Fiziologia gustului: Aristotel şi raţele

Bună ziua, dragii mei prieteni! Ce mai faceţi, cum o mai duceţi? Vă plângeţi de vreme sau staţi şi cugetaţi cum o să ajungeţi acasă şi o să daţi iama prin frigider? Remarcaţi domniile voastre că pe orice vreme, fie cald, ploaie sau chiar frig, eu am chef de glumă. Fiecare cu bucuria pe care şi-o gândeşte, o socoteşte şi o aşteaptă la fiecare colţ de clipă. E şi acesta un mod de a exista! Pentru că am adus-o uşurel din condei, ce-ar fi să căutăm un reper al mentalităţilor unei epoci? Dragii mei, în cazul de faţă acesta ar putea fi socotit reperul, căci despre el este vorba, fiziologia gustului, istorie a spiritului şi a atitudinii faţă de faptele existenţei individului şi a societăţii.

De această dată vă propun să facem un popas pe la anul 1841, la Iaşi, unde a apărut o carte scoasă cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc. Noi am mai răsfoit această carte, dar fiecare pagină are un farmec aparte de care noi, oamenii mileniului trei ne-am putea bucura. Prin urmare, vă reamintim că autorii ei erau doi tineri moldoveni, Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi. Divinul critic, George Călinescu, spunea despre Mihail Kogălniceanu că în timpul studiilor din Franţa ,,prinsese spiritul de savoir-vivre al lui Brillat-Savarin”, autorul Fiziologiei gustului. Această afirmaţie este atestată de traducerea Aforismelor profesorului pe care a realizat-o Kogălniceanu în Almanahul de învăţătură şi petrecere, să tot fi fost pe la anul 1842 sub titlul Aforisme pentru cei ce iubesc a mânca bine. Acum, între noi fie spus, cine nu doreşte să mănânce bine, deşi cum am mai spus-o de nenumărate ori gusturile nu se discută. În original, într-unul dintre aforisme se afirmă că ,,un desert fără brânză este ca o fată frumoasă cu un ochi lipsă”. Vi-i imaginaţi pe francezi fără brânză la desert?! La Kogălniceanu, aforismul a exprimat obiceiul moldovenesc: ,,o masă fără mezelicuri este ca o femeie căreia îi lipseşte un ochi.” Cele 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti stau mărturie a evoluţiei bucătăriei româneşti, a schimburilor gastronomice şi, uneori, de ce nu, a egalizării gusturilor. Cine ştie ce a fost şi ce mai va să fie?

Eu am a vă oferi o mică poveste, poate chiar ca o sugestie şi m-am gândit la raţă pe varză dar şi la Aristotel. Ce legătură se poate face între şi între? Ei bine, fiți atenți. După Aristotel, raţele domestice sunt raţe de origine marină iar acestea, raţele, evident, iau naştere din ghindele stejarilor căzute în mare. Călugării din Evul Mediu, când mâncau, în timpul postului, sus-numita pasăre, argumentau că raţa este născută din ghindă, prin urmare este de origine vegetală. Parcă mai pot adăuga altceva? Doar atât: cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth