Din Bucureștiul de altădată: Orașul melancoliei

bucuresti interbelic

Am susținut și voi susține mereu ideea că atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Orașul melancoliei”

Debut regizoral: Delia Nartea

delia nartea regie teatrul mignon

Vorbe, vorbe, vorbe… de Dumitru Solomon, la noul teatru bucureștean Mignon

cronica dramatica liber sa spunÎncântător – o spun de la bun început – este spectacolul Vorbe, vorbe, vorbe…, regizat de Delia Nartea, care se joacă la Teatrul Mignon din București. Pe texte de Dumitru Solomon, Delia Nartea, apreciata actriță a Teatrului de Comedie din București, aflată la debut în regia de teatru, a construit un spectacol de o oră, plin de vervă, umor, bun gust, speculând atât cât trebuie doza de absurd pe care o au aceste „schițe dramatice” ale autorului Iluziei optice.

teatrul mignon bucuresti

Recent înființat, aflat în centrul Bucureștiului (Piața Rosetti, str. Hristo Botev nr. 1), într-o clădire veche, în stil neoclasic, din 1926, cu o sală plăcută și elegantă, Teatrul Mignon, inițiativă independentă, a făcut foarte promițător primii pași. Deschis în 10 mai 2013 cu o piesă celebră a lui Jean Cocteau, Vocea umană (1930), în interpretarea Oanei Pellea (regia: Sanda Manu), acest teatru, care are printre intenții reînvierea farmecului aristocratic de altădată al Micului Paris (mai ales că sala și ambianța îi permit), are deja un repertoriu bogat, în care a inclus și două spectacole Caragiale, Moftul român, recital al tânărului actor Lari Giorgescu, și A. D. 3874. Cronică fantastică (regia: Marius Costache). Mărturisesc că întâlnirea cu acest teatru nou a fost pentru mine o surpriză foarte plăcută: în primul rând prin opțiunea pentru texte de calitate încredințate curajos unor tineri artiști dornici, observ, să aducă pe scenă literatura dramatică de calitate, pe care prea des o uităm sau o tălmăcim extravagant, aiuritor, în experimente nefericite; și texte clasice, nici ele prea cunoscute azi (cum e Cronica fantastică scrisă de Caragiale la 22 de ani, o proză cu totul aparte, sau chiar unele dintre schițele alese în spectacolul Moftul român). Cum multe teatre sunt pline de americănisme îndoielnice, care seamănă ca două picături de apă, de adaptări sau partituri dramatice care fac concesii unui gust mărunt și vulgar, cu o miză artistică de cele mai multe ori stupidă, înscenări „de gang”, e cu atât mai notabilă reușita acestor spectacole de la Teatrul din strada Hristo Botev, a cărui sală a fost plină la reprezentațiile la care am asistat.

orient expres dumitru solomon

Pentru a crea un spectacol unitar, Delia Nartea a ales foarte bine cinci texte dramatice scurte, să le zicem cu un termen convențional schițe dramatice, din creația lui Dumitru Solomon (14 decembrie 1932, Galați–10 februarie 2003, București): Vorbe, vorbe, vorbe…, Orient-Expres, Superba, nevăzuta cămilă, Joc din volumul Socrate (București, Editura Eminescu, 1970) și Coşmar, din volumul Dispariţia (București, Editura Pentru Literatură, 1967). Sunt piese cu două sau trei personaje, de certă originalitate, cu un limbaj, de altfel, foarte modern, în spiritul teatrului contemporan: replici scurte, adesea explozive, parcurgând un registru umoristic amplu, de la ambiguitate, comunicare trunchiată, comic rezultat din tăieri ridicole de fraze, la absurd. Dacă ar fi nevoie să căutăm neapărat filiații, acestea sunt cu certitudine Caragiale și Eugen Ionescu, fie că e… vorba (sunt Vorbe, vorbe, vorbe…) de automatismele de limbaj, de lipsa de comunicare în dialoguri prostești, de jocul real sau nu al confuziei (Periș – Paris din Orient-Expres), de situaţia generatoare de absurd mai ales prin limbaj (Superba, nevăzuta cămilă), de blazare şi cinism, de „dramolete” adolescentine, și ele mai mult sau mai puțin reale, de universul copilăriei ș.a.m.d. Cum pot sta toate acestea într-un singur spectacol fără a crea nici un moment de repetare sau monotonie? Delia Nartea, care are o bună școală de teatru, talent, inteligență artistică și substanțială experiență scenică (inclusiv experiență în specia aparte a teatrului radiofonic), a găsit cheia exactă a alcătuirii unui spectacol care curge firesc, logic, de la o scenă la alta, în care momentele nu trenează, iar verva jocului actoricesc și ipostazele teatrale create de regizoare au naturalețea necesară. Chiar în linia absurdului, se știe că efectele arbitrare, bizare la urma urmei, trebuie să fie înlănțuite după o logică artistică, desigur alta decât cea a „lucrurilor normale”, dar una reperabilă, pentru a nu instala pe deplin haosul. Virtuozitatea dialogului evidentă în textele lui Dumitru Solomon este subliniată eficient prin gestică, mișcare scenică, prin atmosfera punctată de regizoare, care a distribuit trei tineri actori talentați: Luminița Bucur, Oleg Apostol, Alexandru Sinca, toți cu o bună disponibilitate pentru comedie, tehnică actoricească bine asimilată, dicție remarcabilă, mobilitate scenică, dezvinvoltură în șarja comică. Luminița Bucur și Oleg Apostol excelează în rolurile celor doi funcționari, două mecanisme „stricate” de la ghișeele gării, care trăiesc o penibilă criză de gelozie, finalul, indicat succint de autor, fiind exploatat de Delia Nartea într-o scenă cutremurătoare și de mare efect dramatic: sunt de fapt doi invalizi în cărucioare (Orient-Expres). În Superba, nevăzuta cămilă, Alexandru Sinca și Oleg Apostol dau multă culoare, concretețe aproape vizuală, absurdului cinic din piesa lui Dumitru Solomon. Scenografia, potrivită viziunii și spațiului de joc de la Teatrul Mignon, aparține Mirelei Trăistaru.

teatrul mignon delia nartea regie vorbe vorbe vorbe de dumitru solomon

foto spectacol vorbe vorbe debut regie delia nartea

Luminița Bucur, Oleg Apostol, Alexandru Sinca, Delia Nartea. Fotografii din spectacol de Gabriel Ghizdavu.

Nu ratați așadar spectacolul Vorbe, vorbe, vorbe…, programat marți, 30 iulie 2013, la ora 20.30. La același nou teatru bucureștean, luni, 29 iulie 2013, ora 20.30: A. D. 3874. Cronică fantastică după I. L. Caragiale. În distribuție: Eduard Cârlan, Bogdan Costea, Eduard Haris. Regia: Marius Costache.

Rezervări la contact@teatrulmignon.ro.
Bilete online pe www.iabilet.ro
https://www.facebook.com/TeatrulMignon.

Costin Tuchilă

O nouă apariţie editorială: „Bucureşti. Memoria unui oraş” de Narcis Dorin Ion

La Editura Institutului Cultural Român a apărut volumul bilingv (ediție română-engleză) București. Memoria unui oraș / Bucharest. Memory of a City de Narcis Dorin Ion. Versiunea în limba engleză: Samuel Onn

„Bucureştiul a fost numit cândva, şi nu fără temei, Micul Paris. Lucrul se petrecea în perioada interbelică şi justifica, cu oarecare mândrie, realizările arhitectonice notabile care dăduseră oraşului, începând cu finele veacului al XIX-lea, o nouă înfăţişare. I se crease un alt chip, total diferit de cel cu care se obişnuiseră călătorii străini la jumătatea secolului.

Azi, cu greu se mai poate recunoaşte atmosfera ce domnea în Bucureştiul interbelic, dar – ca prin minune – s-au păstrat, deşi în continuă degradare, multe clădiri ce ne amintesc de Micul Paris de odinioară. Vă invit să le descoperim împreună, urmărind o istorie în imagini a oraşului – în tot ce are ea mai definitoriu şi mai pitoresc – de-a lungul unui secol şi jumătate (1800–1948).” – Narcis Dorin Ion.

Bucureștii vechi și noi – de la Micul Paris la orașul canibal

Sâmbătă 28 mai 2011, Editura Subiectiv lansează la Târgul de Carte „Bookfest” de la Complexul Expozițional Romexpo două volume dedicate Bucureștiului. La ora 12.00, la standul D47 din Pavilionul C5, va fi prezentat volumul Bucureștii vechi și noi. La ora 15.00, în spațiul Scena Arena (Pavilionul C6) va fi lansată cartea Rahova – Ferentari – o poveste de Adrian Majuru. Volumul va fi prezentat de Sebastian Grama și de autor.

Bucureștii vechi și noi este o amplă antologie de texte scrise de colaboratori ai site-ului Bucureștii vechi și noi, realizat de Constantin Dumitru. Volumul coordonat de Andrei Slăvuțeanu cuprinde studii, evocări, texte cu caracter memorialistic, incursiuni documentare în istoria Capitalei și a instituțiilor ei, retrospective, fragmente de proză literară inspirate de București. Cititorul poate afla în acest volum atât informații prețioase referitoare la viața bucureșteană de-a lungul timpului,  la atmosfera Bucureștiului de altădată, detalii referitoare la monumente, locuri, cartiere, străzi, clădiri din București, la caracteristicile arhitecturale ale orașului, evenimente culturale de odinioară, întâmplări, istoria transformărilor urbanistice dar și analize aplicate vizând aspectul contemporan și viitorul Capitalei.

Semnează: Andrei Slăvuţeanu – Aproape totul despre Bucureşti; Adrian Majuru – Va mai fi Bucureştiul „Micul Paris”?; Dr. Adrian Paler – Bucureştiul Vechi – Bizanţul visului meu; Somkereki Andra – Portrete în paşi; Sebastian Grama – Februarie (sau despre stil); Puşa Roth – Bucureşti; Adrian Crăciunescu – Valoarea Bucureştiului; Mirela Nicolae – Intermezzo; Andrei Badea – Visul; Emil Nicolae – Scriitorul român: între centralism şi localism; Dorin Damaskin Huntai – Bucureştiul monden sau Bâlciul deşertăciunilor; Cristina Iosif – Bucureşti, oraşul balcanic; Gilly Justin Graur – O scurtă retrospectivă a sistematizării Capitalei; Alexandra Roată – Travesti şi Tarantella; Dr. Adrian Paler – Bucureştiul Monden – Avatarul unui citadin; Doina Ruşti – Amiaza unui manaf ucigaş; Cristian Radu – Cei patru Bucureşti; Emanuel Bădescu – Bucureştii sub trei regi. Schiţă de lucru; Doina Ruşti – Cerceii cu topaze; Silvia Colfescu – Câteva străduţe bucureştene. Un microcosm; Miron Manega – Cu statuia prin Bucureşti; Cezar Petre Buiumaci – Din istoria monumentelor bucureştene; Laura Rotaru – Locuind în centru; Costin Tuchilă – În Bucureşti, „La idee” și „Sapristi! ce deluviu de sunete!” – Primul concert simfonic la Ateneul  Român; Lucian Vasile – Cronica unui dezastru – Cutremurul din noiembrie 1940; Viorica Petrescu – Este necesară istoria Bucureştilor în şcoli?; Cornel Vlaiconi – Bucureştiul a fost mereu acelaşi pentru mine; Răzvan Ionescu – Bucureştiul meu; Miruna Lepuș – Studenții din Bucureștiul interbelic.

Denumirea de „Micul Paris” pe care o avea Bucureștiul interbelic este cunoscută de toți, dar puțini sunt familiarizați cu împrejurările istorice în care ea a apărut. În a doua parte a secolului al XIX-lea, scrie Adrian Majuru, „o parte consistentă a populaţiei Bucureştilor era formată din cetăţeni români de variate origini etnice. Putem da ca exemplu două străzi: una centrală precum Şepcari şi o stradă de la periferie, aşa cum era strada Mântuleasa la anul 1900. Pentru 1899, pe strada Şepcari erau menţionaţi 100 de locuitori în 14 case. Aceştia erau de etnii variate: 32 de români (un precupeț, doi cofetari, un băcan, un antreprenor în construcţii, un lucrător la fabricile statului, un servitor şi alte trei servitoare, o bucătăreasă şi 10 băieţi de prăvălie); albanezi, 14 locuitori dintre care: doi băcani şi cârciumari, un servitor şi o servitoare, patru băieţi de prăvălie; greci, 6 persoane (un bucătar şi cinci băieţi de prăvălie); austro-ungari erau 13 locuitori dintre care: cinci servitori şi şapte servitoare, două bucătărese, trei băieţi de prăvălie şi apoi un număr de 35 de mozaici (trei funcţionari particulari, un blănar cojocar, iar în rest, diferiţi comercianţi).

Potrivit aceluiaşi Anuar Statistic al anilor 1898 şi 1899, pe strada Mântuleasa locuiau 33 de români, 2 albanezi, un grec, 2 italieni, 4 elveţieni, 32 austro-ungari şi 18 evrei. Aşadar, 59 de alogeni şi 33 de români apar ca proprietari. împreună cu familiile lor, locuiau în 31 de case un total de 136 de locuitori.

Având aportul unor variate demografii venite din Europa urbană, Bucureştiul se schimbă în cele mai detaliate repere urbanistice, iar vestimentaţia, gesturile, accesoriile cotidiene ajung să fie aidoma celor de la Paris. Limba franceză era vorbită frecvent pe stradă şi pe anumite paliere sociale; includem aici şi o mare parte din middle class.

Ei bine, această schimbare spectaculoasă de imagine şi mentalitate, limbile felurite care se auzeau pe străzile Bucureştilor secolului al XlX-lea, au reprezentat o Europă în miniatură pentru un bulgar, sârb, albanez, grec sau croat, în comparaţie cu ţările lor din Balcani, aflate încă în componenta spaţiului oriental al imperiului turcesc. Această inevitabilă comparaţie a dus la apariţia sintagmei de «Micul Paris» pentru Bucureşti. Pentru majoritatea negustorilor şi liber-profesioniştilor balcanici, adevăratul Paris era prea îndepărtat şi prea costisitor şi de aceea, în Bucureştiul europenizat, au descoperit un Paris în miniatură. De aici vine denumirea de «Micul Paris», din uimirea smulsă călătorilor balcanici de un Bucureşti care s-a schimbat cu repeziciune, eliminând punţile care-l legau de Orient şi Balcani, pentru a se lega de Europa prin modelul cultural francez, de la vestimentaţie şi limbă, la arhitectură şi preocupări cotidiene. Sintagma de «Micul Paris» pentru Bucureşti apare treptat în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea şi se impune în jurul anilor 1900. Bucureştiul se diferenţia foarte mult de oraşele balcanice, precum Sofia, Atena sau Belgrad, prin eleganța, delicateţea şi impetuozitatea cu care se schimbase într-un oraş european, şi care preluase aproape chirurgical părţi ale Parisului contemporan. Pentru bucureştenii de atunci, sintagma de „Micul Paris” valora mai puţin, ei cunoscând foarte bine faliile sociale dintre centru și periferia încă oriental-balcanică.”

O evocare cu caracter memorialistic a Bucureștiului anilor ’70–’80, cu răsfrângere în prezent este textul Puşei Roth: „Este greu să scrii despre un prieten, despre un coleg, despre o carte, un obiect de artă, un tablou, este greu să faci un «portret» din cuvinte despre orice sau oricine, dar cred că și mai complicat este să creionezi, să surprinzi și să dezvălui viața unui oraș. Și nu vorbim de un oraș oarecare, de un orășel apărut de curând pe harta democrației românești, ci despre capitala țării, București. Am trăit o viață aici și mă gândesc că sunt doar unul dintre miile de oameni care au crescut o dată cu orașul, care i-au simțit pulsul, care au făcut și mai fac parte din marea inimă a acestei metropole. Au trecut patru decenii de când fac parte din această lume colorată, mult mai pestriță în ultima perioadă, o lume neastâmpărată, cu oameni care vor cu orice chip să se «înghesuie» printre amintirile, clădirile, prin viața acestui oraș. Dacă am văzut cum se dărâma vechiul București, pentru a face loc «noilor clădiri», expresie a modernității comuniste, acum văd cum unele clădiri încărcate de istorie sunt acoperite de coloși de piatră, sticlă și ambiții. Nu este o atitudine retrogradă, ci doar o constatare nostalgică a unui om care a trăit o viață aici, admirând, scriind despre ceea ce odinioară se numea Micul Paris.”

Pentru Cristian Radu, „Bucureştii sunt mai mulţi. Patru la număr. Cel mai bătrân – pre-regalul, este tot mai dificil de identificat. Se compune din clădiri ridicate după Marele Foc din 1847, când cvartale întregi au fost distruse şi apoi reconstruite. Urmează, cronologic, regalul, care înglobează tot fondul vechi de locuinţe individuale, dar şi edificii monumentale cu diverse destinaţii, ridicate în perioada monarhiei, până în 1947. Comunistul îşi face simţită prezenta într-un mod agresiv, prin cartierele-dormitor şi bulevardele-canion ce duc spre noul Centru Civic, de exemplu. Cel mai aproape de noi, contemporanul vine cu blocuri-turn de sticlă şi arhitectură abstractă, greu de încadrat în structura tradiţională a Capitalei. Cei patru Bucureşti convieţuiesc şi se interpătrund la mai multe nivele, pornind de la oameni şi sfârşind cu arhitectura clădirilor. Cât de uşor este astăzi să delimităm cele patru oraşe, în condiţiile în care fiecare a distrus mai mult sau mai putin din precedentul pentru a-şi pentru a-şi câştiga, la rândul lui un loc în istorie?”

„Canibalismul este noul nostru urbanism”, constată, pe bună dreptate, Laura Rotaru.

O bună sinteză, excelent documentată, este studiul lui Emanuel Bădescu, Bucureştii sub trei regi. Schiţă de lucru. Într-un eseu bazat pe constatări care țin atît de psihologia socială cît și de sociologie, Adrian Crăciunescu ia în discuție deformarea ideii de patrimoniu și superficialitatea unor clișee atribuite Bucureștiului, deopotrivă cel de București turistic, dar și clișeul non-valorii Bucureștiului în comparație cu alte capitale.

Prin calitatea și diversitatea textelor, aparținând unor autori cu formație și orizont cultural diferit, Bucureștii vechi și noi este unul dintre cele mai cuprinzătoare și pline de interes volume dedicatei acestui oraș.

Costin Tuchilă

Fotografii din volumul Bucureștii vechi și noi