchiziției. Ei se manifestă astăzi public, scoțând la lumină uluitoare descoperiri, în cel puțin patru domenii ale cercetării fundamentale, în căutarea Graalului specific. Astronomii și astrofizicienii fugăresc Universul către uterul inițial, faimosul Big Bang – și chiar îndrăznesc să caute și dincolo de el, veți vedea. Fizicienii sunt roși de curiozitate privind consistența și comportamentul particulelor fundamentale, quarcii, și al forțelor naturii – poate apare cineva, un Einstein al vremii, care să le lege într-o ecuație decisivă – dar vor da o mână de ajutor și astrofizicienilor, prin superba aventură numită LHC, de la CERN, de lângă Geneva, unde, sub pământ, se caută primele secunde ale Big Bang-ului celest. Geneticienii – și Biologia, în general – plonjează tot mai adânc în uluitoarea moleculă de ADN (acid dezoxiribonucleic), ai căror proprietari suntem toți, toți oamenii, toate animalele și toate plantele – dacă nu cumva raportul e invers: fantastica moleculă este proprietara noastră, a Viului de pe planetă, și de și mai departe de ea. În sfârșit, neurologii, ajutați de instrumentele imaginate, proiectate și construite de inginerii veacului al XXI-lea, încearcă să dibuiască porți și punți către complexitatea aproape infinită a celei mai teribile mașinării născută de Explozia Inițială, creierul uman.

Ne aflăm acum într-un moment când această fabuloasă sete de cunoaștere începe să se reverse către lumea largă din sertarul aparent ferecat al cercetării.

Ca să mă lansez în povestea pe care v-am promis-o – abia acum încep… – mi-am pus în CD-player o „conservă” cu coruri de Brahms, mi-am deschis carnetele de notițe și mă aflu, așa cum de aproape patru decenii o fac, la o imaginară tablă neagră, în mână cu o imaginară cretă – ambele recuzite de Istorie, căci învățarea a ieșit demult din clasele lumii, învăluind de peste tot lumea. Și vă anunț că personajul principal al lecției mele gutenbergiene este fizicianul Andrei Linde, un profet care nu vrea să mai facă profeții. Într-un articol din Discover, Linde își explică reluctanța. Cu două decenii în urmă, spune savantul, eram deja un fizician cunoscut, lucram la celebrul Institut Lebedev al Academiei Sovietice de Științe și, într-un moment mai dificil al vieții, fiind bolnav și internat la spitalul Academiei, mă gândeam: iată, acesta este locul din care, când îmi va veni vremea, voi privi pentru ultima oară lumea – Moscova, Rusia, Uniunea Sovietică și viața, așa cum erau, păreau să nu se schimbe nicicând.

Către capătul poveștii mele, peste alte câteva agini, vă voi dezvălui finalul acestei istorioare; pregătiți-vă însă acum să intrăm în miezul unor dezvăluiri privind coincidențele stranii din fizica lumii… […].

Vasile Grigore, Dunărea

Emil Lungeanu: Haide să ne Haydn!

Mare scofală n-ar fi fost, desigur, să identifici în Înțeleptul Gâlcevii cu lumea pe acel moldav „Lorenzo de Medici al nostru” pus în ramă călinesciană, chiar și dacă dialogul ar fi fost dat tiparniței anonim. Dar oare paralela singură ar fi fost destul pentru a-l ghici în interlocutorul din Gâlceava mea cu Haydn (Ed. Brumar, 2010) pe poetul Mihail Soare? Constatarea că titlul a fost prelungit cu disjuncția „sau despre romanța pentru clopot la patru mâini”, maimuțărind parcă modelul cantemirian cu „sau județul sufletului cu trupul”, nu face răspunsul cu nimic mai accesibil.

Cert e că Gâlceava înțeleptului cu lumea, orice ar fi însemnat pentru contemporani în urmă cu trei veacuri și oricât omagiu i s-ar cuveni luminatului autor – despre care 99% din posteritate se laudă încă și azi că-l știe („sigur, ăla cu struțocămila și cu broscoporcul”), e doar o improvizație comparativ cu performanțele estetice atinse de replica ei „muzicală” de acum. Dar nu cumva tocmai această elevație amenință demersul lui Mihail Soare – și dânsul tot un erudit într-o lume a capetelor seci – cu un ecou chiar și mai slab decât al ilustrului său predecesor? Gâlcevitorul însuși pare să-și fi făcut această „socoteală loghicească” (snobii zic azi „analiză S.W.O.T.”, acronim anglicist după „puncte tari, slăbiciuni, ocazii, pericole”), judecând după caricatura de morosophos și de trubadur al surzilor pe care și-o compune singur în arlechinada plină de amar sarcasm Sunt idiotul ce încântă, jucându-se cu sugestiva flexiune „cântă – cuvântă – descântă – încântă”: „Sunt idiotul care cântă/ Cu luna-n piept la nunți de stele,/ Amarnic, cu lăuta frântă,/ În armonii de cucuvele/ O operă de trei lulele./ Sunt idiotul care cântă…// Sunt idiotul ce cuvântă/ La-ngropăciuni,  discursuri grele/ Rostind cuvinte ce-nspăimântă/ Dricarii molfăind bezele/ Și caii lor păscând lalele./ Sunt idiotul ce cuvântă…//…// Sunt idiotul ce-și împlântă/ un înger până la plăsele…” Se vede treaba însă că estimarea lucidă a lipsei de șanse care-i paște Pegasul înhămat la „tramvaiul cu cai verzi” nu l-a descurajat defel pe autor să-și asume încălecarea, barem pentru această poză ecvestră de ocazie ce ar putea trece drept tandem templier dacă n-ar fi antonomazică: „Am călărit cu Don Quijote veacul/ amar și deghizat în Rosinantă,/ ne-a însoțit mefistofelic dracul/ cu cârca agățată-n parapantă”. De altfel, postura lui nu e deloc una solitară. E o întreagă cavalcadă în aceste pagini, la care îi găsești luând parte – solidari cu demersul intelectualist al autorului sau doar simpli invitați – pe „amicul Jorje Borges”, pe „vecinul meu Chardin”, pe „zbanghiul de Hölderlin”, pe Papini, pe Rimbaud, pe Ovidiu convocat de un „al naibii dor”, pe Bach, pe Grieg care „îmi va cânta ca lăutarul”, pe Händel în a cărui „scoică părăsită” (metonimie de primă mână acest ghioc al Muzicii apelor!) își caută ermitaj, pe Hermann Hesse ciocnind halbe cu poetul „la o berărie din apropierea pieței de pește”, pe „un înger zurbagiu ca Zurbaran” (la drept vorbind, pe don Francisco l-a taxat aici doar tautofonia), pe Heidegger, pe Haydn pizmuit „pentru nepăsarea sa maiestuoasă” și mârâit „de când ne știam”, așijderea „tare supărat pe Jean Baptiste” (Lully), ba până chiar și „Benof Labre, cutrul, un fericit francez” (Sf. Benoît-Joseph Labre, cel ce cutreierase Occidentul în chip de pelerin cerșetor, precum bonzii). Și e de mirare că monsieur François-Marie Arouet nu a fost programat și el cu vreun rendez-vous în agenda acestui iconoclast voltairian pur sânge. Nonșalanța familiarității cu ilustrele umbre de mai sus vorbește de la sine: panteonul lor este însăși patria poetului, într-un chip analog cu apartenența animistă „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul”. E marea republică d’esprit din scrisoarea de odinioară a lui Swift către Sir Charles Wogan: „Noi nu avem dușmani, afară de escroci și proști.” Dovadă stă și contemporaneitatea cu toți laolaltă, anistorismul după chipul și asemănarea primului ei „cetățean”: „Când mi-am citit în ziar ferparul/ Eram cu Dumnezeu la șpriț/ Și nu știam de ce sughiț/ Dând peste cap setos paharul/ Într-o tavernă-n Biarritz”.  […]

Paula Romanescu: Robert Desnos suprarealistul

Anul 1900 pare să-și fi concentrat toate energiile spre a-i da veacului al XX-lea care se pregătea să se ivească încărcătură de noblețe, luciditate, grație și desăvârșire întru armonie a noțiunii de om ca ființă gânditoare, când tot el – omul,  terifiantă zămislire din somnul rațiunii cel zămislitor de monștri, avea să genereze cele Două Mari Conflagrații Mondiale, cu o „recoltă” de victime mai mare decât toate pe care le va fi cunoscut omenirea de când cu acel Si vis pacem, para bellum, de nu cumva cu mult mai înainte, de pe la praștie și piatră.

Atunci, în anul acela adică, numai în Franța aveau să se nască Jacques Prévert, Antoine de Saint-Exupéry, Julien Green, Robert Desnos – spre a nu-i aminti decât pe ei ca să înțelegem de câtă bogăție cuvântul omenesc a avut parte când, pe falia subțire a gândului dintre realitate și vis, tot ce însemna dramă, bucurie și dragoste (graiul românesc ar mai adăuga și dorul), putea să încapă în rotundul unei lacrimi, pe firul tremurând al unui surâs, în niciodată aflata dar mereu sporita taină a necuprinsului dintr-un suflet de om deschis înfloririi și amarului din sâmburele de fruct.

Piet Mondrian, Fermă la Duivendrecht

Robert Desnos s-a născut la Paris într-o familie de comercianți și, potrivit tradiției din lumea-n care zeul Ban se crede stăpân peste toți și toate, el părea destinat să preia la vârsta potrivită frâiele afacerii de familie. Numai că „târgul” și „socoteala de-acasă” nu s-au potrivit nici de data aceasta. Afacerile nu-l interesau, studiul – nici atât. Cu acesta chiar a isprăvit-o repede. A încercat câteva meserii, a fost pentru un timp scurt secretarul unui om de litere, cochetează cu literatura, dar nu ajunge la logodnă cu ea, este într-o permanentă căutare de sine. Și a ajuns la 22 de ani. Notorietatea unor André Breton, Paul Eluard, Louis Aragon, Philippe Soupault îl orientează spre o scriitură automatică în care somnul hipnotic era foarte la modă. Breton declara cu o convingere de care voia să se țină seama că „suprarealismul este la ordinea zilei iar Robert Desnos îi este profet”. Dacă-i dăm crezare, înseamnă că mișcarea aceea literară și artistică apărută în Franța după Primul Război Mondial, mișcare care refuza orice formă de ordine sau convenție logică, morală, socială, opunându-le acestora valorile visului, instinctului, dorinței, revoltei în „exprimarea funcției reale a gândirii”, va fi avut în Desnos exponentul și continuatorul cel mai avizat al dadaismului, tălmăcitorul cel mai lucid al visului. Dar iată că în anul 1926 Breton, Aragon și Eluard aveau să intre în Partidul Comunist. Se cam isprăvise cu visul. Era vremea în care se pârguia coșmarul. Desnos rupe cu prietenii săi prea roșii dintr-odată, este exclus din mișcarea suprarealistă, dar, în locul acestora toate, realitatea (și nu visul!) îi aduce în suflet iubirea sub chipul unei vedete de music-hall – Yvonne George. Ea avea să-i rămână singura iubire, deși moartea (femeie și ea, de!) avea să i-o răpească în 1930, lăsându-i doar suferința aceea binecuvântată din care răsare cântul. Două culegeri de poeme (premonitorii!) îi sunt dedicate iubitei: À la mystérieuse (1926) și Les Thénèbres (1927). Misterioasa aceea niciodată numită are pentru poet parfum și adâncime de mit. În 1930, la Gallimard, publică volumul Corps et biens din care răzbate crezul de nezdruncinat: Non, l’amour n’est pas mort!

„Nu, iubirea n-a murit/ în sufletul acesta împietrit/ în ochii și în glasul care ar încerca/ să spună: funeraliile au început deja.// Tu să îți spui/ o cer fantomei tale familiare/ că numai eu sub cer am fost în stare/ să te iubesc atât de mult/ și, că-i păcat că tu nici n-ai știut.// Și voi muri și eu, de tot închis/ în trupul tău nemuritor,/ în strania-ți imagine de vis/ mereu prezentă în minunile toate/ însemnate cu viață și cu eternitate.// Dar de trăiesc,/ accentul, vocea ta, lumina din privire/ parfumul tău, al părului și-apoi/ al altor mii de lucruri știute doar de noi/ vor trăi doar în mine,/ în mine care nu-s/ nici Ronsard, nici Baudelaire/ ci doar Robert Desnos cel care/ de a te fi știut și îndrăgit/ e mai presus de ei și de oricare. […]” Nu mai puțin emoționant este și poemul Jamais d’autre que toi din ciclul Les Thénèbres: „Niciodată alta decât tine/ nu va călca pe drumul tău care-i și al meu./ Niciodată alta decât tine/ nu-și va atinge mâna de fruntea mea, de ochii mei./ Eu nu  știu nici minciuna, nici necredința ce-i;/ știu bine/ că niciodată alta decât tine/ și singur, singur, singur eu/ ca iedera uscată din  grădini/ uitată-n risipiri de mărginime/ și niciodată alta decât tine!” […].

René Magritte, Le blanc-seing, 1965

Florea Firan: Norman Manea

Prozator afirmat ca povestitor și romancier, eseist și autor de cărți ce se înscriu în aria criticii literare, cu opinii și judecăți de valoare distincte, Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, cel mai tradus și cel mai premiat scriitor român în  viață. Intelectual cu o bogată cultură umanistă și politică, Norman Manea este adesea solicitat la dezbateri pe teme majore de actualitate de către universități și publicații importante alături de personalități de primă mărime din lume.

Norman Manea

Născut la 19 iulie 1936, la Burdujeni–Suceava, fiul lui Marcu (contabil la Fabrica de zahăr din Ițcani) și al Janetei (casnică, după ce o perioadă a lucrat în librăria din Burdujeni, a tatălui ei), Norman este îngrijit în casa părintească de Maria, o tânără țărancă orfană, cu care stabilește puternice legături afective.

Împreună cu familia este deportat în 1941 în  Transnistria, în sinistrul exod în care decedează bunicii din Burdujeni. Clasele primare le urmează pe unde părinții au peregrinat după repatriere, mai întâi la Briceni (Basarabia), când este dat la școală și frecventează cursurile în limba rusă, apoi la Fălticeni  unde, pentru a-l cita, a început, de fapt, a doua sa copilărie, în primăvara lui 1945, apoi la Rădăuți și Suceava, orașul în care este înscris la Liceul „Ștefan cel Mare“, pe care îl absolvă cu diplomă de merit, în 1954. Este admis, fără examen, la Facultatea de Hidrotehnică a Institutului de Construcții din București; la absolvire începe să lucreze ca inginer, mai întâi la Suceava (1961–1965), iar din 1965 la București, ca inginer proiectant în cadrul IPROMET (1965–1969), cercetător principal la Institutul de Studii, Cercetări și Proiectări pentru Gospodărirea Apelor (1969–1973). Elev silitor, în școala elementară a fost făcut pionier, iar în liceu un an a fost secretarul organizației comuniste de tineret (UTM). După unele încercări lirice din perioada liceală, în 1966 debutează cu schița Fierul de călcat dragostea, în suplimentul literar „Povestea vorbii”, al revistei craiovene „Ramuri”, inițiat și editat de Miron Radu Paraschivescu. Trei ani mai târziu, poetul Miron Radu Paraschivescu, deschis experimentelor novatoare în literatură, îi prefațează și volumul de debut editorial, Noaptea pe latura lungă, povestiri, publicat la Editura pentru Literatură din București (1969). Este anul când N. Manea se căsătorește cu Josette Cella Boiangiu, studentă la Universitatea din București, un partener de cursă lungă împreună cu care va face un cuplu puternic ce va înfrunta furtunile din țară și provocările emigrației. Cella Manea își deschide la New York un atelier de restaurări de artă și îi este totodată o devotată susținătoare a trudei și procesului său de creație, protejându-l cu inteligență și discreție.

Limba maternă, pe care „o duce“ cu el, originea iudaică și condiția de exilat sunt reluate de fiecare dată în cărțile sale, ca și experiențele istorice traumatizante, după cum și mărturisește: „Fără vreo intenție de afiliere sau militantism, am simțit totuși, încă de la începuturile mele literare și mai ales în anii din urmă, cum biografia îmi marchează inevitabil tematica, tensiunea și tonalitatea scrisului. Experiențele numite Holocaust, antisemitism comunist, exil s-au potențat astfel, prin experiența extremă a literaturii.“

De la debutul din 1966 și până în 1986, când a plecat din țară, a publicat zece volume, cu apariții la intervale nu mari unele de altele, cele mai multe cu un pronunțat caracter autobiografic: Captivi (Ed. Cartea Românească, 1970), roman bine primit de critica literară, judecat ulterior cu scepticism de autor; Atrium, roman (1974); Primele porți (Ed. Albatros, 1975), volum de proză scurtă din care unele narațiuni eliminate de cenzură au fost incluse, ulterior, în culegerea Octombrie, ora opt; Cartea Fiului (Ed. Eminescu, 1976), roman în două părți distincte (Simona și August) ilustrează două tipuri de agresiune împotriva individualității – „distrugerea morală, cu aluzii la cazul Pătrășcanu, și depersonalizarea cotidiană într-o societate a suspiciunii și supravegherii“; Zilele și jocul (Ed. Cartea Românească, 1977), roman, în care „cotidianul este văzut prin lentilele unui lector juvenil al întrebărilor și derutelor existenței“. După o vizită în Israel (1967), Norman Manea are șansa unei călătorii mult dorite în Occident, în 1979, mai întâi la Paris, unde se întâlnește cu scriitori ai exilului românesc, între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Eugen Ionescu, Edgar Reichmann, Alain Paruit ș.a. Este anul în care îi apare volumul Anii de ucenicie ai lui August Prostul, un eseu-roman ce cuprinde fragmente de jurnal, scrisori, colaj de citate din presa „obsedantului deceniu“, urmat de Octombrie, ora opt (1981), considerat cel mai valoros volum de proză scurtă al lui N. Manea, apreciat în mod deosebit de Heinrich Böll, care l-a și recomandat pentru traducere chiar în anul apariției, dar a fost publicat în Germania abia în 1987.

Confruntarea autorului cu cenzura vremii devine tot mai dificilă din momentul în care acesta îi acordă un interviu criticului Gh. Grigurcu pentru revista „Familia” din Oradea, publicat de Radu Enescu în numărul 12/1981 al publicației, în care N. Manea releva responsabilitatea etică și politică, precum și dreptul de liberă exprimare a scriitorului și denunța sensul șovin antisemit al editorialului anonim din revista „Săptămâna”, intitulat Idealuri, care aparținea, de fapt, lui C. V. Tudor. A urmat o campanie împotriva autorului volumului Octombrie, ora opt în publicațiile „Flacăra”, „Săptămâna”, „Luceafărul”, care i-a întărit, cu siguranță, decizia de a emigra.  […].

Cristian S. Calude: A căzut o stea: Mihai Pătraşcu

Începând din 2010, Asociația Europeană de Informatică Teoretică (European Association of Theoretical Computer Science, pe scurt, EATCS) oferă annual Premiul Presburger unui grup de tineri informaticieni teoreticieni (sub 35 de ani) pentru contribuții de o excepțională valoare publicate în reviste sau prezentate la conferințe. Premiul poartă numele matematicianului, logicianului și filosofului polonez Mojzesz Presburger, cunoscut pentru „aritmetica Presburger”, pe care a inventat-o pe când încă era student, în 1929. Presburger nu a avut o viață lungă: născut în 1904, a murit in 1943 într-un lagăr de concentrare.

În 2012, Premiul Presburger a fost acordat cercetătorilor Venkatesan Guruswami (Carnegie ellon University, Pittsburgh) și Mihai Pătrașcu (AT&T Labs, New York).

Pătrașcu a primit premiul pentru contribuții la teoria structurilor de date care descriu modul în care sunt organizate și prelucrate datele în calculator și în rețele de calculatoare. Rezultatele sale au fost caracterizate de comitetul EATCS care a acordat premiul în felul urmator: „Pătrașcu’s work has broken through many old barriers on fundamental data structure problems, not only revitalizing but also revolutionizing a field that was almost silent for over a decade”. În traducere liberă, „rezultatele lui Pătrașcu au distrus multe bariere acceptate de multă vreme în structurile de date, nu numai revigorând, dar chiar revoluționând un domeniu aflat în stare de hibernare în ultima decadă”. Adjectivele folosite în citat sunt scrise pentru experții domeniului, ele nu sunt exagerări precum cele folosite deseori în limbajul jurnalistic și, ca urmare, au o semnificație puternică. Aceste rezultate au fost posibile datorită unei înțelegeri profunde a calculabilității din perspectivă informațională.

Pătrașcu a fost un eminent informatician teoretician, care ar fi avut toate șansele să devină unul dintre marii oameni de știință români ai secolului 21. O soartă crudă a făcut ca el să plece din viață, în urma unei boli incurabile, la 5 iunie, la mai puțin de 29 de ani, înainte de a avea ocazia să primească oficial Premiul Presburger. Ultima sa postare (6 mai 2012) pe blogul personal, WebDiarios de Motocicleta, conține textul: „Hurah!! I’ve got some excellent news: I was co-awarded the 2012 Presburger Award, to be shared with Venkat Guruswami, the young superstar of error correcting codes.” Premiul s-a acordat la conferința anuală a EATCS, ICALP 2012, organizată la Warwick, Marea Britanie, în iulie; prietenul și colaboratorul său, Mikkel Thorup, a făcut o prezentare care a înlocuit conferința de primire a premiului pe care laureatul ar fi trebuit s-o facă.

Născut la 17 iulie 1982, la Craiova, Mihai Pătrașcu a fost absolvent al Școlii Nr. 24 „Sf. Gheorghe”, al Colegiului Național „Carol I” din Craiova și al celebrei Massachusetts Institute of Technology din SUA (ultimul titlu fiind cel de doctor). Semnele carierei sale stelare s-au văzut de timpuriu: în clasa a III-a mergea la olimpiadă cu copiii de clasa a V-a. Olimpiadele au fost una dintre marile sale pasiuni, în care a pus talent, pasiune și timp, ca elev și apoi ca tânăr cercetător. Pătrașcu a fost câștigătorul a numeroase premii la matematică, fizică, engleză și în special informatică, unde a obținut la nivel național de nouă ori premiul întâi și șapte medalii la fazele internaționale: patru de aur și trei de argint. Aceste rezultate îl situează printre primii 20 de medaliați în lume și pe primul loc în România. Fostul campion a propus probleme pentru olimpiadele de informatică, fazele naționale, balcanice, europene și internaționale și a fost membru în comitetele științifice ale unor olimpiade internaționale. […].

Los Angeles

Nicolae Ciobanu: Oraşul comercial al „îngerilor”

Orașul „îngerilor”, adică Los Angeles, orbit de lumină mai tot anul, atât ziua, cât și noaptea, este ridicat pe un deșert cu sute de coline seci, între șirurile rupte ale Munților Sierra, cu diferite nume, în partea de est, și Oceanul Pacific către vest, și este presărat cu puțină verdeață, plantată de om în interiorul zonelor de locuit și care se menține vie printr-o continuă risipă de întreținere. Clădiri înalte, obositor de lineare, apar de-a lungul bulevardelor în centrele administrative ale suboră șelelor mai importante, care formează această pizza condimentată uman, pe o suprafață greu de imaginat de departe, 180 km x 80 km. Totul este țesut între autostrăzi cu 3 și 4 benzi pe sens, care mai comprimă în aparență distanțele, prin accesibilitate rapidă la locul de muncă, bineînțeles, pe buzunarul cetățeanului nevoit să meargă la serviciu (în „româna recentă”, job).

Zonele administrative au centrul marcat de clădiri înalte, moderne, adunate grămadă, pentru a crea o impresie impunătoare periferiilor, filigranate pe structuri metalice bine studiate tehnic, impresie deosebită dacă vii din lumea a treia. Centrele comerciale și, mai ales, clădirile cu locuințe în comun, cât și casele particular sunt practic din lemn, carton și ipsos, sârme și becuri, țevi și goluri aiurea, platbandă și câteva kilograme de cuie, în general încropite într-o arhitectură cu iz oriental sau sud-american, întrepătrundere dezordonată de linii și volume, vopsite „desert” și parcă îndesate în pământ, să nu le ia vântul de pe chitucii de lemn (a se citi fundație în puncte libere). În „downtown”, pe Broadway, magazinele nu diferă de bazarele din orientala Turcie. Centrele comerciale mari gen mall, azvârlite la periferia cartierelor de locuințe, sunt capsulate, totul se petrece în interiorul rectangular și imens, cu străzi marcate de magazine, pomi, flori, verdeață, aer condiționat și, mai ales, orice nu-ți trebuie de cumpărat. Aici este singurul loc unde te poți plimba ca pe „corso”, căci afară devii instantaneu de culoare, în special vara, care durează „doar” 9 luni. […].

Ion Pătraşcu: Civilizaţii precolumbiene

Povestea este fascinantă, cu multe taine încă de nepătruns. Oamenii de știință au făcut și ei tot ce au putut: au descifrat relicvele materiale, lăsate din abundență de popoarele amerindiene, au mai încercat să pătrundă și tâlcul miturilor sau legendelor acestora, însă a  rămas destul loc și pentru fabulații. Înainte de a ne apropia, cât de cât, de această lume misterioasă, să amintim etimologia cuvântului amerindian, adică indian american. Unul dintre nași a fost Cristofor Columb, care a numit populația băștinașă de pe aceste tărâmuri los indos, adică indieni. Amiralul spaniol nu a încetat niciun moment să creadă că ajunsese în Indii și nu pe un nou continent. Al doilea naș a fost Amerigo Vespucci, considerat unul dintre cei mai mari navigatori ai lumii, care l-a succedat pe Columb în aventura transatlantică.

Cine erau, însă, acei amerindieni? Când spaniolii au început procesul de colonizare, Americile erau un adevărat mozaic etnic: numai în America de Nord și Centrală se vorbeau peste 300 de limbi diferite, la care se adăugau alte 500 de idiomuri în America de Sud și Indiile de Vest. Cât despre originea vorbitorilor celor peste 800 de limbi, devenim pradă ușoară pentru cele mai imaginative, chiar fanteziste teorii. După unele opinii, acei băștinași ai Americilor ar fi fost descendenți ai babilonienilor, egiptenilor, cartaginezilor sau că proveneau din triburile pierdute ale lui Israel. Nu este exclusă nici  povestea Atlantidei a lui Platon. Chinezii vin și ei cu varianta asiatică a colonizării Americilor. Există, însă, mai multă certitudine în privința vikingilor lui Erik cel Roșu, care au ajuns în Americi cu sute de ani înaintea lui Cristofor Columb. Nu lipsește nici varianta cu pelasgii, înaintașii tracilor și dacilor, din acea tipologie carpato-dunăreană, pe care Nicolae Densusianu îi înfățișa ca pletoși, cu pielea albă i cu ochi în care se reflecta culoarea cerului. La ei vom reveni, însă, cu o ocazie viitoare.

Dacă aspectele demografice ne-au băgat complet în ceață, nici evoluția istorică a civilizațiilor precolumbiene nu este lipsită de surprize. În comparație cu celelalte civilizații vechi, cea a amerindienilor este, în primul rând, atipică. Din noianul de nații, apăreau culturi de te miri unde și dispăreau instantaneu, fără motive cunoscute. Decantarea, în  timp, a acelor culturi s-a reflectat, în final, în cele trei civilizații precolumbiene de bază: aztecă în Nordul și Centrul Mexicului, mayașă în Sudul acestuia și în America Centrală, incașă în America de Sud. Noi vom arunca o privire fugară asupra culturilor aztecă și mayașă, care au înflorit pe teritoriul numit astăzi Mexic.

Aș începe cu imperiul aztec, pentru că el domina o bună parte din Mexic la venirea spaniolilor în această zonă. Civilizația aztecă este, într-adevăr, una de sinteză, altfel nu s-ar putea explica saltul rapid al unor triburi nomade și analfabete direct într-unul dintre cele mai înfloritoare imperii  precolumbiene. Aztecii sunt considerați urmașii direcți ai toltecilor, care le-au transmis nu doar spiritul războinic, nu doar cunoștințele de arhitectură, astronomie și matematici, dar și ritualuri religioase, inclusiv cultul Zeului Războiului, cunoscut și sub numele de Suveranul Șarpe cu Pene. Se afirmă că acei nomazi azteci au intrat în istorie cu ajutorul unei legende. Marele lor zeu i-a îndemnat să pornească la drum și să nu se oprească până nu vor vedea un vultur, cățărat pe un cactus, cu un șarpe în cioc (simbol național, care astăzi se păstrează pe stema și drapelul Mexicului). Urmând sfatul divin, aztecii au devenit sedentari în fertilul Podiș Mexican. Aici, ei și-au zis Mexica (de la Mexi, unul dintre zeii lor) sau Azatlan (numele unui ținut locuit de ei). Aceasta se întâmpla în plin secol al XIV-lea d.Hr. În anul 1345, aztecii au înc eput să ridice cel mai strălucitor oraș al civilizației aztece – capitala Tenochtitlan, un amplu complex urban, cu piramide, temple, palate și clădiri administrative, plasat într-un splendid cadru natural, cu lacuri, apeducte și canale. Fosta mlaștină este transformată în insule artificiale, devenite apoi grădini înfloritoare. Pe bună dreptate,  spaniolii o numeau Veneția Noii Spanii, atunci când o vedeau pentru prima dată, în anul 1519. Treptat, societatea lor a dobândit o structură bine conturată, specifică unui popor războinic. În vârful piramidei sociale se aflau războinicii și preoții, după care urmau negustorii, țăranii, servitorii și sclavii. Era o societate profund sacralizată, de la naștere și până la moarte. Deși războinici, temuți de toți vecinii, aztecii găseau timp și pentru construcții monumentale, fiind în același timp și agricultori. Ca și ceilalți amerindieni, aztecii cultivau porumb, fasole, bostan, cartofi, fructul avogado și cunoscuta agavă albastră, din care făceau o băutură fermentată, mama actualei licori naționale a mexicanilor, tequila. […].

Mircea Opriţă: ANIMAFILM

Filmul românesc de desene animate nu se poate lăuda cu performanțe de felul celor produse de studiourile americane „Walt Disney”, dar nici nu avem motive să spunem că n-a existat. După scurt-metrajele mai vechi ale lui Ion Popescu-Gopo (Scurtă istorie, Homo Sapiens etc.), care construiesc în anii ’50–’60 din secolul trecut parabole cu sens moralist pe câteva idei învecinate SF-ului, unele filme ulterioare arată preocupare pentru tematica genului, dar în versiunea ei „minoră”, considerată a fi accesibilă micilor spectatori. Realizarea lor se datorează studioului Animafilm – mai precis, echipelor de scenariști și desenatori care au ilustrat animația românească în a doua jumătate a secolului XX.

Cine sunt acești pionieri ai unei modeste arte cinematografice, dornici să arate că interesul pentru ea se manifestă și în România? Pe lângă Gopo, al cărui nume a fost aureolat în chip fericit la Cannes, în 1957, cu premiul Palme d’Or (pentru Scurtă istorie), îi găsim la Animafilm, precum și înscriși în casetele tehnice ale producțiilor de desen animat realizate de ei, pe Constantin Mustețea, Victor Antonescu, Genoveva Georgescu, Olimp Vărășteanu, Virgil Mocanu, Călin Cazan, Mircea Toia și alți pasionați: regizori, scenariști, scenografi, desenatori, unii dintre ei făcând de toate, de la scenariu și desen până la regie, de la filmulețe episodice până la lung-metraje, atunci când dezvoltarea tehnică a studioului avea să le permită și pe acestea din urmă. Victor Antonescu, de pildă, născut în 1936 și pasionat de desen încă din copilărie (a câștigat premiul al II-lea la concursul interșcolar pe țară din 1953), este socotit unul dintre principalii creatori ai Studioului Animafilm. A regizat 40 de filme de desen animat, multe dintre ele, comedioare simpatice, precum Mihaela la dentist, Mihaela detectiv, Aventurile lui Fitecine (între ele și scurt-metrajul cu idee SF Roboțelul Mihaelei, 1976), dar și lung-metraje precum Robinson Crusoe (1973, primul lungmetraj de animație românesc) și Uimitoarele aventuri ale mușchetarilor. A scris el însuși 30 dintre scenariile pentru filmele studioului, iar unele figuri devenite personaje și eroi în aceste aventuri animate sunt creația sa. Poate că prin virajul făcut spre filmul de desen animat, sportul profesionist a ieșit în pierdere (în 1957, viitorul regizor era deja Maestru al Sportului la tir, cu numeroase concursuri de juniori câștigate); dar, înainte de a privi asemenea performanțe pe teren străin drept o curiozitate biografică pentru un om cu carieră artistică, le putem accepta ca dovezi ale talentului și tenacității cu care s-a construit pe sine și a construit însăși filmografia animației, despre care vorbim acum. […].

  Prezentare de Pușa Roth

Revista în format pdf la adresa: http://www.curteadelaarges.ro/arhiva/III_9_22/III_9_22.pdf